Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal, la 3 august 2016, reclamanta Sanatoriul A (Sanatoriul) a chemat în judecată pe pârâta B (fost manager interimar), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile delictuale, să plătească sumele de 891.295,49 lei, 200.000 euro, calculată la cursul bancar din ziua plăţii, reprezentând pretenţii, obligaţie dispusă în sarcina reclamantei de Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 521 din 25 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/90/2011, precum şi cheltuieli de executare în cuantum de 28.853 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 1619 din 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza a fost declinată, spre competentă soluţionare, Secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa nr. 268/13 februarie 2017, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, a constatat competenţa funcţională a secţiei învestite iniţial şi a trimis dosarul Curţii de Apel Constanţa, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 8/C/19 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a stabilit competenţa de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secția I civilă.
La 6 iunie 2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secția I civilă, sub nr. x/118/2016**.
Prin încheierea din 25 aprilie 2018, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1297 din 15 aprilie 2022, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 168 C din 20 septembrie 2023, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Sanatoriul A împotriva sentinţei civile sus-menţionate, a admis apelul declarat de pârâta B împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că 1-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu de avocat. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariul de avocat avansat de pârâtă.
4. Recursul formulat în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 168 C din 20 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Sanatoriul A, criticând-o pentru următoarele motive, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:
4.1. O primă critică priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, prin raportare la art. 186 alin. (9) din aceeaşi lege şi art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007.
Potrivit prevederilor art. 178 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, „atribuţiile managerului interimar se stabilesc şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii”, iar, potrivit art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007, „managerul interimar al spitalului public are următoarele atribuţii: 4. aprobă măsurile propuse de comitetul director pentru dezvoltarea activităţii spitalului, în concordanţă cu nevoile de servicii medicale ale populaţiei; 8. aprobă şi urmăreşte realizarea planului anual de achiziţii publice; 9. aprobă lista investiţiilor şi a lucrărilor de reparaţii curente şi capitale care urmează să se realizeze într-un exerciţiu financiar, în condiţiile legii, la propunerea consiliului medical şi a comitetului director, cu avizul autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, al direcţiei medicale/structurii similare din ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie sau al Ministerului Sănătăţii Publice, după caz; 18. întreprinde măsurile necesare şi urmăreşte realizarea indicatorilor de performanţă ai managementului spitalului public. Nivelul indicatorilor de performanţă specifici spitalului se stabileşte anual de către autoritatea de sănătate publică judeţeană ori a municipiului Bucureşti sau de Ministerul Sănătăţii, după caz (...); 25. răspunde de monitorizarea şi raportarea indicatorilor specifici activităţii medicale, financiari, economici, precum şi a altor date privind activitatea de supraveghere, prevenire şi control, în conformitate cu reglementările legale în vigoare; 39. reprezintă spitalul în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice; 40. încheie acte juridice în numele şi pe seama spitalului, conform legii; 41. răspunde de modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contracte şi dispune măsuri de îmbunătăţire a activităţii spitalului; 42. încheie contracte şi asigură condiţii corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţilor de învăţământ şi cercetare ştiinţifică, în conformitate cu metodologia elaborată de Ministerul Sănătăţii Publice; 50. conduce activitatea curentă a spitalului, în conformitate cu reglementările în vigoare; 55. răspunde civil, contravenţional, material sau penal, după caz, pentru nerespectarea prevederilor legale şi pentru daunele produse spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia”.
Intimata pârâtă, în calitatea sa de manager interimar, a dispus rezilierea contractului încheiat între recurentul reclamant şi societatea C, reziliere neconformă legii şi convenţiei părţilor, motiv pentru care reclamantul a fost obligat la plata către societatea C de daune interese în cuantumul menţionat în cererea de chemare în judecată.
Or, potrivit prevederilor legale sus-menţionate, rezultă că intimata pârâtă avea atribuţii în ceea ce priveşte îndeplinirea tuturor măsurilor necesare şi urmărirea realizării indicatorilor de performanţă, reprezentarea spitalului în relaţiile cu terţe persoane, îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contracte, încheierea contractelor, conducerea activităţii spitalului, managerul fiind răspunzător de modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contracte, fiind, totodată, responsabil din punct de vedere civil, contravenţional, material sau penal pentru nerespectarea prevederilor legale şi pentru daunele produse Spitalului.
Deşi instanţa de apel a constatat că atribuţiile intimatei pârâte rezultă din O.M.S. nr. 1836/2007, respectiv că, printre atribuţiile managerului interimar, se află şi aceea de a reprezenta Sanatoriul în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice şi de a încheia acte juridice în numele şi pe seama acestuia, a apreciat că „simpla reziliere a unui contract nu poate constitui o faptă ilicită”.
În cadrul dosarului nr. x/90/2011, s-a constatat rezilierea contractului încheiat de C şi recurentul reclamant, din culpa exclusivă a acestuia din urmă, sens în care s-a apreciat că adresa emisă de către recurent societăţii C, sub conducerea directă a intimatei pârâte B, din punct de vedere juridic, are valenţele unei denunţări unilaterale nejustificate a contractului şi activează eficienţa clauzei inserate în contractul dintre părţi la pct. 12.6., care statuează faptul că denunţarea contractului de către una dintre părţi înainte de împlinirea duratei contractuale, din orice motive care nu sunt imputabile celeilalte părţi şi/sau nu sunt cauzate de încălcarea drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract, generează, pentru partea care denunţă contractul, obligaţia plăţii daunelor interese stipulate de clauza nr. 12.5. din actul juridic.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, cadrul legislativ specific stabileşte care sunt obligaţiile legale ale managerului interimar, precum şi consecinţele care decurg din luarea deciziilor cu „nerespectarea prevederilor legale”, pentru daunele produse Spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia.
În condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 969 vechiul C. civ., „(1) convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. (2) Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, intimata pârâtă era obligată să respecte atât prevederile legale în vigoare, cât şi prevederile contractului dintre recurentul reclamant şi C, şi să nu procedeze la întreruperea intempestivă a acestuia.
Mai mult, intimata pârâtă, acţionând în conformitate cu atribuţiile prevăzute de O.M.S. nr. 1836/2007, potrivit prevederilor art. 1 pct. 41 din Ordinul menţionat, managerul răspunde de modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contracte şi dispune măsuri de îmbunătăţire a activităţii Spitalului.
Or, tocmai această răspundere a managerului interimar este consecinţa denunţării unilaterale intempestive a contractului încheiat între recurent şi C.
Chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că încetarea contractului încheiat cu C a fost decisă de Consiliul de Administraţie, printre atribuţiile principale ale acestuia nu se afla şi aceea de a decide, în mod exclusiv, încetarea raporturilor contractuale, fără acordul managerului, care este singurul reprezentant legal al recurentului reclamant, în măsură să îşi asume, prin semnarea notificării, încetarea raporturilor contractuale.
Concret, în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie din 6 septembrie 2010, la pct. 1 de pe Ordinea de zi s-a aflat analiza contractului de reabilitare termică cu C. Intimata pârâtă a supus discuţiei oportunitatea continuării lucrărilor cu societatea C, iar preşedintele Consiliului de Administraţie de la acea dată, dr. D, a propus un termen de 72 de ore pentru a se hotărî încetarea lucrărilor, o hotărâre nefiind luată în cursul acelei şedinţe cu privire la problema supusă discuţiei. Cu toate acestea, intimata pârâtă a emis decizia nr. 3717 în aceeaşi zi, anunţând societatea C de faptul că s-a luat hotărârea de a angaja lucrări de continuare a proiectului cu un alt antreprenor.
Mai mult, Consiliul de Administraţie a fost desemnat chiar de pârâtă prin decizia nr. 90/9 august 2010, atribuţiile acestuia fiind cele prevăzute la art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, respectiv: „a) avizează bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului, precum şi situaţiile financiare trimestriale şi anuale; b) organizează concurs pentru ocuparea funcţiei de manager în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii, al ministrului de resort sau, după caz, prin act administrativ al primarului unităţii administrativ-teritoriale, al primarului general al municipiului Bucureşti sau al preşedintelui consiliului judeţean, după caz; c) aprobă măsurile pentru dezvoltarea activităţii spitalului în concordanţă cu nevoile de servicii medicale ale populaţiei; d) avizează programul anual al achiziţiilor publice întocmit în condiţiile legii; e) analizează modul de îndeplinire a obligaţiilor de către membrii comitetului director şi activitatea managerului şi dispune măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii; f) propune revocarea din funcţie a managerului şi a celorlalţi membri ai comitetului director în cazul în care constată existenţa situaţiilor prevăzute la art. 180 alin. (1) şi la art. 183 ind. 3 alin. (1)”, rezultând că acesta nu are niciun fel de atribuţii în ceea ce priveşte încheierea sau încetarea contractelor în care recurentul reclamant este parte.
Contrar celor reţinute în cuprinsul deciziei recurate, în speţa de faţă, prin raportare la atribuţiile managerului interimar şi ale Consiliului de Administraţie, astfel cum aceste atribuţii au fost reglementate prin prevederile legale sus-menţionate, nu prezintă relevanţă împrejurarea că „(...) toată corespondenţa purtată cu C era adresată şi Consiliului de Administraţie al Sanatoriului, astfel că situaţia derulării contractului era cunoscută acestui organ de conducere, care avea posibilitatea concretă de a evalua prestaţia managerului interimar în legătură cu executarea contractului”, în condiţiile în care Consiliul de Administraţie nu avea atribuţii în ceea ce priveşte încheierea sau încetarea contractelor încheiate de Sanatoriu.
Prin urmare, aplicând, în mod greşit, prevederile art. 1 pct. 4 din O.M.S. nr. 1836/2007 şi ale art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, instanţa de apel a concluzionat că „(...) decizia intimatei pârâte de reziliere a contractului nr. 3444/2008 încheiat între C S.R.L. nu a fost una arbitrară, ea având la bază punctul de vedere al Consiliului de Administraţie al apelantului reclamant Sanatoriu”, cu atât mai mult cu cât, potrivit procesului-verbal de şedinţă din 6 septembrie 2010, rezultă, cu claritate, că s-a propus aşteptarea unui termen de 72 de ore pentru a se hotărî terminarea lucrărilor, iar decizia de încetare a contractului a fost formulată de către intimata pârâtă în aceeaşi zi.
Nu în ultim rând, deşi Consiliul de Administraţie putea organiza concurs pentru ocuparea funcţiei de manager şi putea propune revocarea din funcţia de manager a spitalului (fiind tot un rol consultativ), nu înseamnă că managerul spitalului este subordonat Consiliului de Administraţie. Managerul este independent în relaţia cu celelalte organe de conducere ale Sanatoriului, atribuţiile sale fiind, strict, cele prevăzute de lege sau de contractul de management.
4.2. Instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aplicând, eronat, prevederile art. 998 vechiul C. civ., raportat la împrejurarea reţinută privind inexistenţa faptei ilicite în legătură cu rezilierea contractului nr. 3440/2008.
Potrivit prevederilor art. 998 vechiul C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind existenţa unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei.
Fapta ilicită a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane”.
Referitor la această condiţie, în mod greşit, în cuprinsul deciziei recurate, s-a constatat că nu există fapta ilicită a intimatei pârâte în legătură cu rezilierea contractului nr. 3444/2008, în condiţiile în care instanţa de apel a aplicat, greşit, prevederile art. 1 din O.M.S. nr. 1836/2007 şi ale art. 186 alin. (9) din Legea nr. 95/2006, ignorând atribuţiile legale ale managerului interimar şi ale Consiliului de Administraţie al recurentului reclamant.
Mai mult, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reţinut că „(...) apelantul reclamant nu a dovedit în ce ar consta fapta ilicită şi nici prejudiciul, din moment ce suma de 599.741,50 lei reprezintă contravaloarea unor lucrări despre care Tribunalul Constanţa a reţinut, prin s.c. nr. 521/2015, că s-au executat Sanatoriului. Prin urmare, acesta nu se poate considera prejudiciat de faptul că îi revine o obligaţie de plată pentru lucrări de care a beneficiat, chiar dacă respectiva obligaţie a fost stabilită pe cale judecătorească”.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/90/2011, recurentul reclamant a fost obligat, printre altele, la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune interese stabilite potrivit prevederilor art. 12.6. din contractul nr. 3440/2008, instanţa constatând că, în cauză, a intervenit „o denunţare nejustificată a contractului, aspect imputabil pârâtei din cauză (recurentului reclamant din prezentul litigiu)”.
Atât în ceea ce priveşte fapta ilicită, cât şi prejudiciul, la momentul semnării deciziei de reziliere, intimata pârâtă cunoştea care este efectul semnării acesteia. Cunoscut îi era intimatei pârâte şi conţinutul contractului pe care 1-a denunţat, pentru care îşi asumase o preluare a activităţii reclamantului, sub acest aspect.
Astfel, prejudiciul stabilit prin sentinţa civilă nr. 521/2015 este cert, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este expusă, pe larg, în considerentele hotărârii civile menţionate, considerente care au dobândit autoritate de lucru judecat (denunţarea unilaterală a contractului nr. 3440/2008 şi neplata facturilor reprezentând lucrări executate).
