Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. x/212/2022 reclamantul Oraşul Eforie a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral (ANAR-ABADL), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 232.287,48 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluţionarea, în primă instanţă, apel şi recurs, a dosarului civil nr. x/118/2015.
I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Constanţa
Prin sentinţa civilă nr. 13446 din data de 15 noiembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/212/2022, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1058 din data de 5 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/212/2022, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă, ca nefondată.
A admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.
A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 24.687,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, reprezentând onorarii de avocat şi cheltuieli de deplasare.
A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 1.339 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cereri.
I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/212/2022, Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, împotriva sentinţei civile nr. 1058 din 5 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă.
A admis apelul reclamantului Oraşul Eforie, prin Primar, şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:
A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 44.687,89 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, acordate conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.945,64 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, efectuate în prezenta cauză. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Calea de atac exercitată în cauză
II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Împotriva deciziei civile nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunţate în dosarul nr. x/212/2022 de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar, şi pârâta Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 31 ianuarie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. x.
II.2. Cererile de recurs
II.2.1. Recursul declarat de reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar
Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, în rejudecare, să se dispună în sensul admiterii apelului şi a schimbării, în parte, a sentinţei apelate, admiterea cererii introductive de instanţă aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata sumei integrale, în cuantum de 232.287,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, reprezentând onorariile de avocat, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de contravaloarea taxei judiciare de timbru şi a onorariului de avocat.
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a pretins că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea/nesocotirea principiului disponibilităţii procesului civil, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar şi a principiului rolului activ în aflarea adevărului, statuat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în ceea ce priveşte partea din pretenţiile principale aferente cererii introductive, ramasă parţial nesoluţionată (omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii în integralitatea sa).
Astfel, în esenţă, a criticat concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu există o omisiune a tribunalului de a se pronunţa asupra vreunei pretenţii deduse judecăţii, în sensul de capăt de cerere, susceptibilă de sancţionare prin intermediul nulităţii, motivat de aceea că acesta s-a pronunţat atât asupra cererii de chemare în judecată în ansamblu, cât şi asupra fiecăruia dintre cele două capete de cerere componente ale cele dintâi, în mod distinct, admiţându-le în parte, în limita expres indicată în minută, şi soluţionând, astfel, integral pretenţiile deduse judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a arătat că, prin cererea introductivă de instanţă, a solicitat obligarea părţii adverse la plata sumei totale de 232.287,48 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorarii de avocat şi cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluţionarea, în primă instanţă, apel şi recurs, a dosarului nr. x/118/2015.
A subliniat că, prin dispozitivul hotărârii apelate, instanţa de fond, a soluţionat numai parţial fondul cererii sale, în sensul în care s-a pronunţat doar asupra admiterii în parte a cererii principale şi a obligării recurentei-pârâte la plata sumei de 24.687,89 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 şi x/118/2015*, reprezentând onorarii de avocat şi cheltuieli de deplasare.
Recurentul-reclamant a susţinut că diferenţa neacordată de instanţa de fond, rezultată între suma totală solicitată iniţial şi reţinută ca atare de instanţă, în cuantum de 232.287,48 lei, şi suma asupra căreia s-a pronunţat în mod efectiv instanţa, de numai 24.687,89 lei, se ridică la valoarea de 207.608,59 lei, în legătură cu care instanţa de fond a omis să se pronunţe în orice mod prin dispozitivul hotărârii apelate.
În opinia recurentului-reclamant, instanţa de fond era obligată, în cadrul soluţionării integrale a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, să analizeze, să verifice şi să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar fără a depăşii limitele învestirii sale, potrivit principiului disponibilităţii procesului civil, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dar şi a principiului rolului activ în aflarea adevărului, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Prin urmare, în privinţa omisiunii instanţei de a se pronunţa integral asupra petitului principal al cererii de chemare în judecată, respectiv în ceea ce priveşte diferenţa de 207.608,59 lei, recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat s-a considerat că atât petitul principal, cât şi cel accesoriu au fost soluţionate integral, prin raportare la modul de redactare a minutei, conform căruia soluţia de respingere ar fi fost una implicită, deşi, în cadru dispoziţiilor procesuale civile, nu există instituţia soluţiei respingerii implicite a unei cereri/capăt de cerere.
Recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că tribunalul a respectat dispoziţiile procesual civile pretins a fi fost încălcate, în contextul în care, din modul de redactare a sentinţei, rezultă că prima instanţă a soluţionat doar parţial fondul cauzei deduse judecăţii, pronunţându-se numai asupra admiterii în parte a cererii sale, fără a se pronunţa, însă, în orice mod, prin dispozitiv, şi asupra restului pretenţiilor deduse judecăţii, în valoare de 207.608,59 lei.
A subliniat că examinarea şi soluţionarea integrală a fondului pretenţiilor deduse judecăţii ar fi trebuit să se transpună şi să se reflecte în mod obligatoriu în conţinutul dispozitivului hotărârii primei instanţe, în cuprinsul căruia ar fi trebuit ca instanţa să se pronunţe expresis verbis şi asupra modului de soluţionare a restului pretenţiilor materiale neadmise, prin pronunţarea unei soluţii explicite de respingere a restului pretenţiilor deduse judecăţii, şi nu prin luarea în considerare a unei pronunţări implicite, care nu este prevăzută de lege.
Prin cea de-a doua critică, formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, relativ la aplicarea greşită a condiţiei stabilirii întinderii prejudiciului.
Enunţând prevederile art. 1357 alin. (1) şi ale art. 1349 alin. (2) C. civ., recurentul-reclamant a pretins o evaluare eronată a întinderii prejudiciului suferit, în ceea ce priveşte diferenţa dintre pretenţiile solicitate iniţial şi suma acordată în apel, de 44.687,89 lei.
Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a procedat la reducerea drastică, excesivă şi nejustificată a onorariilor avocaţiale pe care le-a achitat către S.C.A. A, atât pentru judecata de fond, cât şi pentru judecata în apel, aplicând şi evaluând eronat întinderea prejudiciului încercat.
Ca atare, a susţinut că este greşit modul în care a fost evaluată şi stabilită întinderea reală a prejudiciului din perspectiva activităţii juridice complexe şi concrete desfăşurate de avocaţii aleşi din partea S.C.A. A, fapt ce a determinat instanţa să dispună o reducere/diminuare excesivă a onorariilor achitate către această casă de avocatură.
Recurentul-reclamant a precizat că, timp de aproximativ doi ani (din momentul sesizării instanţei de fond – 2015 – şi până la termenul din data de 14 decembrie 2017, când a fost depusă, în cauză, împuternicirea avocaţială din partea celei de-a doua case de avocatură), toate activităţile avocaţiale derulate au fost asigurate exclusiv de S.C.A. A, singura firmă de avocatură angajată în perioada respectivă să îi reprezinte interesele procesuale.
În opinia recurentului-reclamant, în raport cu prevederile legale anterior evocate, se impunea acordarea integrală a contravalorii onorariilor pe care le-a achitat către S.C.A. A, atât pentru judecată la fond, cât şi pentru faza judecăţii în apel, tocmai în considerarea complexităţii cauzei, a problemelor de drept supuse soluţionării, a perioadei în care au fost prestate serviciile avocaţiale de către avocaţii angajaţi.
Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a diminuat în mod considerabil pretenţiile reprezentate de contravaloarea onorariului de avocat achitat noului apărător ales, avocat B, aferent redactării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate şi susţinerea admisibilităţii acesteia înaintea instanţei de trimitere, precum şi aferent reprezentării în faţa Curţii de Apel Constanţa, cu ocazia rejudecării apelului, după casare.
