Deliberând asupra recursurilor, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenția dedusă judecății
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la 25 mai 2017, completată la 14 iulie 2017, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri morale, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind supus unor condiţii de detenție inumane şi degradante în cadrul unităţilor în care a fost încarcerat în perioada 20 aprilie 2010-03 mai 2017.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cererea modificatoare din 13 decembrie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Finanţelor, a Penitenciarului Rahova, a Arestului Secţiei x Poliţie Bucureşti, a Penitenciarului B, a Penitenciarului C, a Penitenciarului D şi a Penitenciarului E.
Prin încheierea din 4 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANP; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Arestul Secţiei x Poliţie Bucureşti şi a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin încheierea din 13 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a constatat, în conformitate cu prevederile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., decăderea reclamantului din dreptul de a formula cererea modificatoare din 13 decembrie 2017, dat fiind faptul că primul termen de judecată a fost în 9 noiembrie 2017 şi luând act de opoziţia manifestată de pârâţi, prin întâmpinare, a respins cererea şi a dispus rectificarea citativului cu privire la cadrul procesual pasiv, cererea urmând a fi judecată în contradictoriu cu Statul Român - Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Primul ciclu procesual
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr.1796 din 31 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis, în parte, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei, cu titlu de daune morale, respingând, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia nr.1623 A din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A, de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr.1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
4. Decizia pronunțată de instanţa de recurs
Prin decizia nr.140 din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1623 A din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Al doilea ciclu procesual
5. Decizia pronunţată de instanţa de apel - în rejudecare
Prin decizia nr.1548A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile împotriva sentinţei civile nr. 1796 din 31 iulie 2019 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, formulate de către apelantul-reclamant A şi de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGRFPB, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
A fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A, şi de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, astfel:
A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
A admis în parte cererea de chemare în judecată, pentru perioada 23 mai 2014 – 3 mai 2017.
A obligat pe pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în solidar, să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de daune morale.
6. Recursurile declarate în cauză
Împotriva deciziei nr.1548A din 22 noiembrie 2023 au declarat recurs pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
6.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român
I. Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susţinut că faptele reclamate nu pot fi reţinute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, deoarece reclamantul a invocat un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale statului, manifestate prin instituţiile sale naţionale, or imputabilitatea faptei se apreciază în raport cu modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil, provocând pagube altor persoane.
Niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie, în condiţiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor. Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum şi din susţinerile reclamantului, reiese faptul că această acţiune vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acţiunile/inacţiunile instanţelor din România, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerului Finanţelor. Între stat şi instituţiile sale cu personalitate juridică, nu există un raport de prepuşenie în înţelesul 1349 C. civ. şi nici nu se poate reţine o subordonare între prepus şi comitent.
Prin urmare, răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituţia României la art. 52 alin. (3), fiind o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 224 C. civ.
Dacă există vreo culpă, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Statului Român, prin Ministerului Finanţelor, aceasta răspundere revenind în întregime penitenciarelor unde a fost cazat reclamantul şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor – copârât în cauza de faţă.
II. Pe fondul cauzei, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat pe Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale către reclamant, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a statului. Presupusele fapte ilicite sunt descrise de către reclamant printr-o cerere de chemare în judecată incoerentă şi cu afirmaţii de ordin general. Situaţia penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în hotărârea atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanţă de judecată să-şi poată sprijini argumentaţia juridică; nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie şi neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală.
Nu au fost administrate probe din care să rezulte condiţiile în care sunt deţinuţi reclamanţii, cum aceste condiţii au periclitat starea de sănătate fizică şi psihică a reclamanţilor, care a fost starea de sănătate a reclamanţilor înainte de începerea executării pedepsei privative de libertate şi ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi anumite afecţiuni medicale. Astfel cum se poate observa, sentința atacată este motivată la modul cel mai general cu putință, fără trimiteri la fapte concrete ale pârâţilor, de natură să aducă reclamantului vătămări de natură morală.
Simplul fapt al executării unei pedepse privative de libertate, în condiţiile existente la momentul respectiv, este suficient, în viziunea instanţei, pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a statului şi dreptul deţinutului de a solicita despăgubiri pentru daune morale, fără a fi nevoie să existe fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Susţinerile reclamantului cu privire la neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare, care i-ar fi cauzat o suferinţă morală, au fost primite de instanţa de fond fără a analiza situaţia reală a condiţiilor în care acesta a fost cazat în mediul penitenciar şi fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de reclamant.