În aceste condiţii, pe lângă existenţa faptei ilicite, în raport cu atribuţiile managerului interimar şi decizia acestuia de încetare intempestivă a contractului încheiat între recurentul reclamant şi C, este îndeplinită şi condiţia existenţei prejudiciului, acesta din urmă nefiind reprezentat doar de obligaţia de plată a unor lucrări de care recurentul reclamant a beneficiat.
De altfel, în raport cu existenţa faptei ilicite, prejudiciul este reprezentat şi de penalităţile de întârziere la care recurentul reclamant a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015.
În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei intimatei pârâte, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reţinut că nu este îndeplinită, instanţa de apel considerând că „(...) nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a intimatei pârâte şi nici a vinovăţiei acesteia pentru neplata la termen a lucrărilor către C, cu atât mai mult cu cât nici din s.c. nr. 521/2015, care stă la baza pretenţiilor reclamantului, nu rezultă elemente referitoare la scadenţa obligaţiilor de plată, eventualele facturi exigibile, lucrările considerate executate şi neachitate, necesare pentru a putea fi evaluată eventuala conduită ilicită a pârâtei în prezenta cauză”.
Or, fapta ilicită a intimatei pârâte o reprezintă denunţarea nejustificată a contractului, denunţare care a determinat existenţa litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/90/2011, în cazul răspunderii civile delictuale, vinovăţia îmbrăcând forma celei mai uşoare culpe.
În raport cu atribuţiile intimatei pârâte, precum şi cu modalitatea în care aceasta a înţeles să denunţe contractul încheiat între recurentul reclamant şi C, este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei, răspunderea intimatei pârâte intervenind potrivit prevederilor art. 1 pct. 55 din O.M.S. nr. 1836/2007.
Altfel spus, prin acţiunile/ omisiunile întreprinse în calitate de manager al reclamantului, intimata pârâta a creat situaţia de fapt reţinută în considerentele sentinţei civile nr. 521/2015 pronunţate în dosarul x/90/2011, în final, recurentul reclamant fiind cel care a suportat consecinţele negative ale denunţării/rezilierii intempestive a contractului nr. 3440/2008, fiind îndeplinită şi condiţia vinovăţiei pârâtei.
În consecinţă, contrar celor reţinute în cuprinsul deciziei recurate, este îndeplinită inclusiv condiţia existenţei legăturii de cauzalitate.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata pârâtă B a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, considerând că argumentele recurentului nu satisfac exigenţele unor critici de nelegalitate, preluând, în mare parte, motivele de apel.
Susţine că recurentul critică modul în care instanţa de apel a apreciat starea de fapt, critică care este de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la prima critică formulată, menţionează că nu a exercitat funcţia de manager cu abateri de la legalitate şi regularitate, fapt atestat prin ordonanţa de clasare nr. 18 august 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-D.N.A., în litigiul penal declanşat împotriva sa.
A argumentat că, în 6 septembrie 2010, Consiliul de Administraţie a stabilit încheierea unui contract cu o altă firmă care să continue lucrările de reabilitare termică, la propunerea unui membru al Consiliului de Administraţie. La luarea acestei decizii nu a avut drept de vot.
Decizia nr. 3717 a avut la bază procesul-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din 6 septembrie 2010, prin care membrii Consiliului au stabilit continuarea lucrărilor cu un alt antreprenor. A semnat acest act prin care a fost notificat antreprenorul C că s-a decis angajarea unui alt antreprenor pentru continuarea lucrărilor.
A susţinut că nici cealaltă critică nu trebuie primită, întrucât, în mod corect, Curtea de Apel a stabilit, în baza probelor administrate, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, decizia de schimbare a antreprenorului fiind luată în Consiliul de Administraţie al reclamantului. Prin sentinţa pronunţată în primul litigiu s-a stabilit că reclamantul este în culpă pentru rezilierea contractului.
A contestat obligarea sa la plata pretenţiilor solicitate de recurent, arătând că acestea nu sunt rezultatul vreunei fapte ce i se poate imputa. Nu s-a dovedit că lucrările care au atras penalităţi s-au desfăşurat sub conducerea intimatei sau că s-au emis facturi în perioada derulării contractului său de management. A dispus achitarea facturilor pentru care directorul economic a dat avizul de efectuare a plăţii.
6. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, recurentul depunând punct de vedere, iar, prin încheierea din 13 iunie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă B prin întâmpinare, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul Sanatoriul A împotriva deciziei civile nr. 168 din 20 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 31 octombrie 2024, complet x, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării căii de atac.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Criticile subsumate celor două motive de recurs vor fi examinate concomitent, deoarece pun în discuţie aceeaşi problemă de drept, şi anume, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei atât în raport cu cerinţele dreptului comun (art. 998 vechiul C. civ.), cât şi cu legislaţia în materie (Legea nr. 95/2006, Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1836/2007), Înalta Curte constatând că, în parte, sunt întemeiate.
Conform art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, forma în vigoare la data pretinsei fapte ilicite a pârâtei (6 septembrie 2010), „atribuţiile managerului interimar se stabilesc şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii”. Această dispoziţie legală nu interesează, în mod direct, raporturile juridice dintre părţile aflate în dispută judiciară şi care vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, textul evocat referindu-se la actul normativ şi persoana cu funcţie publică care are, în cadrul atribuţiilor, stabilirea competenţelor managerului interimar, şi anume, ministrul sănătăţii, prin emiterea unui ordin în acest sens. În speţă, atribuţiile managerului interimar au fost stabilite şi aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1836/2007, astfel încât nu se poate considera că au fost nerespectate dispoziţiile art. 178 alin. (3) ind. 1 din Legea nr. 95/2006, pe lângă împrejurarea că determinarea unor asemenea atribuţii nu intră în competenţa vreuneia dintre părţile din prezentul proces.
Ceea ce este esenţial însă în soluţionarea cauzei de faţă îl reprezintă aspectul îndeplinirii, corespunzător legii, a acestor atribuţii de către pârâtă, învestită cu calitatea de manager interimar al Sanatoriului în perioada săvârşirii pretinsei fapte ilicite.
Dintre toate obligaţiile stabilite în sarcina sa, potrivit Ordinului ministrului sănătăţii sus-enunţat, relevante sunt cele menţionate la art. 1 pct. 8, 39, 41 şi 55.