Recurentul-reclamant a considerat eronată evaluarea realizată de instanţa de apel asupra întinderii prejudiciului, potrivit căreia onorariul de avocat în cuantum de 29.750 lei nu ar fi sub nicio formă justificat de volumul de muncă pe care l-ar fi presupus redactarea şi susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar soluţia pronunţată sub acest aspect este nelegală, întrucât contravine interpretării şi aplicării criteriilor legale de stabilire a întinderii prejudiciului – art. 1349 alin. (1) cu referire la art. 1357 alin. (1) C. civ. – în conformitate cu care, autorul prejudiciului răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
A mai susţinut recurentul-reclamant şi că, în motivarea realizată, instanţa de apel a reluat aspectele avute în vedere şi de instanţa de fond, iar o asemenea motivare nu poate să fundamenteze soluţia de diminuare drastică a cheltuielilor pe care le-a efectuat cu plata acestor onorarii avocaţiale.
Pentru aceleaşi motive, a apreciat greşită evaluarea realizată de instanţa de apel şi cu privire la onorariul de avocat în cuantum de 38.839 lei, achitat către doamna avocat B, pentru asigurarea asistenţei juridice şi a reprezentării în dosarul nr. x/118/2015*, în faza recursului, după casarea cu reţinere spre rejudecarea apelului, dispusă de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 299 din data de 17 noiembrie 2021.
Ca atare, a subliniat că diminuarea substanţială a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile de avocat, apare a fi una contrară interpretării corecte a legii, având în vedere volumul de muncă depus de avocaţii aleşi.
II.2.2. Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională Apele Române, prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral
Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea deciziei recurate, cu consecinţa reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată, în raport cu o corectă aplicare a art. 451 alin. (2) şi a art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că, în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, în temeiul art. 68 C. proc. civ., Statul Român a fost introdus în dosarul de revendicare în calitate de proprietar al bunului – faleza, bun din domeniul public al statului –, astfel că eventualele cheltuieli de judecată trebuiau să fie achitate în solidar cu acesta, atât timp cât reclamanţi în dosarul mai sus menţionat au fost atât Statul Român, cât şi Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.
Totodată, a arătat că, în opinia sa, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea onorariului cuvenit avocatului şi valoarea pricinii.
Sub acest aspect, a subliniat că obiectul cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/118/2015 a fost evaluat la suma de 19.072 lei, în timp ce cheltuielile de judecată acordate de instanţa de apel se ridică la suma de 44.687,89 lei, iar acestea, în cazul în care ar fi obligată la plata lor, vor fi achitate din bugetul unei instituţii publice, buget care nu ar trebui grefat de cheltuieli împovărătoare prin recurgerea la servicii extrem de costisitoare şi disproporţionate în raport cu munca avocaţilor şi cu complexitatea cauzei.
Recurenta-pârâtă a afirmat că, în aprecierea cuantumului onorariului, instanţa de apel nu a avut în vedere valoarea pricinii şi nici proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Enunţând dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, reglementarea actuală este limpede, atât sub aspectul posibilităţii pe care o are instanţa de a reduce această parte din cheltuielile de judecată, cât şi sub aspectul impactului pe care o atare reducere l-ar avea în privinţa raporturilor dintre avocat şi client.
Astfel, a menţionat că, aşa cum s-a reţinut în practica şi în doctrina în materie, pentru a nu împovăra partea care a pierdut procesul, instanţa va aprecia în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei dacă onorariul este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau cu complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, după care va decide, dacă este cazul, reducerea lui.
Ca atare, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că instanţa de apel nu a avut în vedere proporţionalitatea între munca depusă de avocat şi cuantumul onorariului.
De asemenea, a arătat că raţiunea pentru care legiuitorul a permis reducerea acestei categorii de cheltuieli este protejarea părţii care a căzut în pretenţiii de instituirea unor obligaţii excesiv de oneroase, având izvorul într-un contract faţă de care are calitatea de terţ.
