Ordonanţă preşedinţială. Stabilirea provizorie a locuinţei minorului. Domiciliul minorului situat într-un alt stat. Competenţă teritorială
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti
Index alfabetic: ordonanţă preşedinţială
- minor
- element de extraneitate
C.proc.civ., art. 114, art. 1065, art. 1072
Regulamentul (UE) 2019/1111, art. 10
Regulamentul (UE) 2019/1111 stabileşte competenţa generală a instanţelor în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional, în privința competenței materiale și teritoriale fiind aplicabile normele de procedură din dreptul intern.
În sistemul dreptului românesc, normele de competenţă teritorială în materie de tutelă şi de familie, sunt reglementate în cuprinsul art.114 C.proc.civ., normă care instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate, însă, în situaţia în care domiciliul minorului, în privinţa căruia părţile au solicitat instituirea măsurii provizorii de protecţie, nu se află în România, ci într-un alt stat.
În aceste condiţii, având în vedere că instanţa competentă să judece cererea de ordonanţă preşedinţială, având ca obiect stabilirea provizorie a locuinţei minorului, nu poate fi identificată potrivit criteriilor de la art. 114 alin. (1) C.proc.civ., precum şi faptul că cererea nu este accesorie unei acţiuni de divorţ, devin incidente dispoziţiile art.1072 alin. (2) din acelaşi cod, competenţa de soluţionare a cauzei revenind Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2123 din 10 octombrie 2024
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 3.06.2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., stabilirea locuinţei provizorii a minorei C. la aceasta, în Danemarca, precum şi suplinirea acordului tatălui ca minora să poată pleca în această ţară.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională şi întâmpinare, solicitând respingerea cererii principale şi stabilirea locuinţei minorei la domiciliul său, din municipiul Piteşti, iar în subsidiar, încuviinţarea unui program de legături personale cu minora.
2. Hotărârea Judecătoriei Piteşti
Prin sentinţa civilă nr.4508 din 25.06.2024, Judecătoria Piteşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Piteşti a reţinut că, potrivit susţinerilor părţilor, din luna decembrie a anului 2023 şi până după introducerea cererii de chemare în judecată, minora C. a locuit împreună cu mama sa în Danemarca.
La termenul de judecată din 25.06.2024, reţinând existenţa unor elemente de extraneitate, Judecătoria Piteşti a apreciat că este necesară verificarea competenţei internaţionale a instanţelor române în soluţionarea cauzei şi, dând eficienţă dispoziţiilor art. 10 din Regulamentul UE 2019/1111, a constatat că instanţele române sunt competente internaţional să judece prezenta cauză, reţinând că acordul de alegere a forului de către părţi este valabil.
Instanţa a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art.1072 C.proc.civ., potrivit cărora, atunci „(1) Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti.”
Judecătoria Piteşti a constatat că regulile de competență teritorială internă sunt prevăzute la art.114 C.proc.civ., conform căruia, „Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.”
Instanța a reținut că, la momentul introducerii cererii, minora locuia în Danemarca.
Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecăţii, Judecătoria Piteşti a remarcat că instanța competentă nu poate fi identificată în raport de competența exclusivă stabilită de Codul de procedură civilă, întrucât art. 114 din acest act normativ stabilește competența prin raportare la domiciliul cunoscut al minorului, care, în speţă, nu este în România.
Astfel, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1072 alin.2 C.proc.civ., potrivit cărora competența de soluționare a prezentei cauze aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.
De asemenea, a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin.2 C.proc.civ., întrucât cererea nu este accesorie uneia de divorţ, şi nici prevederile art.126 din acelaşi cod, nefiind vorba, în cauză, despre drepturi asupra cărora părţile pot dispune.
3. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr.5742 din 17.07.2024, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a dispune astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat că art.1072 C.proc.civ. prevede în mod expres că devine aplicabil doar atunci când competența internațională a instanțelor române a fost stabilită potrivit cărții a VII-a din cod, care cuprinde reglementări privitoare la procesul civil internațional.
Conform art. 1065 C.proc.civ., „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”
Reţinând că litigiul conţine elemente de extraneitate, referitoare la locuința reclamantei și a minorei, a apreciat că trebuie stabilită, prioritar, competența internațională a instanțelor.
Constatând incidenţa dispoziţiilor Regulamentului UE 1111/2019, instanța a reţinut că determinarea acestui aspect este prioritar dispozițiilor din cartea a VII-a a Codului de procedură civilă.
Față de aceste chestiuni şi consemnând că la baza stabilirii competenței internaționale a fost Regulamentul UE 1111/2019 și nu cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat că art. 1072 alin.2 din acest ultim act normativ nu este aplicabil.