Astfel, managerul interimar aprobă şi urmăreşte realizarea planului anual de achiziţii publice (art. 1 pct. 8 din Ordin), dispoziţie care interesează în contextul în care, după cum rezultă din întâmpinarea depusă de pârâtă în dosarul primei instanţe şi din sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă, atribuirea contractului cu privire la care s-a constatat rezilierea de drept, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, s-a realizat în procedura achiziţiilor publice, în baza O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Aceasta, indiferent de împrejurarea că pârâta nu a semnat contractul nr. 3440/21 august 2008 şi actele adiţionale nr. 1/15 ianuarie 2009 şi nr. 2/27 mai 2009, ci doar actul adiţional nr. 3/25 februarie 2010, în condiţiile în care, printre alte atribuţii, o avea şi pe cea de urmărire a realizării planului de achiziţii publice, legat de un contract în desfăşurare în perioada în care a îndeplinit funcţia de manager interimar.
De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 pct. 39 din acelaşi Ordin, conform cărora managerul interimar reprezintă spitalul în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită aparţine reclamantului, iar pârâta avea doar calitatea de reprezentant al acestuia, acţionând, deci, în numele şi pe seama Sanatoriului.
Totodată, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 1 pct. 41 din Ordin, conform cărora managerul interimar răspunde de modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contracte, raportat la împrejurarea că, contractul reziliat de drept era în curs de derulare în perioada în care pârâta îndeplinea funcţia de manager interimar.
Nu în ultimul rând, prezintă importanţă, în soluţionarea cauzei, şi pct. 55 din art. 1, potrivit cărora managerul interimar răspunde civil, contravenţional, material sau penal, după caz, pentru nerespectarea prevederilor legale şi pentru daunele produse spitalului prin orice acte contrare intereselor acestuia, în contextul în care reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul produs.
Celelalte puncte din art. 1, enumerate în cererea de recurs, nu au fost reţinute de prezenta instanţă, întrucât nu au legătură cu aspectele deduse judecăţii, vizând răspunderea pârâtei pentru rezilierea contractului încheiat cu C, ci cu activitatea medicală a spitalului, cu privire la care managerul interimar are diverse atribuţii.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 521 din 25 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, rămasă irevocabilă, în urma admiterii, în parte, a acţiunii formulate de reclamanta S.C. C S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, s-a constatat reziliat de drept contractul nr. 3440/2008 încheiat între părţi, fiind obligat Sanatoriul la plata către C a sumelor de 599.741,50 lei reprezentând lucrări executate, 244.392,99 lei penalităţi de întârziere aferente creanţei în acelaşi cuantum, 200.000 euro daune interese şi 34.824 lei cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut, printre altele, după expunerea raporturilor contractuale dintre S.C. C S.R.L. şi Sanatoriul A, generate de încheierea contractului nr. 3440/2008 şi a actelor adiţionale nr. 1/15 ianuarie 2009, nr. 2/27 mai 2009 şi nr. 3/25 februarie 2010 (ultimul semnat de pârâta din prezentul dosar), că decalarea termenului de execuţie a lucrărilor a fost determinată de culpa Sanatoriului, ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor contractuale, contractul fiind operant până la 15 septembrie 2010, termen prelungit până la 15 decembrie 2010, conform art. 5 din actul adiţional nr. 3. A mai constatat Tribunalul că, în perioada 15 mai-15 septembrie 2010, a intervenit suspendarea drepturilor şi a obligaţiilor contractuale ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 597/2001 privind unele măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în zona de coastă a Mării Negre, notificată de C Sanatoriului. În acest context, instanţa respectivă a stabilit că, în mod intempestiv, Sanatoriul a emis, la 6 septembrie 2010, adresa nr. 3717 (act semnat şi, deci, asumat de către managerul interimar), prin care i-a comunicat C decizia de a angaja lucrări de continuare a proiectului cu un alt antreprenor, fără a fi expuse motivele de fapt şi de drept care au determinat luarea unei asemenea hotărâri.
În continuarea acestui raţionament, Tribunalul a considerat că, din punct de vedere juridic, înscrisul menţionat are valenţele unei denunţări unilaterale nejustificate a contractului, care activează clauza inserată la art. 12.6 din actul încheiat între părţi, potrivit căreia, denunţarea contractului de către una dintre părţi înainte de împlinirea termenului stabilit la punctul 6.1, a cărui durată a fost prelungită prin actele adiţionale, din orice motive care nu sunt imputabile celeilalte părţi şi/sau nu sunt cauzate de încălcarea drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contract, generează, pentru partea care denunţă contractul, obligaţia de plată a daunelor interese stipulate la art. 12.5.
Instanţa a constatat că Sanatoriul este în culpă, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 12, care menţionează că nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract de către una dintre părţi conferă dreptul părţii lezate de a considera reziliat de drept actul juridic şi de a pretinde daune interese. În acest sens, Tribunalul a admis, în parte, acţiunea formulată de C şi a constatat reziliat de drept contractul nr. 3440/2008 încheiat între părţi, din culpa exclusivă a Sanatoriului A.
În ceea ce priveşte prejudiciul suportat de reclamanta din litigiul anterior, instanţa a stabilit că acesta este compus din sumele de 599.741,50 lei reprezentând lucrări executate la proiectul „Reabilitarea sistemului de producere a energiei termice prin utilizarea surselor de energie regenerabilă” şi nedecontate, penalităţi de întârziere în sumă de 244.392,99 lei, calculate pentru perioada 3 iulie 2010-11 februarie 2015, circumscrise aceluiaşi cuantum al creanţei, 200.000 euro daune interese, raportat la dispoziţiile art. 12.6 din contractul încheiat între părţi şi la caracterul nejustificat al denunţării actului juridic, imputabil pârâtei, precum şi 34.824 lei cheltuieli de judecată avansate în respectivul proces de către C.
Pârâta din prezentul dosar este terţ în raport cu hotărârea judecătorească sus-menţionată, rămasă irevocabilă, neparticipând în litigiul în care aceasta a fost pronunţată şi care a format obiectul dosarului nr. x/90/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă. Cu toate acestea, sentinţa pronunţată de Tribunal nu poate fi ignorată de către pârâtă, fiindu-i opozabilă până la dovada contrară, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. În alţi termeni, actul jurisdicţional trebuie recunoscut şi respectat de către orice persoană, chiar dacă nu a participat la procedura judiciară, până la momentul la care va reuşi să demonstreze situaţia contrară celor reţinute de instanţa respectivă. Ca atare, hotărârea li se opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, astfel încât ei pot să combată cele statuate în procesul la desfăşurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii şi administrând probe noi, de natură să înlăture, faţă de ei, efectele judecăţii anterioare.