A subliniat că regularizarea cuantumului sumei achitate cu titlu de onorariu de avocat, proporţional cu circumstanţele cauzei, este menită să asigure un just echilibru între dreptul părţii care a avut câştig de cauză de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Recurenta-pârâtă a subliniat că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, potrivit cu care aceste cheltuieli urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
A menţionat că, pe rolul instanţelor de judecată au mai existat două dosare (nr. x/212/2016 şi nr. y/212/2016) care au avut acelaşi obiect ca dosarul nr. x/118/2015, în care apărările formulate de către recurentul-reclamant au fost identice, motiv pentru care onorariul avocatului, chiar şi redus, continuă să fie unul disproporţionat.
Recurenta-pârâtă a arătat şi că instanţa de apel a acordat un onorariu de 20.000 lei pentru societatea A, în loc de 6.000 lei, cât acordase prima instanţă, motivat de faptul că timpul crescut de deplasare de la sediul profesional al avocatului din Bucureşti la sediul instanţei a fost de natură a-l împiedica în mod obiectiv pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, putându-se prezuma că un avocat având sediul profesional în aceeaşi localitate cu sediul instanţei ar fi putut accepta şi un mandat din partea unui alt client, deşi nu existau dovezi în acest sens şi, în plus, acordase pentru această societate şi cheltuieli de transport în cuantum de 3.671,98 lei.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont că, în aceeaşi fază procesuală, recurentul-reclamant a încheiat contract de asistenţă juridică şi cu avocatul C căruia i-a acordat un onorariu în cuantum de 952 lei, existând astfel o discrepanţă foarte mare între cele două onorarii de avocat din etapa fondului.
Totodată, recurenta-pârâtă a apreciat că tot în mod eronat instanţa de apel a procedat şi la stabilirea onorariului pentru faza apelului în dosarul nr. x/118/215, majorând onorariul cenzurat de instanţa de fond de la suma de 4.000 lei la 10.000 lei pentru aceleaşi considerente mai sus arătate şi în condiţiile în care avocatul D a fost plătit un onorariu de 2.142 lei şi cheltuieli de transport pentru societatea A în cuantum de 779,91 lei.
Cu referire la onorariul de 2.000 lei, la care se adaugă TVA, aferent contractului de asistenţă juridică nr. 01 din data de 22 februarie 2021 al doamnei avocat B, pentru formularea cererii de strămutare, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că, în speţă, cererea de strămutare a fost întocmită, semnată şi transmisă instanţei la data de 12 ianuarie 2021, respectiv anterior semnării contractului de asistenţă juridică, precum şi că, în plus, pe împuternicirea ataşată cererii de strămutare este indicat contractul de asistenţă juridică nr. 1 din data de 11 ianuarie 2021.
A subliniat că nu putea fi obligată la plata acestei sume, în contextul în care actele au fost întocmite anterior semnării contractului de asistenţă juridică, iar cererea de strămutare a fost respinsă, şi nici la plata cheltuielilor de deplasare, în cuantum de 400 lei, aferente acestui contract.
Cu referire la onorariul (cenzurat la 3.000 lei de la 38.839 lei) aferent contractului de asistenţă juridică al doamnei avocat B, menţionează că acest contract are nr. 20 din 25 februarie 2022, fiind înregistrat la Primăria Oraşului Eforie cu nr. 6152 din data de 7 martie 2022, şi a fost semnat de clientul Oraşul Eforie la data de 22 martie 2022.
Recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greşit a fost obligată la plata acestui onorariu, instanţa neţinând cont de faptul că doamna avocat B a redactat şi a semnat notele de şedinţă pe data de 23 februarie 2022, anterior semnării contractului de asistenţă juridică nr. 20 din 25 februarie 2022, ce a produs efecte cu data de 20 martie 2022.
Ca atare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, iar instanţa de recurs să aprecieze asupra cuantumului excesiv şi nejustificat de mare al onorariilor avocaţiale acordate de curtea de apel, cu consecinţa reducerii/cenzurării acestora în baza criteriilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ.