Instanța a făcut referire la dispoziţiile art. 114 C.proc.civ., potrivit cărora, „Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită”, aceste norme stabilind o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanței de la domiciliul persoanei ocrotite la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Reţinând că locuința minorei (care determină, în baza art. 114 C.proc.civ., stabilirea instanței competente) este în Danemarca, precum şi faptul că instanțele române sunt competente internațional, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dat eficienţă normelor generale de procedură civilă cuprinse la art. 107 din cod, în considerarea cărora a apreciat că reclamanta a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată, respectiv la instanța de la domiciliul pârâtului (Judecătoria Piteşti).
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte constată că Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în considerarea următoarelor argumente:
Conflictul negativ de competenţă poartă asupra cererii prin care reclamanta A. a solicitat, în procedura ordonanţei preşedinţiale, stabilirea provizorie a locuinţei minorei C. la domiciliul său, în Danemarca, precum şi suplinirea acordului pârâtului în sensul deplasării minorei în această ţară.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că după mai multe încercări eşuate de a convieţui cu minora împreună cu pârâtul, în municipiul Piteşti şi apoi în Germania, s-a mutat împreună cu fiica sa în Danemarca, în locuinţa părinţilor săi, în această ţară având un loc de muncă stabil.
Prin precizările depuse la 7.06.2024, la solicitarea primei instanţe învestite, reclamanta a învederat că, la data formulării cererii de chemare în judecată, locuia cu minora în Danemarca, iar pârâtul se afla la domiciliul său din România, respectiv în municipiul Piteşti. A menţionat, de asemenea, că părţile au locuit în România, de la naşterea minorei până în luna noiembrie a anului 2023, când s-au mutat împreună în Germania, până în luna decembrie a aceluiaşi an.
Prezentă la primul termen de judecată stabilit de Judecătoria Piteşti în vederea soluţionării cauzei, la 25.06.2024, reclamanta a învederat că, la această dată, minora se afla în România, iar la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (3.06.2024), aceasta era în Danemarca.
Faţă de aceste precizări, în cauză, în prealabil, s-a decelat existenţa unui element de extraneitate, ce a implicat determinarea instanței competente să judece cauza, indicarea regulilor de procedură aplicabile, precum şi precizarea normelor de drept incidente situației juridice.
Prioritar aplicării acestor mecanisme, Judecătoria Piteşti a solicitat părţilor prezente la termenul de judecată din 25.06.2024, să precizeze dacă sunt de acord ca litigiul să fie soluţionat de instanţele din România. În acest sens, părţile au convenit asupra alegerii forului, optând în favoarea instanţelor naţionale, acordul lor în acest sens fiind consemnat în cuprinsul hotărârii primei instanţe învestite.
Înalta Curte constată că prin Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, aplicabil de la 1 august 2022, au fost instituite norme privind competența în materie de divorț, de separare de drept și de anulare a căsătoriei, precum și în ceea ce privește litigiile legate de răspunderea părintească cu un element internațional.
Acest regulament acoperă „materia civilă”, care include procedurile judiciare civile, precum și hotărârile rezultate în urma acestora, potrivit art.10 alin.1, instanțele dintr-un stat membru fiind competente în materia autorității părintești atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru, precum şi atunci când titularii răspunderii părintești au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței sau au acceptat competența în mod expres, în cursul procedurii, acordul de alegere a forului fiind consemnat în actele instanței, în conformitate cu dreptul și procedurile naţionale (alin.2).
Cum Regulamentul stabilește competența generală a instanțelor, în privința competenței materiale și teritoriale sunt aplicabile normele de procedură din dreptul intern.
În sistemul Codului de procedură civilă, normele de competenţă teritorială în materie de tutelă şi de familie, cărora cauza dedusă judecăţii li se circumscrie în raport de obiectul său (stabilire provizorie domiciliu minor), sunt reglementate la art.114 C.proc.civ., conform căruia „(1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.”
Normele legale enunţate instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
Aceste prevederi legale nu pot fi aplicate în speţa pendinte, întrucât domiciliul minorei, în privinţa căreia părţile au solicitat instituirea măsurii provizorii de protecţie, nu se află în România, ci în Danemarca.
Potrivit dispoziţiilor art. 1072 C.proc.civ., „(1) Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti.”
Aceste prevederi legale se aplică şi în situaţia în care competenţa generală a instanţei române este stabilită prin raportare la Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019, date fiind dispoziţiile art.1065 C.proc.civ..
În aceste condiţii, având în vedere că instanţa competentă să judece cauza nu poate fi identificată potrivit criteriilor de la art. 114 C.proc.civ., iar cererea pendinte nu este accesorie unei acţiuni de divorţ, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art.915 din acelaşi cod, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art.1072 alin.2 C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.