După cum a stabilit Curtea Europeană în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, această apreciere fiind relativă. Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. Cu toate acestea, instanţa de apel a înlăturat in mod neîntemeiat apărările recurentului-pârât.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
6.2 Motivele de recurs formulate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor
În mod eronat, instanţa de apel a validat concluziile primei instanțe, apreciind că soluţia şi considerentele din sentință cu privire la situaţia de fapt, au fost găsite ca fiind corecte, întrucât „nu s-a dovedit că i s-a asigurat reclamantului un spaţiu de detenţie igienizat, salubru şi suficient, cu respectarea unei suprafeţe de minim 4 mp etc”.
Instanţa nu s-a pronunţat nicidecum asupra vreunei fapte culpabile săvârşite de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor în contextul în care plângerea a fost formulată împotriva unităţilor penitenciare care l-au custodiat pe reclamant (Penitenciarele F, B, E, D si G – C).
Pe fondul cauzei, în mod greşit instanţa de apel a reţinut încălcarea prevederilor OMJ nr. 433/C/2010 cu privire la reclamant, având în vedere că acest ordin a fost emis în temeiul prevederilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, iar potrivit prevederilor art. 2 din acest ordin, normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea documentațiilor pentru obiective noi de investiții modernizarea, transformarea sau extinderea celor existente. Or, penitenciarele în care a fost cazat reclamantul au fost construite cu mult anterior anului 2010, data emiterii ordinului. Astfel, normele instituite prin acest ordin nu vizează unităţile penitenciare care, ca şi în cazul penitenciarelor în cauză, au fost construite cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului 433/C/2010. Prin urmare, normele prevăzute în anexa ordinului nu se aplică de plano, ci pe măsură ce ANP, prin unităţile subordonate, va efectua lucrări de reparaţii capitale sau va demara noi investiţii. În acest sens, sunt considerentele deciziei civile nr. 2002A din 19 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul x/302/2015.
Respectarea condiţiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum încearcă să susţină reclamantul invocând prevederile CEDO. În jurisprudenţa Curţii Europene, s-a stabilit în repetate rânduri că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie. Aprecierea acestui nivel este relativă, depinzând de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau urmările fizice şi psihice.
Reclamantul este cel care trebuie să-si dovedească pretenţiile în procesul civil; or, sub aspectele invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, probatoriul nu susţine pretenţiile reclamantului, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ. Prin urmare, solicitarea formulată de reclamant, de obligare la plata de daune morale, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
7. Apărările formulate de părţi
Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a arătat că recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză, solicitând respingerea acestui recurs.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Ci titlu prealabil, se constată că relevant pentru analiza criticilor din ambele recursuri este că prin decizia de casare din primul ciclu procesual a fost admis recursul pe care l-a declarat pârâta ANP împotriva deciziei nr. 1623A din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Limitele casării au fost precizate în mod elocvent de către instanța de recurs, precizându-se că soluţia asupra celor două excepţii din încheierea din 4 martie 2019 a primei instanţe, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi respectiv, la calitatea procesuală pasivă a recurentei și cea cu privire la corecta aplicare a normelor de drept material privitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor sunt definitive. Ca atare, la reluarea judecăţii s-a impus doar reevaluarea prescripției dreptului material la acțiune şi restabilirea despăgubirilor acordate reclamantului, dacă este cazul, în raport cu cele stabilite în decizia de casare, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. au fost aplicate corect în cauză, câtă vreme limitele casării diferă după cum casarea este totală ori parţială. Dispozitivul deciziei de casare a determinat întinderea formală a casării, arătând dacă aceasta priveşte toate soluţiile date prin hotărârea recurată ori numai o parte din acestea, iar întinderea analizei instanţei de rejudecare se restrânge şi cu acele probleme care au primit o dezlegare definitivă.
Față de aceste prevederi, instanța de apel a fost obligată să aibă în vedere îndrumările din hotărârea instanței de recurs cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive, această chestiune litigioasă fiind singura cu în raport cu care a fost reluată judecata.
Respectând limitele casării, curtea de apel a constatat că acțiunea reclamantului nu este atinsă de funcția sancționatorie a prescripției extinctive pentru perioada 23 mai 2014 – 3 mai 2017, fiind fondat apelul declarat de pârâta ANP doar pentru perioadele situate în afara acestui interval, cu consecința reevaluării despăgubirilor morale la suma de 2.000 lei, în loc de 3.000 lei, cum stabilise tribunalul pentru toată perioada de încarcerare (20 aprilie 2010 – 3 mai 2017).