Cu titlu prealabil, intimata pârâtă afirmă că, în motivele de recurs, se face trimitere la elemente de fapt noi, ce nu au fost susţinute prin cererea de chemare în judecată, referitoare la incidenţa Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1836/2007 şi la contractul de management executat necorespunzător de către aceasta, în condiţiile în care temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, iar nu contractuală, astfel încât criticile recurentului nu pot fi subsumate căii procesuale alese de acesta.
O asemenea apărare nu poate fi primită, deoarece recurentul nu a vizat, prin motivele de recurs, atragerea răspunderii pârâtei pentru fapte săvârşite în perioada în care a îndeplinit funcţia de manager al Spitalului în baza contractului de management şi care ar fi presupus atragerea răspunderii contractuale, ci pentru fapte săvârşite în perioada în care a avut calitatea de manager interimar, în absenţa încheierii unui contract, şi care, astfel, implică răspunderea civilă delictuală, ceea ce constituie tocmai temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Singura susţinere care se referă la un contract are în vedere nerespectarea actului juridic încheiat între reclamant şi C, prin denunţarea intempestivă a acestuia de către intimată, însă referirea are loc tot în contextul unei răspunderi delictuale a părţii menţionate. Cât priveşte incidenţa Ordinului nr. 1836/2007, care nu ar fi fost evocat în acţiunea introductivă de instanţă, acesta reprezintă tocmai actul normativ care stabileşte atribuţiile managerului interimar şi care a fost avut în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei, astfel încât nu se poate considera că susţinerile din recurs referitoare la acest act normativ reprezintă motive noi, recurentul având posibilitatea să combată decizia atacată şi din perspectiva legii aplicabile. În concluzie, nu se poate reţine că, în cererea de recurs, s-ar fi schimbat temeiul juridic al acţiunii introductive sau că reclamantul ar fi trebuit să opteze pentru o altă cale procedurală în scopul valorificării pretenţiilor formulate în prezentul litigiu.
Pe fondul cauzei, în esenţă, intimata B a susţinut că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală în persoana sa, în condiţiile art. 998 vechiul C. civ., întrucât a semnat doar actul adiţional nr. 3/25 februarie 2010, iar nu şi contractul nr. 3440/21 august 2008 şi actele adiţionale nr. 1 şi 2, încheiate într-o perioadă în care nu avea calitatea de manager interimar. A mai arătat că nu a dispus rezilierea contractului perfectat între reclamant şi C, încetarea contractului având loc în urma deciziei Consiliului de Administraţie al recurentului, rezultând că nu a avut abateri de la legalitate raportat la ordonanţa de clasare din 18 august 2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în mod corect s-a constatat, prin decizia recurată, că fapta ilicită aparţine reclamantului, raportat la sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015.
A mai afirmat că, în şedinţa din 6 septembrie 2010 a Consiliului de Administraţie, s-a propus acordarea unui termen de 72 de ore pentru terminarea, iar nu pentru încetarea lucrărilor, contractul încheiat între reclamant şi C fiind încetat prin ajungerea la termen, din 30 mai 2010. Totodată, s-a stabilit în şedinţa respectivă, în cadrul căreia pârâta nu avea drept de vot, încheierea unui contract cu o altă firmă, decizia nr. 3717 emisă de pârâtă nefiind una arbitrară, ci având la bază procesul verbal încheiat la aceeaşi dată. În concluzie, prin adresa emisă către C, intimata nu a procedat decât la îndeplinirea deciziei Consiliului de Administraţie, nedispunând în calitate de manager, în nume personal, rezilierea contractului încheiat între reclamant şi C, precum şi încheierea unui nou contract cu un alt antreprenor. În consecinţă, nu se poate reţine vreo faptă ilicită în sarcina pârâtei.
În ceea ce priveşte culpa, în sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015, nu s-a constatat culpa intimatei, ci a recurentului, astfel încât nu poate fi obligată să plătească sumele stabilite în sarcina acestuia din urmă prin hotărârea judecătorească menţionată.
Referitor la prejudiciu, intimata a arătat că suma de 599.741,50 lei nu este datorată de către aceasta, deoarece lucrările pentru care s-a dispus plata sumei respective au fost executate în beneficiul reclamantului şi se află în posesia Sanatoriului; penalităţile de întârziere în cuantum de 227.294 lei nu sunt în sarcina pârâtei, întrucât nu ea a dispus sau returnat facturi de plată, pentru a fi în culpă şi nu s-a dovedit că lucrările de bază şi suplimentare care au atras penalităţi s-au desfăşurat sub conducerea pârâtei; cheltuielile de judecată în cuantum de 34.924 lei nu sunt datorate de pârâtă, fiind rezultatul pierderii procesului anterior de către reclamant, şi, în final, suma de 28.853 lei reprezentând cheltuieli de executare provenind din neexecutarea sentinţei 521/2015 de către reclamant nu pot fi puse în sarcina intimatei, deoarece acesteia i-a încetat calitatea de manager la 1 noiembrie 2013.
În concluzie, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 998 vechiul C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei.
Însușindu-şi apărările formulate de intimată, aceleaşi şi în fazele procesuale anterioare, instanţa de apel a considerat că obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite prin sentinţa civilă sus-menţionată revine reclamantului, care are calitatea de parte în contractul reziliat şi fiind în culpă pentru reziliere. Ca atare, fapta ilicită aparţine Sanatoriului, de vreme ce, prin hotărârea judecătorească respectivă, s-a reţinut că acestuia îi este imputabilă denunţarea nejustificată a contractului, managerul având, printre atribuţii, tocmai pe aceea de a reprezenta instituţia în raport cu terţii şi de a încheia acte juridice în numele acestuia. În concluzie, simpla reziliere a unui contract nu poate constitui o faptă ilicită, această prerogativă aparţinând managerului interimar, conform art. 1 pct. 39 şi 40 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1836/2007.
A mai reţinut Curtea de Apel că, în legătură cu executarea contractului nr. 3440/2008, Consiliul de Administraţie nu a identificat nereguli în activitatea managerului interimar, deşi avea astfel de atribuţii potrivit art. 186 alin. (9) lit. e) şi f) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la 6 septembrie 2010) şi, totodată, a discutat şi propus, conform procesului verbal încheiat la 6 septembrie 2010, încetarea raporturilor contractuale cu C şi contractarea unui nou antreprenor pentru finalizarea lucrărilor.