II.3. Apărările formulate în cauză
Părţile nu au depus întâmpinări.
II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 iunie 2024, în temeiul art. 471 ind. 1 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, urmând a analiza cu prioritate, în ceea ce priveşte recursul pârâtei, excepţia nulităţii, invocată din oficiu.
II.5. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă
II.5.1. Recursul declarat de reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate de reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, precum şi al roluuil activ al judecătorului în aflarea adevărului, nesocotind prevederile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., atunci când a concluzionat că prima instanţă nu a omis să se pronunţe asupra vreunei pretenţii deduse judecăţii.
Criticile formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect, deşi sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate invocat, nu sunt fondate.
În speţă, analizând criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că tribunalul a omis să se pronunţe asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel, interpretând dispoziţiile art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în lumina normelor înscrise la art. 30 alin. (3) şi alin. (4) din acelaşi act normativ, a constatat că minuta sentinţei apelate conţine atât soluţia data cererii (principale) de chemare în judecată, anume admiterea în parte a acesteia, cât şi soluţia dată de instanţă fiecăruia dintre cele 2 capete de cerere astfel formulate: cel principal şi cel accesoriu, prin care măsura admiterii în parte a cererii introductive de instanţă a fost explicitată, prin indicarea sumei în limita căreia fiecare petit a fost apreciat a fi fondat de către tribunal.
Ca atare, în esenţă, curtea de apel a reţinut că acest mod de redactare a minutei are drept consecinţă respingerea implicită, dar neechivocă a cererii de chemare în judecată, adică a fiecărui petit al acesteia pentru suma ce excedează celei acordate de prima instanţă şi în limita căreia fiecare capăt de cerere a fost întemeiat, adică în privinţa diferenţei de 207.608,59 de lei în cadrul petitului principal, respectiv în privinţa diferenţei de taxă judiciară de timbru, în cadrul petitului accesoriu.
În plus, a arătat că, în măsura în care pretinsa neregularitate s-ar fi circumscris unei omisiuni a primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri ori a unui capăt de cerere, partea era ţinută, în temeiul art. 445 C. proc. civ., să deducă, în mod obligatoriu, această pretinsă omisiune evaluării primei instanţe prin intermediul unei cereri de completare a hotărârii, potrivit art. 444 din acelaşi act normativ, aceasta nefiind autorizată de lege să deducă pretinsa neregularitate procedurală controlului judiciar exercitat de instanţa de apel fără investirea prealabilă a primei instanţe pe calea procesuală specială antemenţionată.
De asemenea, instanţa de apel, în raport cu modul de întocmire a minutei de către tribunal, a apreciat că, în măsura în care recurentul-reclamant ar fi avut îndoieli cu privire la măsura (întinderea) în care prima instanţa a soluţionat pretenţiile deduse judecăţii, acesta era ţinut a se adresa primei instanţe pe calea procedurală obligatorie reglementată la art. 443 C. proc. civ., în vederea lămuririi acestui aspect pretins neclar şi a înlăturării eventualelor dispoziţii contradictorii din cuprinsul sentinţei.
Pe de altă parte, a arătat că, şi dacă s-ar aprecia că, în vederea înlăturării oricăror dubii ce ar putea plana asupra modului de soluţionare, prin minută, a pretenţiilor, în sensul de cerere, respectiv de capete de cerere, prima instanţa era ţinută să insereze în minută o menţiune expresă de respingere, ca nefondate, a restului pretenţiilor deduse judecăţii în cadrul petitului principal, respectiv a celui accesoriu, nici în această situaţie nu s-ar putea dispune, pe acest unic temei, în apel, anularea sentinţei, întrucât o atare soluţie ar fi rezultatul unui formalism excesiv.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilităţii ori corolarul acestuia, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, în componenta privitoare la pronunţarea, prin minută, asupra a tot ceea ce s-a cerut, neputându-se reţine existenţa vreunei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea sentinţei.
Concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul soluţionării integrale, iar nu incomplete, de către tribunal a pretenţiilor deduse judecăţii, este una legală, neputându-se reţine nici încălcarea principiului disponibilităţii şi nici nesocotirea rolului activ al judecătorului, împrejurare în raport cu care Înalta Curte constată că nu poate fi atrasă incidenţa ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, prin demersul cu care a învestit prima instanţă, recurentul-reclamant a solicitat obligarea recurentei-pârâtei la plata sumei totale de 232.287,48 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare, ocazionate de soluţionarea, în primă instanţă, apel şi recurs, a dosarului civil nr. x/118/2015, indicând, pentru fiecare etapă procesuală parcursă de dosarul menţionat, cuantumul pretenţiilor solicitate şi arătând din ce se compune acesta.
Totodată, recurentul-reclamant a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 30 alin. (2) – (4) C. proc. civ.: „(2) Cererile în justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale. (3) Cererea principală este cererea introductivă de instanţă. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii. (4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.”
Ca atare, faţă de modul de redactare a cererii de chemare în judecată din prezenta cauză şi de dispoziţiile legale anterior enunţate, Înalta Curte constată că partea a învestit tribunalul cu o cerere principală, ce cuprinde un singur capăt de cerere, prin care a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/118/2015 (astfel cum au fost explicitate) şi cu o cerere accesorie ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul litigiu.
Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a admis în parte cererea recurentului-reclamant şi a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 24.687,89 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015* şi la plata sumei de 1.339 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cereri.
Faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, soluţie în raport cu care recurentul-reclamant a susţinut omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii în integralitatea sa, Înalta Curte reţine că este relevantă distincţia dintre pretențiile solicitate de parte şi pretențiile la care aceasta este îndreptățită și care sunt admise de instanță.
Între pretențiile solicitate de reclamant și pretențiile la care acesta este îndreptățit poate exista, în primul rând, o suprapunere totală, situație în care și pretențiile admise se vor suprapune total peste cele două, soluția pronunțată de instanță fiind una de admitere în totalitate a cererii. În al doilea rând, între pretențiile solicitate de reclamant și pretențiile la care acesta este îndreptățit poate exista o suprapunere parțială, ipoteză în care soluția instanței va fi una de admitere în parte.
Prerogativele pe care le conferă dreptul în configurația recunoscută de instanță, atunci când admite în parte cererea, nu sunt diferite de prerogativele pe care le conferă dreptul în configurația solicitată de reclamant prin cerere, ci este diferită doar întinderea acestor prerogative, fie că această întindere este una temporală, materială sau pecuniară. În schimb, atunci când nu există identitate între prerogativele drepturilor în cele două configurații, soluția nu va putea fi decât una de respingere a cererii, și nu de admitere în parte.
Or, în speţă, ne aflăm în situaţia în care instanţa a reţinut existenţa dreptului recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată solicitate pe cale separată, însă a apreciat că acesta este îndreptăţit să le primească într-un cuantum mai mic decât cel solicitat.
Ca atare, prin soluţia de admitere în parte, tribunalul s-a pronunţat asupra cererii principale cu care a fost învestit, care, dat fiind caracterul unitar al pretenţiilor, nu se poate aprecia că ar cuprinde mai multe capete de cerere.
De astfel, fără a se reţine, sub acest aspect, o nelegalitate a hotărârii instanţei de apel de natură a determina casarea acesteia, în contextul în care s-a ajuns la concluzia legală că prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, Înalta Curte constată că soluţia de admitere în parte nu semnifică o respingere implicită, o soluţie de respingere pentru suma neacordată (207.608,59 de lei), ci semnifică admiterea pretenţiilor în limitele pentru care s-a constat că partea este îndreptăţită să le primească.