Întrucât instanța de recurs a reținut prin decizia de casare că normele de drept material relative la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților au fost corect aplicate, instanța de trimitere a sesizat în mod judicios că nu poate relua verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale și statua în mod diferit.
II.1 Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate pârâtul Statul Român, Înalta Curte reține următoarele:
Recursul declarat de acest pârât prezintă relativ critici de nelegalitate în ceea ce priveşte calitatea sa procesuală pasivă (motivul de la punctul I), care sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc una dintre condițiile de exercitare a acțiunii, care se analizează în raport cu normele de drept material prevăzute de art. 224 C. civ.
Cu toate acestea, verificând criticile în raport cu circumstanțele litigiului, Înalta Curte constată că acestea nu sunt apte să declanșeze controlul de legalitate, întrucât chestiunea calității procesuale pasive a recurentului-pârât a fost dezlegată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1623A din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. Prin această hotărâre, instanța de apel a respins inclusiv apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care acesta a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs numai pârâta ANP, iar prin decizia nr. 140 din 26 ianuarie 2023, instanța supremă a admis recursul declarat de această parte și a dispus casarea parțială, numai cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției extinctive. Astfel, întrucât acest pârât nu a exercitat recurs împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual, autoritatea de lucru judecat a considerentelor prin care s-a reținut că are calitate procesuală pasivă s-a definitivat, în conformitate cu dispozițiile art. 430 C. proc. civ.
Potrivit alin. (1) al acestei norme de procedură, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar alin. (4) stipulează că atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, chestiunea calității procesuale pasive a recurentului-pârât are autoritatea de lucru judecat și nu mai poate fi reanalizată pe calea prezentului recurs.
Astfel, următoarele considerente din decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual au autoritate de lucru judecat: ,,Apelantul-pârât Statul Român a criticat aceeași sentință susținând că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu este responsabilă pentru delictele și cvasidelictele comise de agenții săi, critici care, în realitate nu se circumscriu unei veritabile excepții, dat fiind că, pe de o parte, în primă instanță nu a înțeles să ridice o asemenea excepție, astfel încât prima instanță nu a fost învestită cu soluționarea excepției; pe de altă parte, având în vedere argumentele aduse în sprijinul acestei critici, Curtea constată că, în realitate, apelantul a susținut că nu el este cel care ar fi săvârșit fapta civilă delictuală, aspect care, în considerarea tezei finale a art. 36 C. proc. civ., ține de fondul drepturilor și obligațiilor afirmate, astfel încât va fi analizată împreună cu criticile aduse soluției date pe fondul cauzei. Pe fondul cauzei, apelantul a susținut în plus că prima instanță a reținut în mod greșit temeinicia pretențiilor întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nu au fost administrate probe care să dovedească îndeplinirea condițiilor, iar simplul fapt că executarea unei pedepse privative de libertate în condițiile existente la momentul respectiv nu este suficient pentru a aprecia că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale. A mai arătat că, în ceea ce privește supraaglomerarea, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că toate statele se confruntă cu această problemă, or relele tratamente trebuie să atingă un anumit nivel pentru a fi incidente prevederile art. 3 din Convenție.”
Înalta Curte confirmă, în acest sens, legalitatea considerentelor din decizia recurată, prin care curtea de apel a constatat următoarele: ,,în cauză s-a declarat recurs împotriva deciziei din apel doar de către recurenta pârâtă ANP, celelalte părţi, apelantul reclamant şi apelantul pârât Statul Român prin MFP nedeclarând recurs. Prin urmare, pentru aceste părţi judecata din apel a intrat în autoritate de lucru judecat, cu excepţia rejudecării determinate de casarea parţială cu trimiterea spre rejudecare pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune.
Faţă de cele arătate, în rejudecarea dispusă de instanţa supremă, Curtea a reţinut atât justificarea calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi, ANP şi Statul prin MFP, cât şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor ANP şi Statul Român prin MFP, răspunderea acestora fiind una solidară, Curtea notând mai jos dezvoltarea considerentelor sale.”