În continuarea raţionamentului, printre altele, instanţa a confirmat că, din procesul verbal indicat mai sus, nu rezultă cu claritate voturile exprimate, dar, în mod cert, reiese poziţia expusă de participanţii la şedinţă, respectiv cea a preşedintelui Consiliului de Administraţie, care a propus un termen de 72 de ore pentru „a se hotărî terminarea lucrărilor”, iar, ulterior acestui termen, s-a propus rezilierea contractului, purtându-se discuţii şi în legătură cu expirarea termenului de valabilitate a actului juridic şi cu necesitatea încheierii unui nou contract, cu un alt antreprenor. În consecinţă, raportat la cele consemnate în procesul verbal încheiat la 6 septembrie 2010, Curtea a reţinut că decizia intimatei pârâte de reziliere a contractului nr. 3440/2008 încheiat între reclamant şi C şi reclamant nu a fost una arbitrară, ci s-a fundamentat pe punctul de vedere al Consiliului de Administraţie al Sanatoriului, astfel încât, deşi măsura rezilierii a fost apreciată ca având caracter nejustificat, prin sentinţa nr. 521/2015, acest caracter s-a constatat în raport cu terţul contractant, nu cu forurile interne ale reclamantului. Ca atare, nu există fapta ilicită a intimatei pârâte în legătură cu rezilierea contractului.
În legătură cu neplata lucrărilor executate de C, în cuantum de 599.741.50 lei, apelantul nu a dovedit în ce ar consta fapta ilicită şi nici prejudiciul, din moment ce suma respectivă reprezintă contravaloarea unor lucrări cu privire la care, în litigiul anterior, s-a reţinut că au fost executate Sanatoriului, care, astfel, a beneficiat de ele.
Penalităţile de întârziere ar fi putut fi imputate pârâtei pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiilor de plată, dacă s-ar fi dovedit fapta ilicită şi vinovăţia. Or, din probele administrate, rezultă că modalitatea de desfăşurare a raporturilor contractuale cu C a fost una deficitară şi, în plus, din sentinţa nr. 521/2015 nu rezultă elemente referitoare la scadenţa obligaţiilor de plată, eventualele facturi exigibile, lucrările considerate executate şi neachitate, pentru a putea fi conturată conduita ilicită a pârâtei.
Referitor la cheltuielile de judecată avansate în procesul anterior, în cuantum de 34.824 lei, instanţa de apel a constatat că au caracter accesoriu cererilor principale, astfel încât nu pot fi puse în sarcina pârâtei, în condiţiile în care nu s-a reţinut, în persoana acesteia, răspunderea pentru obligaţiile de plată principale.
În ceea ce priveşte cheltuielile de executare în cuantum de 28.853 lei, titlul executoriu, constând în sentinţa civilă nr. 521/2015, a fost pronunţat la 25 februarie 2015, hotărârea a rămas definitivă la 4 noiembrie 2015, iar executarea silită a fost încuviinţată la 12 noiembrie 2015, toate aceste momente fiind plasate ulterior încetării interimatului managerial al pârâtei şi chiar a contractului de management încheiat de aceasta pentru o perioadă de trei ani de la 1 noiembrie 2010. În consecinţă, nu sunt datorate de către intimată.
În esenţă, acesta reprezintă raţionamentul Curţii în respingerea apelului declarat de reclamant, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe, de respingere a acţiunii şi care, în parte, este greşit, pentru considerentele ce succed.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită a pârâtei şi care trebuie examinată în raport cu prejudiciul constând în fiecare dintre sumele de bani pretinse de recurent, chiar dacă provin din acelaşi titlu, respectiv sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanţa, fiind, în realitate un complex de asemenea fapte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, subzistă în cazul intimatei pârâte pentru parte din sumele la care reclamantul a fost obligat anterior, respectiv pentru sumele de 599.741,50 lei lucrări executate şi nedecontate, parte din suma de 244.392,99 lei penalităţi de întârziere, 200.000 euro daune interese şi parte din cheltuielile de judecată în cuantum de 34.824 lei, nu şi pentru cheltuielile de executare în cuantum de 28.853 lei.
Referitor la suma de 599.741,50 lei lucrări executate şi nedecontate, fapta ilicită care a condus la acest prejudiciu nu are legătură cu denunţarea unilaterală nejustificată a contractului realizată prin emiterea adresei nr. 3717/6 septembrie 2010, ci constă în neplata la scadenţă a contravalorii lucrărilor, în contextul în care acestea au fost executate şi trebuia să fie decontate, potrivit hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, până la 30 august 2010 (fila 6 paragraful 1 din sentinţă), moment plasat în perioada în care pârâta avea calitatea de manager interimar (calitate care a încetat la 1 noiembrie 2010, prin încheierea contractului nr. 04 din aceeaşi dată). Or, potrivit art. 1 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1836/2007, pârâta, în calitate de manager interimar, reprezenta Sanatoriul în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice (pct. 39) şi, totodată, avea obligaţia de a supraveghea îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contracte de către reclamant (pct. 41), neavând relevanţă că actul juridic generator al obligaţiilor nu a fost semnat de către intimată.
Cu toate acestea, plata sumei de 599.741,50 lei nu poate fi pusă în sarcina pârâtei, întrucât lipseşte una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a acesteia, şi anume cea a prejudiciului, întrucât lucrările au fost executate în beneficiul Sanatoriului şi, în mod evident, se află în posesia acestuia, contravaloarea lucrărilor fiind necesar a fi plătită de către destinatarul cocontractant.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 244.392,99 lei, calculate pentru perioada 3 iulie 2010-11 februarie 2015, aferente creanţei cu aceeaşi valoare, raportat la textele de lege enunţate în precedent din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1836/2007 (art. 1 pct. 39 şi 41), fapta ilicită constă în neplata creanţei la termenul de scadenţă, termen care se plasează, în mod evident, anterior datei de 3 iulie 2010, care reprezintă momentul de început al curgerii penalităţilor. Contrar opiniei intimatei, nu prezintă relevanţă data executării lucrărilor de bază şi suplimentare care au atras curgerea penalităţilor pentru neplata la termen şi nici dacă a refuzat facturi de la plată, în condiţiile în care, prin hotărârea pronunţată în litigiul anterior, s-a reţinut că există o creanţă neacoperită, pentru care se datorează, în beneficiul C, penalităţi de întârziere. În alţi termeni, indiferent de momentul executării lucrărilor şi de termenul de scadenţă al creanţei a cărei neplată a generat penalităţile în discuţie, este fără dubiu că aceasta nu a fost achitată nici în perioada în care intimata a îndeplinit calitatea de manager interimar, de vreme ce penalităţile au continuat să curgă şi au fost calculate şi pentru această perioadă. Or, cum s-a arătat deja, pârâta avea, potrivit Ordinului ministrului sănătăţii, obligaţia de a achita creanţa care le-a generat, în numele şi pe seama Sanatoriului, şi de a urmări executarea contractului din care a decurs dreptul de creanţă al antreprenorului, fiind în culpă pentru neîndeplinirea acestei obligaţii.
