Deliberând, asupra recursului reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 26 iunie 2020, reclamanții A şi B, au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând: să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. 387 din 7 iunie 2016 de notar public C și a declarației autentificate sub nr. 7647 din 21 iulie 2016 de notar public D; să se constate exproprierea de fapt în ceea ce privește imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 383 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...) și a imobilul teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafață de 151 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...); să fie obligat pârâtul Municipiul Cluj-Napoca la acordarea unei juste despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate, în valoare de 400 euro/mp.
În drept, au indicate prevederile art. 1236, art. 1237 şi Legea nr. 33/1994.
Primul ciclu procesual
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 494 din 16 iulie 2021, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a respins excepţia dreptului material la acţiune invocată de pârâţi.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, şi, în consecinţă: a constatat nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr. 387 din 7 iunie 2016 de notar public C şi a declaraţiei autentificate sub nr. 7647 din 21 iulie 2016 de notar public D.
A constatat exproprierea de fapt a imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 383 m.p., înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...) şi ą imobilului teren situat în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 151 mp, înscris în CF nr. (...) Cluj-Napoca, nr. cad. (...).
A obligat pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să plătească reclamanţilor suma de 112.641 lei pentru terenul în suprafaţă de 151 mp, respectiv de 285.705 lei pentru terenul în suprafaţă de 383 mp, cu titlu de despăgubiri.
A obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de 18.504,46 lei, cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 276/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj - Secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în întregime cererea formulată de reclamanţi.
A menţinut dispoziţia din sentinţa apelată referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj.
A obligat pe intimaţii A şi B, în solidar, să plătească apelanţilor suma de 3.794,23 lei, cheltuieli de judecată în apel.
4. Decizia instanţei de recurs
Prin decizia nr. 724 pronunţată la 4 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins ca nefondat recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 276/A din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
A admis recursul principal declarat de reclamanţii A şi B împotriva aceleiaşi decizii.
A casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 2021 a Tribunalului Cluj, Secţia civilă.
A menţinut dispoziţia privind soluţia referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
A menţinut dispoziţia referitoare la soluţia de respingere, ca rămasă fără obiect, a apelului declarat de pârâţi împotriva încheierii din 1 octombrie 2020 a Tribunalului Cluj, Secţia civilă pronunţată în dosarul civil nr. x/117/2020.
Al doilea ciclu procesual
5. Decizia pronunţată de instanţa de apel – în rejudecare
Prin decizia nr. 33/A din 1 februarie 2024, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, reprezentanţi prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 494 din 16 iulie 202, pronunţată de Tribunalul Cluj, pe care a menţinut-o.
6. Calea de atac exercitată de pârâţi
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, iar în rejudecarea cauzei să fie respinsă cererea de chemare în judecată, pentru următoarele critici:
Decizia instanţei de apel se bazează în întregime pe motivarea că prevederile art. 25 din Regulamentul local de urbanism au fost anulate prin sentinţa nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj, însă acest argument depăşeşte cadrul procesual, fiind încălcate prevederile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Motivul de nulitate absolută al celor două declaraţii autentificate, invocat de reclamanţi, este reprezentat de cauza ilicită, decurgând din împrejurarea că cele două acte au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, care a fost anulat prin sentinţa nr. 3504/2016 a Tribunalului Cluj.
Nulitatea este sancţiunea care intervine, dacă legea nu dispune altfel, în situaţia în care la încheierea actului juridic civil nu au fost respectate dispoziţiile legale privind condiţiile de validitate, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 1246 alin. (1) C. civ. Prin urmare, cauza juridică a celor două declaraţii trebuie apreciată prin raportare la momentul în care au fost date, respectiv 7 iunie 2016 şi 21 iulie 2016. Cu alte cuvinte, trebuie verificat dacă la aceste momente era în vigoare art. 25 din Regulamentul local de urbanism, aprobat prin HCL nr. 493 din 22 decembrie 2014.
Este adevărat că, de principiu, nulitatea produce efecte ex nunc, dar totodată, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 stipulează că ,,hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”
Prin urmare, întrucât la momentul la care cele două declaraţii au fost autentificate era în vigoare art. 25 din Regulamentul local de urbanism, nu se poate reţine, aşa cum nefondat susţin reclamanţii, că aceste acte juridice unilaterale ar avea o cauză ilicită.