Astfel, cum, în speţă, cererea principală cu care a fost învestit tribunalul are un unic capăt de cerere, având în vedere, aşa cum s-a mai arătat, caracterul unitar al pretenţiilor deduse judecăţii (acordarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate în aceeaşi cauză), dispozitivul sentinţei trebuia să cuprindă o unică soluţie dată capătului principal de cerere, ceea ce de altfel s-a întâmplat, prima instanţă admiţând cererea de chemare în judecată, însă, doar în parte, în contextul în care reţinuse în considerente că recurentul-reclamant este îndreptăţit să primească o sumă mai mică decât cea solicitată, nefiind necesar să mai pronunţe şi o soluţie de respingere pentru sumele neacordate.
În acord cu cele reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că tribunalul s-a pronunţat atât asupra cererii principale, cât şi asupra cererii accesorii cu a căror judecată a fost învestit, soluţionând şi pronunţându-se, astfel, asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în conformitate cu prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Ca atare, analiza curţii de apel, care a determinat concluzia că tribunalul nu a încălcat principiul disponibilităţii ori principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, pronunţându-se asupra cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, nu denotă nesocotirea dispoziţiilor procedurale invocate de recurentul-reclamant, criticile formulate sub acest aspect prin cererea de recurs, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care recurentul-reclamant, în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a pretins că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la stabilirea întinderii prejudiciului, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, recurentul-reclamant nu a adus deciziei atacate veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în motivul de casare susţinut de parte sau în vreunul dintre celelalte motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Astfel, deşi pretinde o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) cu referire la art. 1349 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea acestei susţineri, recurentul-reclamant a formulat critici prin care, enunţând situaţia de fapt a speţei, şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la neacordarea în integralitate de către instanţa de apel a pretenţiilor solicitate, ca urmare a aplicării art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, curtea de apel, în raport cu criticile formulate de părţi prin cererile de apel şi cu caracterul devolutiv al apelului, a analizat dacă sumele plătite de recurentul-reclamant cu titlu de onorariu de avocat şi solicitate prin cererea de chemare în judecată pot fi puse în sarcina părţii adverse, drept cheltuieli de judecată, din perspectiva verificărilor impuse de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., normă legală care a stat şi la baza stabilirii cuantumului pretenţiilor acordate de către tribunal.
Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.: „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.”
Or, criticile din memoriul de recurs, care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocaţilor recurentului-reclamant din procesul ce a format obiectul dosarelor nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce privesc rezultatul analizei instanţei de apel, realizate în coordonatele stabilite de art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, vizând, astfel, temeinica deciziei recurate, şi nu legalitatea acesteia.
În acelaşi sens, în considerentele decizie nr. 3/2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe are instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor de judecată la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.
Drept urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei, precum şi cu activitatea desfăşurată de aceştia reprezintă, aşa cum s-a mai arătat, o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii, sens în care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, constatând că niciuna dintre criticile recurentului-reclamant nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar.
II.5.2. Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral
În condiţiile art. 248 alin. (1) şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
În speţă, verificând cererea de recurs, se constată că, deşi criticile formulate au fost subsumate de către recurenta-pârâtă ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta nu a adus deciziei recurate critici de nelegalitate, ceea ce determină concluzia unei invocări formale a motivului de casare susţinut.
Astfel, afirmând încălcarea art. 451 alin. (2) şi a art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi pretinzând că nu au fost avut în vedere criteriile de apreciere enunţate la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, concluzia la care a ajuns curtea de apel în urma analizei efectuate asupra cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile de avocat ale apărătorilor recurentului-reclamant în dosarele nr. x/118/2015 şi nr. x/118/2015*, în raport, tocmai, cu aceste criterii (valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi activitatea desfăşurată de avocat) şi în contextul circumstanţelor cauzei.
Susţinerile recurentei-pârâte, astfel cum au fost redate în prezentarea motivelor de recurs formulate de aceasta, vizează strict cuantumul sumei la care a fost obligată, cuantum care este rezultatul aprecierii instanţei de apel asupra probelor administrate şi a aspectelor ce rezultă din situaţia de fapt a speţei, astfel că acestea pun în discuţie chestiuni referitoare la temeinicia deciziei atacate, iar nu la legalitatea sa.