Referitor la întinderea prejudiciului constând în penalităţile de întârziere, Înalta Curte constată că acesta trebuie raportat nu la întreaga perioadă pentru care au fost calculate, respectiv 3 iulie 2010-11 februarie 2015, ci strict pentru perioada în care pârâta a avut calitatea de manager interimar, respectiv pentru perioada 3 iulie 2010-1 noiembrie 2010, dată la care a încetat calitatea de manager interimar prin încheierea contractului de management. Raportat la temeiul juridic al acţiunii, reprezentat de atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, iar nu contractuale, interesează doar perioada în care aceasta a îndeplinit funcţia de manager interimar, iar nu şi cea ulterioară, în care a avut calitatea de manager în baza contractului enunţat, penalităţile urmând a fi calculate în legătură cu creanţa în cuantum de 244.392,99 lei.
Daunele interese în cuantum de 200.000 euro sunt însă datorate de pârâtă în integralitatea lor. Astfel, conform sentinţei civile nr. 521/25 februarie 2015 a Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă, aceste despăgubiri sunt determinate de emiterea intempestivă a adresei nr. 3717/6 septembrie 2010, prin care reclamantul din prezentul dosar a anunţat C despre continuarea lucrărilor cu un alt antreprenor, în condiţiile în care înscrisul nu prezenta niciun fundament al măsurii dispuse, iar contractul încheiat cu antreprenorul iniţial era în curs de derulare, fiind operant până la 15 decembrie 2010, pentru argumentele expuse în precedent. Instanţa a conchis că actul emis la 6 septembrie 2010 echivalează cu o denunţare unilaterală nejustificată a contractului, intervenită înainte de împlinirea termenului contractual, astfel cum a fost prelungit prin actele adiţionale subsecvente şi care, pentru aceste motive, activează clauza referitoare la plata daunelor interese, prevăzută la pct. 12.5 din contract.
Apărările intimatei în legătură cu adresa din 6 septembrie 2010, în sensul că nu a semnat contractul din 2008 şi primele două acte adiţionale, că nu au fost identificate abateri de la legalitate raportat la ordonanţa de clasare din 18 august 2016 a Parchetului Î.C.C.J., că înscrisul are la bază decizia Consiliului de Administraţie al recurentului exprimată în şedinţa din aceeaşi dată, la care nu a avut drept de vot, şi că fapta ilicită şi culpa au fost reţinute în sarcina Sanatoriului, prin sentinţa din 2015, nu pot fi primite. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici împrejurarea reţinută de instanţa de apel, în sensul că, Consiliul de Administraţie nu a identificat nereguli în activitatea de manager interimar deţinută de pârâtă, deşi avea astfel de atribuţii, conform art. 186 alin. (9) lit. e) şi f) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la 6 septembrie 2010).
Potrivit art. 998 vechiul C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Este real că, prin sentinţa civilă nr. 521/25 februarie a Tribunalului Constanţa – Secţia a II-a civilă, faptele ilicite şi culpa în generarea prejudiciului s-au stabilit în persoana reclamantului din prezentul dosar, cel care a fost parte în procesul respectiv şi care, în calitate de semnatar al contractului încheiat cu C nr. 3440/2008 şi a actelor juridice adiţionale subsecvente, a răspuns în raport cu cocontractantul său pentru daunele stabilite în acel litigiu, urmare a denunţării intempestive a actului juridic perfectat între părţi şi a neexecutării obligaţiilor de plată asumate. Cu toate acestea, persoana juridică care încheie un contract reprezintă o entitate abstractă, care acţionează prin intermediul organelor sale de conducere, actele încheiate de acestea angajând răspunderea persoanei juridice faţă de cocontractant, dar neînlăturând răspunderea acestor organe în cazul în care au acţionat în afara condiţiilor legale. Or, în speţă, adresa nr. 3717/6 septembrie 2010, cu privire la care instanţa din litigiul anterior a reţinut că reprezintă o denunţare unilaterală nejustificată a contractului şi care a generat activarea clauzei referitoare la daunele interese, este semnat şi, în consecinţă, asumat de către pârâtă, fiind emis fără o fundamentare juridică şi înainte de expirarea termenului contractual, prelungit, conform sentinţei civile nr. 521/2015, până la 15.12.2010. Contrar opiniei intimatei, termenul de valabilitate a contractului nr. 3440/2008, astfel cum a fost prelungit prin actele adiţionale nr. 1 şi 2/2009, respectiv nr. 3/2010, ultimul semnat de către aceasta, nu s-a împlinit la 30 mai 2010, ci, astfel cum a constatat Tribunalul Constanţa, la 15 decembrie 2010, determinat de decalarea termenului de execuţie a lucrărilor ca urmare a culpei reclamantului, prin organele sale de conducere, şi de suspendarea de drept a lucrărilor de construire în zona costieră în perioada 15 mai-15 septembrie a fiecărui an, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 597/2001 privind unele măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în zona de costă a Mării Negre. Prin urmare, indiferent dacă adresa emisă de pârâtă a avut sau nu la bază decizia Consiliului de Administraţie întrunit în şedinţa din 6 septembrie 2010 şi dacă pârâta a avut sau nu drept de vot în cadrul acesteia, managerul interimar avea obligaţia de a verifica legalitatea actului semnat şi asumat de el, în calitate de reprezentant al persoanei juridice, neputând fi înlăturată responsabilitatea intimatei în emiterea adresei în discuţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a stabilit instanţa de apel în fapt, prin raportare la procesul-verbal încheiat ca urmare a desfăşurării şedinţei din 6 septembrie 2010, în cadrul acesteia s-a propus un termen de 72 de ore pentru terminarea lucrărilor şi, ulterior acestui termen, rezilierea contractului încheiat între reclamant şi C. Nu prezintă relevanţă ce semnificaţie juridică trebuie acordată menţiunii de „terminare a lucrărilor” prin comparaţie cu cea de „încetare a lucrărilor”, astfel cum a opinat intimata, de vreme ce emiterea adresei din 6 septembrie 2010 a fost considerată, prin ea însăşi, denunţare nejustificată a contractului de către Tribunalul Constanţa, termen echivalent cu „rezilierea” contractului, hotărâtă de Consiliul de Administraţie după expirarea celor 72 de ore.