În consecinţă, în condiţiile în care declaraţiile de renunţare la dreptul de proprietate sunt valabile, se impune respingerea petitelor subsidiare de constatare a exproprierii de fapt şi de acordare a despăgubirilor.
Diminuarea suprafeţei parcelelor private va fi compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care îl vor dobândi acestea prin operaţiunea de urbanizare. În vederea urbanizării a fost întocmită documentaţia PUZ str. (...) – str. (...). Ţinând cont de aceste aspecte, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu este încălcat, aceştia beneficiind în continuare de terenurile aflate în proprietate.
În ceea ce priveşte obligarea la plata despăgubirilor, soluţia este greşită, atât raportat la motivele anterioare (autoritatea nu era obligată să exproprieze suprafeţele în litigiu), dar şi având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea municipalităţii în vederea dezvoltării infrastructurii zonei nu este un act păgubos pentru intimaţii-reclamanţi, deci nu există un prejudiciu, contrar reţinerilor instanţei de fond. Documentaţia PUZ prezintă soluţia de modernizare/lărgire a străzii fără a fi necesare exproprieri. Reglementarea circulaţiilor s-a făcut printr-o procedură de reparcelare şi cedare a unei părţi din teren, în interesul, în primul rând, al locuitorilor din zonă, respectiv al beneficiarilor documentaţiei, în acord cu normele legale incidente.
PUG este o documentaţie de urbanism cu caracter director, astfel cum este reglementată de art. 46 din Legea nr. 350/2001, cu o valabilitate de 10 ani şi se corelează pe toată această perioadă cu bugetele anuale aprobate. Aşa fiind, deşi peste imobilele în litigiu erau delimitate/trasate viitoare servituţi de utilitate publică, autoritatea nu este obligată să demareze procedura de expropriere la cererea investitorilor, când aceştia doresc să iniţieze o investiţie privată. Această procedură se demarează la iniţiativa expropriatorului când este planificată o investiţie pentru care există un buget aprobat, ori aceasta nu era planificată la momentul la care intimaţii au dorit să construiască.
Instanţa a pornit în analiza situaţiei deduse judecăţii de la o premisă total greşită, care a dus la concluzia că actele notariale în cauză au fost încheiate în scopul fraudării legii, că exproprierea era singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate, ceea ce este nereal în lumina prevederilor art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29 şi art. 37 din HG nr. 525/1996.
Legea exproprierii reglementează şi alte variante de transfer a dreptului de proprietate. Codul civil prevede mai multe modalităţi de transfer a dreptului de proprietate asupra unui imobil în favoarea autorităţii şi, totodată, prevederile legale în domeniul urbanismului prevăd posibilitatea reglementării circulaţiei terenurilor. Inclusiv dispoziţiile Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001 referitor la circulaţia terenurilor infirmă soluţia instanţei de judecată potrivit căreia singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate asupra terenului litigios era exproprierea.
În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
7. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi A şi B au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţi este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Luând în examinare criticile privind încălcarea prevederilor art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care se subsumează motivului de recurs reglementat de art.488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art.22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că „judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.”
Obiectul acțiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanței, pretenția concretă a acestuia, iar cauza acțiunii, înțeleasă ca fundament juridic al pretențiilor, împreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare, care au determinat demersul judiciar. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual și limitele obiective ale învestirii instanței.
În speță, obiectul litigiului pendinte vizează constatarea nulității absolute a declaraţiilor notariale prin care reclamanţii au renunţat la suprafeţele de 383 mp teren, respectiv de 151 mp în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, în vederea asigurării servituţilor de utilitate publică prevăzute prin PUG aprobat prin Hotărârea nr. 493/2014, constatarea exproprierii în fapt cu privire la aceste terenuri şi obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata unor despăgubiri juste pentru imobilele expropriate în fapt.