Luând în examinare susţinerile de la punctul al II-lea din cererea de recurs, privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat următoarele aspecte de netemeinicie: - condițiile prevăzute de art. 1349 - 1371 C. civ. nu sunt întrunite pentru a putea antrena răspunderea delictuală a statului pentru fapta proprie; - situația penitenciarelor din România nu constituie o probă pe baza căreia să se fundamenteze argumentația juridică, nefiind vorba despre un fapt notoriu în accepțiunea art. 255 alin. (2) C. proc. civ.; - instanța de fond nu a administrat probe din care să rezulte condițiile de detenție; - considerațiile referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.
De asemenea, se observă că o parte dintre susținerile din recurs vizează considerentele sentinţei pronunțate de tribunal, iar nu decizia recurată. Or, obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, astfel că recurentul-pârât trebuia să dezvolte critici care să antameze legalitatea raționamentului acestei instanțe, așa cum a fost prezentat în considerentele hotărârii atacate.
Invocarea în mod corespunzător a motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupunea ca recurentul să arate care este interpretarea/aplicarea normei juridice pe care o consideră corectă şi discordanţa acestei interpretări cu cea dată de instanţa a cărei hotărâre a atacat-o. Recurentul trebuia să dezvolte acest motiv de recurs, fără a ignora că anumite aspecte litigioase, care beneficiază de autoritate de lucru judecat, nu mai pot fi criticate, şi să expună critici punctuale în legătură cu statuările din ultima decizie a instanţei de apel.
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „Cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt.
Faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează şi apreciază probele.
În consecinţă, Înalta Curte nu poate analiza criticile invocate de către recurentul-pârât, care aduc în discuţie temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în cauză, având competenţa legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare invocat.
II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte reține următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, se constată, pe de o parte, că nu a fost formulată o critică propriu-zisă, deşi prin cererea de recurs a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, se observă că această chestiune a fost tranşată definitiv prin încheierea tribunalului din 4 martie 2019, motiv pentru care nu a făcut nici obiectul analizei instanţei de recurs în primul ciclu procesual.
Diferit de situația recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se observă că recurenta-pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1623A din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă. Primul motiv de recurs a vizat inclusiv greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Instanța de recurs a validat concluzia instanței de apel în sensul că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost soluţionată de către prima instanţă prin încheierea din 4 martie 2019, hotărâre care nu a fost apelată de către pârâtă. Drept urmare, prin decizia de casare s-a reținut că soluția tribunalului de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei a intrat sub autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu a făcut obiectul analizei instanței de apel și nici al instanței de recurs în primul ciclu procesual.
Critica referitoare la aplicarea greşită a Ordinului nr. 433/C/2010, prin care recurenta-pârâtă a susţinut că aceste norme nu vizează unităţile penitenciare care au fost construite înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, a fost, la rândul său, dezlegată definitiv prin decizia de casare, instanţa de recurs constatând că instanţele de fond s-au raportat în mod corect la prevederile acestui ordin, câtă vreme reclamantul a solicitat despăgubiri pentru detenția în perioada 23 septembrie 2010-3 mai 2017. Aşadar, raportat la prevederile art. 430 C. proc. civ., care instituie efectele autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești, pe calea prezentului recurs nu este permis pârâtei să repună în discuție nici această chestiune.
Din această perspectivă trebuie menționată și concluzia instanței de apel în sensul că, raportat la decizia de casare, a fost dezlegată definitiv îndeplinirea în cauză a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei ANP. Relevante în acest sens sunt considerentele de la paginile 10 și 11 din decizia de casare, în cuprinsul cărora au fost analizate deja aceste aspecte. Ca atare, cu ignorarea autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă a reluat criticile cu privire la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Conform art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., urmare a reevaluării perioadei de încarcerare pentru care nu a intervenit prescripția extinctivă și se justifică acordarea despăgubirilor, instanța de apel a avut doar de verificat dacă se impune restabilirea despăgubirilor acordate reclamantului, acestea fiind micșorate la 2.000 lei. Criticile recurentei-pârâte nu urmăresc să combată însă motivarea instanței de apel sub aspectul redimensionării compensației financiare, ci tind la constatarea inexistenței faptei ilicite, ceea ce nu mai este posibil.
În finalul cererii de recurs, pârâta a făcut trimitere în mod formal la prevederile art. 249 C. proc. civ., afirmând că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată. Înalta Curte reține că această critică nu este susceptibilă de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu supune analizei conformitatea hotărârii cu această normă de procedură, ci reflectă opinia părții recurente cu privire la modul în care trebuia soluționat fondul cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta ANP, ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile motivului de casare invocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 1548A din 22 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.