De asemenea, nu prezintă importanţă împrejurarea că nu au fost identificate nereguli în activitatea de manager interimar a pârâtei, deşi Consiliul de Administraţie avea astfel de atribuţii, conform art. 186 alin. (9) lit. e) şi f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, întrucât îndeplinirea sau nu a unor asemenea atribuţii de organul menţionat vizează strict Consiliul, nefiind aptă însă să înlăture răspunderea intimatei în raport cu persoana juridică pe care o reprezenta la data emiterii adresei nr. 3717.
Cum s-a arătat deja, în calitatea sa de manager interimar, pârâta avea obligaţia să urmărească îndeplinirea obligaţiilor asumate de persoana juridică pe care o reprezenta, iar nu să procedeze la denunţarea unilaterală intempestivă a contractului, prin adresa emisă, contrar intereselor reclamantului, caz în care, prin raportare la dispoziţiile art. 1 pct. 41 şi 55 din Ordinul nr. 1836/2007 şi art. 998 vechiul C. civ., răspunde civil faţă de persoana reprezentată în aceste condiţii, dacă nu intervine o altă formă de răspundere.
Nu în ultimul rând, nu poate fi primită nici apărarea legată de existenţa ordonanţei de clasare din 18 aprilie 2016 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. în dosarul nr. x/P/2012, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind-o, printre altele, pe pârâtă, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. c) şi art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000, pe motiv că faptele nu există (cazul de la art. 16 lit. a) C. proc. pen.). Astfel, respectiva ordonanţă de clasare nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în condiţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., deoarece nu este rezultatul activităţii unei instanţe judecătoreşti. În acest sens, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 419/23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 998/28 octombrie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., conform căreia s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia în discuţie, s-a statuat, în esenţă, că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Astfel, instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (parag. 14 din decizie). Totodată, a mai reţinut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, ceea ce înseamnă că numai instanţele judecătoreşti fac parte din puterea judecătorească, Ministerul Public nejudecând, ci doar contribuind la activitatea judiciară desfăşurată de asemenea instanţe. Aceasta, indiferent dacă soluţia de clasare a făcut obiectul controlului judiciar ca urmare a plângerii formulate de persoana interesată (parag. 15 şi 16 din decizie).
Consecinţa este că, neputându-se reţine autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare, aceasta poate fi valorificată, cel mult, ca un mijloc de probă în procesul civil, a cărui evaluare este exclusă însă de la cenzura instanţei de recurs în raport cu structura actuală a căii extraordinare de atac, astfel cum este configurată în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite doar examinarea motivelor de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei recurate.
În concluzie, în raport cu C-ul, răspunde reclamantul, pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractul nr. 3440/2008 şi actele adiţionale subsecvente încheiate între cele două persoane juridice, dar aceasta nu exclude dreptul Sanatoriului de a se regresa împotriva autorului faptei ilicite, în baza art. 998 C. civ., autor care, în calitatea sa de manager interimar, avea obligaţia să urmărească executarea actelor respective, în interesul persoanei pe care o reprezenta, acţionând însă în detrimentul celei din urmă.
De asemenea, conform art. 998 - 999 vechiul C. civ., pârâta răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, inclusiv sub forma neglijenţei sau imprudenţei, iar legătura de cauzalitate, întocmai ca şi în cazul neplăţii creanţei care a generat penalităţi de întârziere în perioada de interimat a acesteia, rezultă per se, adresa nr. 3717/6 septembrie 2010, semnată de către intimată, generând activarea clauzei privind plata daunelor interese raportat la semnificaţia juridică a înscrisului în discuţie, acordată de instanţa de judecată din litigiul precedent.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligat Sanatoriul în procesul anterior, în cuantum de 34.824 lei, pârâta va fi obligată la aceste cheltuieli în limita prejudiciului admis în prezentul dosar, adică raportat la penalităţile de întârziere datorate de către intimată şi care vor fi calculate de instanţa de rejudecare, precum şi la suma de 200.000 euro daune interese. Aceste cheltuieli vor cuprinde integral onorariul de avocat şi onorariul de expert avansat de C şi puse în sarcina reclamantului, în procesul anterior, întrucât aceste sume nu se pot divide şi sunt aferente unor servicii efectuate integral, precum şi taxa judiciară de timbru care va fi însă calculată în raport cu penalităţile de întârziere şi daunele interese în cuantum de 200.000 de euro la care va fi obligată pârâta ca urmare a antrenării răspunderii civile delictuale, în dosarul de faţă. Nu în ultimul rând, se impune a se menţiona că nu prezintă relevanţă, astfel cum a opinat intimata, că, cheltuielile de judecată reprezintă un accesoriu al pretenţiilor principale admise în celălalt litigiu şi, deci, ar trebui să rămână în sarcina reclamantului, parte în acea cauză, întrucât pierderea procesului respectiv a fost generată, în limitele prejudiciului enunţat în precedent, de conduita culpabilă a pârâtei, reprezentând, la rândul lor, un prejudiciu creat în patrimoniul Sanatoriului.
În final, referitor la cheltuielile de executare avansate de reclamant, în cuantum de 28.853 lei, acestea nu sunt datorate de către intimată, deoarece, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, sentinţa civilă nr. 521/25 februarie 2015, supusă executării silite şi toate actele de executare subsecvente au avut loc într-o perioadă ulterioară încetării calităţii de manager interimar a pârâtei, neputându-i-se reproşa, deci, neexecutarea voluntară a hotărârii judecătoreşti enunţate.
În concluzie, pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite în persoana pârâtei toate condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ., pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală în ceea ce priveşte parte din penalităţile de întârziere, daunele interese în cuantum de 200.000 de euro şi parte din cheltuielile de judecată la care a fost obligat reclamantul în dosarul anterior, astfel încât, conform art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamant, va casa decizia atacată şi va trimite apelurile, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, care va proceda la examinarea apelului declarat de reclamant în limitele sus-arătate. Trimiterea spre rejudecare vizează ambele apeluri exercitate în cauză, deci, inclusiv cel declarat de pârâtă, întrucât se referă la cheltuielile de judecată cuvenite acesteia în primă instanţă, astfel încât, chiar şi în absenţa unui recurs incident, soluţionarea căii de atac a pârâtei depinde de modul de soluţionare a apelului declarat de reclamant de către instanţa de rejudecare. Rămân însă valabile considerentele instanţei de apel referitoare la diferenţa de onorariu în cuantum de 4.133 lei, la cheltuielile de deplasare în sumă de 1.600 de lei şi la onorariul de expertiză, pentru care, dacă pârâta voia să obţină o altă soluţie asupra apelului declarat de ea, trebuia să exercite recurs sau recurs incident.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de către reclamantul Sanatoriul A împotriva deciziei civile nr. 168/C din 20 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite apelurile, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2024.