Astfel cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 724 din 4 mai 2023, motivul de nulitate absolută al celor două declaraţii autentificate, invocat de reclamanţi, îl constituie cauza ilicită, decurgând din aceea că cele două declaraţii au fost date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism (RLU), iar această prevedere a fost anulată de Tribunalul Cluj prin sentinţa nr. 3504/2016, pronunţată în dosarul nr. x/117/2016, soluţie menţinută în recurs de Curtea de Apel Cluj. Instanţa de recurs a mai reţinut că izvorul pretenţiilor reclamanţilor este dat de restrângerea dreptului lor de proprietate prin impunerea unor condiţii în ce priveşte obţinerea autorizaţiei de construire, în sensul renunţării prin declaraţii notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declaraţii date în temeiul art. 25 din RLU.
Respectând coordonatele casării, în conformitate cu prevederile art.501 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut următoarele: ,,Cum pretenţiile reclamanţilor izvorăsc din restrângerea dreptului lor de proprietate asupra suprafeţelor de 383 m.p. teren şi respectiv de 151 m.p., prin impunerea unor condiţii în ce priveşte obţinerea autorizaţiei de construire, în sensul renunţării prin declaraţii notariale la dreptul lor de proprietate asupra unor parcele de teren, declaraţii date în temeiul art. 25 din Regulamentul local de urbanism, iar temeiul renunţării la dreptul de proprietate a fost anulat prin sentinţa nr. 3504/2016, nu se poate susţine că părţile s-au conformat unei obligaţii legale absolut necesare pentru eliberarea autorizaţiei de construire, dat fiind că suportul normativ al acelei obligaţii s-a constatat că nu este legal.”
În continuarea raţionamentului judiciar care fundamentează soluţia de respingere a apelului declarat de pârâţi, curtea de apel a statuat astfel: ,,Eludarea procedurii exproprierii trebuie afirmată şi pentru că iniţierea acesteia nu este la îndemâna expropriatului, deoarece doar expropriatorul poate avea iniţiativa exproprierii, astfel că în acest mod proprietarul terenului este practic obligat să accepte varianta de aşa zisă renunţare la drept, pentru că în alt mod nu obţine nici autorizaţia de construire şi nici exproprierea.”
Curtea de apel a mai reţinut că sancţiunea nulităţii celor două acte a operat pentru că părţile au urmărit fraudarea dispoziţiilor legale imperative ce prevăd procedura exproprierii şi nu au dorit o simplă gratificare.
Exercitând controlul judiciar în limitele deciziei de casare și având în vedere elementele de fapt și temeiul de drept indicate în acțiune, ce conturează atât petitul privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiilor notariale, cât şi pretenția reclamanţilor privind plata de despăgubiri pentru restrângerea dreptului de proprietate, nu se poate reține că cercetarea judecătorească desfășurată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului și cauzei acțiunii, câtă vreme cauza ilicită confirmată constă în eludarea procedurii exproprierii (art. 1237 C. civ.) prin încheierea celor două declaraţii date în temeiul art. 25 din RLU.
Aşadar, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât, în rejudecare, instanţa de apel aplicând corect prevederile legale în pronunţarea soluţiei de menţinere a hotărârii primei instanţe, prin care s-a constatat nulitatea absolută a declaraţiilor notariale, s-a constatat exproprierea de fapt a suprafeţelor de teren la care reclamanţii au renunţat în favoarea Municipiului Cluj prin cele două acte unilaterale anulate şi, în consecinţă, acest pârât a fost obligat să achite despăgubiri reclamanţilor în cuantum de 112.641 lei, respectiv 285.705.
Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, cauza de nulitate invocată de reclamanţi cu privire la cele două declaraţii de renunţare la drept a fost apreciată prin raportare la momentul la care au fost încheiate, iar nu la un moment ulterior. Aceste susţineri relevă confuzia recurenţilor-pârâţi în ceea ce priveşte cauza de nulitate a actului juridic analizată în prezentul litigiu – cauza ilicită. Drept urmare, împrejurarea că prin sentinţa nr. 3504 din 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Cluj, definitivă, s-a dispus la un moment ulterior perfectării declaraţiilor anularea art. 25 din RLU nu reprezintă un argument de natură a schimba decizia recurată, de vreme cauza de nulitate s-a analizat prin raportare la cadrul normativ existent. În acest context, nu se reţine o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte efectele hotărârii judecătoreşti menţionate.