Aşa cum s-a arătat şi în cadrul analizei motivului de recurs formulat de recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, în considerentele căreia s-a reţinut că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.
Or, reglementările de la art. 483 alin. (3) şi de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. permit reformarea deciziei instanţei de apel doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt şi nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanţele de fond au interpretat mijloacele de probă administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs.
Nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de lege criticile care tind la reevaluarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare prin care partea pretinde că în mod eronat curtea de apel a menţinut şi, respectiv, a majorat cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile avocaţilor, acordate de tribunal, criticând aprecierea instanţei sub acest aspect şi făcând trimitere la valoarea obiectului dosarului, la soluţia dată cererii de strămutare, la datele la care au fost încheiate contractele de asistenţă juridică şi la cele la care au fost întocmite şi semnate cererile şi notele scrise, la lipsa unor dovezi concrete a faptului că timpul crescut de deplasare l-a împiedicat pe unul dintre avocaţii părţii adverse că accepte un alt mandat din partea unui posibil client, precum şi la discrepanţele dintre cuantumul onorariilor a doi avocaţi angajaţi în aceeaşi fază procesuală.
De asemenea, enunţarea unor aspecte teoretice, ce rezultă din doctrina şi jurisprudenţa naţională, precum şi din cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la posibilitatea instanţei de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţilor, la impactul pe care o atare reducere l-ar avea în privinţa raporturilor dintre avocat şi client, precum şi la caracterul necesar al cheltuielilor efectuate, nu pot fi circumscrise niciuneia dintre ipotezele la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nepunând în niciun fel în discuţie legalitatea hotărârii instanţei de apel.
Nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs nici referirea recurentei-pârâte la existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a altor două pricini, având acelaşi obiect cu dosarul nr. x/118/2015 şi în care apărările, solicitările şi argumentele părţii advese au fost identice, aprecierea asupra valorificării sau nu a practicii judiciare invocate de parte reprezentând tot o chestiune de temeinicie a hotărârii instanţei de apel care, în speţă, a reţinut că împrejurarea similitudinii invocate de recurenta-pârâtă nu a fost dovedită de aceasta, deşi sarcina probei faptului afirmat îi incumba în regula generală stabilită în materie de probaţiune, consacrată la art. 249 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată trebuia să fie stabilită în solidar cu Statul Român, care a fost introdus în cauză în dosarul de revendicare în calitate de proprietar al bunului, Înalta Curte reţine că aceasta, de asemenea, nu reprezintă o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate.
Astfel, sub acest aspect, curtea de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea recurentei-pârâte de introducere în cauză, în apel, a Statului Român, reţinând că, în raport cu finalitatea urmărită prin formularea cererii, se constată că partea tinde la modificarea, direct în apel, a cadrului procesual sub aspect subiectiv, prin introducerea unui nou pârât în calea ordinară de atac, or, o atare posibilitate este expres prohibită de norma înscrisă la art. 478 alin. (1) C. proc. civ., care consacră o limită a efectului devolutiv al apelului dată de ceea ce s-a dedus judecăţii în primă instanţă.
Or, recurenta-pârâtă s-a mărginit la a afirma că, în mod greşit, obligaţia de plată nu a fost stabilită în solidar – atât în sarcina sa, cât şi în sarcina statului – şi nu a afirmat nelegalitatea respingerii ca inadmisibile a cererii de introducere în cauză a Statului Român, soluţie pronunţată de către instanţa de apel şi care a făcut imposibilă o eventuală stabilire a obligaţie de plată în solidar.
Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel, şi nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: „Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Prin urmare, cum nu se poate proceda la o încadrare în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. a susţinerilor formulate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs, în speţă devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâtă.
Având în vedere soluţia ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs formulate de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oraşul Eforie, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral împotriva deciziei civile nr. 266/C din data de 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2024.