Nu poate fi primită nici alegaţia în sensul că, întrucât la momentul la care cele două declaraţii au fost autentificate era în vigoare art. 25 din RLU, nu se poate reţine că aceste acte juridice unilaterale ar avea o cauză ilicită. În acest sens, Înalta Curte confirmă legalitatea considerentelor instanţei de apel prin care s-a reţinut că reclamanţii au procedat la dezmembrarea terenului lor şi au dat declaraţiile de renunţare animaţi nu de intenţia de a gratifica Municipiul Cluj-Napoca, ci doar ca urmare şi ulterior aducerii la cunoştinţă despre servitutea de utilitate publică existentă asupra unei porţiuni din terenul lor, despre necesitatea realizării profilului str. (...) şi (...) şi pentru obţinerea cu celeritate a autorizaţiei de construire, concluzionând că părţile au urmărit fraudarea dispoziţiilor legale imperative ce prevăd procedura exproprierii. În alţi termeni, soluţia pronunţată de către instanţa de apel ar fi fost aceeaşi, indiferent de soluţia din dosarul nr. x/117/2016.
Fiind demonstrat caracterul nefondat al criticilor precedente, care au privit soluţia pronunţată asupra cererii de constatare a nulităţii declaraţiilor de renunţare la drept, susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că se impune respingerea petitelor subsidiare de constatare a exproprierii de fapt şi de acordare a despăgubirilor este lipsită de fundament.
Nu afectează legalitatea deciziei recurate nici punctul de vedere în sensul că diminuarea suprafeţei parcelelor va fi compensată din punct de vedere economic prin plusul de valoare pe care îl vor dobândi parcelele prin operaţiunea de urbanizare, astfel că dreptul de proprietate al reclamanţilor nu este încălcat, aceştia beneficiind în continuare de terenurile aflate în proprietate. Aceasta, întrucât recurenţii-pârâţi au impus reclamanţilor renunţarea la drept pentru obţinerea autorizaţiei de construire, iar această modalitate nu a fost acceptată liber ceea ce înseamnă că a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, după cum corect a reţinut curtea de apel.
Ţinând cont de protecţia pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul de proprietate, astfel cum au fost primite îndrumări prin decizia de casare, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că trasarea unei străzi pe un teren al unui particular reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, care trebuie echilibrată cu o despăgubire, care trebuia să fi fost prealabilă transferului dreptului de proprietate.
Ca atare, susţinerea privind lipsa prejudiciului intră în contradicţie cu statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora, privarea de un bun, fără justă şi prealabilă despăgubire, pentru satisfacerea unui interes public, reprezintă o sarcină disproporţionată, creând un dezechilibru excesiv între interesul general şi cel privat - al titularului dreptului de proprietate, câtă vreme costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate şi nu doar de către o persoană anume.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă în mod corespunzător şi prevederilor art. 44 din Constituţia României, care dispun că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Raportat la aceste argumente, sunt lipsite de suport juridic criticile privitoare la plata despăgubirilor, în dezvoltarea cărora recurenţii-pârâţii s-au rezumat la a afirma că autoritatea nu era obligată să exproprieze suprafeţele în litigiu, că transferul dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea municipalităţii nu este un act păgubos pentru intimaţii-reclamanţi, deci nu există un prejudiciu.
Drept urmare, prevederile art. 2, art. 16, art. 25 alin. (1), art. 29 şi art. 37 din HG nr. 525/1996, precum şi ale anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001, al căror conţinut a fost citat de către recurenţii-pârâţi, nu pot avea efectul pe care aceştia îl propun, şi anume ignorarea protecţiei dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi.
Contrar criticilor recurenţilor-pârâţi, din raţionamentul instanţei de apel nu poate fi desprins argumentul în sensul că exproprierea era singura modalitate de transfer a dreptului de proprietate, câtă vreme prin decizia recurată s-a făcut trimitere la prevederile art. 562 alin. (2) C. civ. privind stingerea dreptului de proprietate, curtea reţinând că proprietarul poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară, însă se impune că scopul imediat să constea în intenţia de a renunţa gratuit la drept în favoarea altei persoane, ceea ce nu este valabil în litigiul pendinte.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţii ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivelor de casare invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, împotriva deciziei nr. 33/A din 1 februarie 2024 a Curții de Apel Cluj, Secția I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.