I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 mai 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat:
(i) anularea ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 377/18.06.2015 de deschidere a investigaţiei (ordinul nr. 377/2015), cu consecinţa lipsirii de suport juridic şi constatării nulităţii absolute a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 63 din 20.11.2018 privind sancţionarea, printre alţii, a societăţii A. S.A., pentru pretinsa încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
(ii) într-un prim subsidiar, s-a solicitat anularea în tot a deciziei, ca nelegală şi neîntemeiată;
(iii) într-un al doilea subsidiar, anularea în parte a deciziei şi reindividualizarea presupusei fapte anticoncurenţiale, cu consecinţa reducerii amenzii stabilite în sarcina A.;
(iv) anularea ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 1344/01.11.2018 de refuz al accesului la o serie de documente şi informaţii confidenţiale din dosarul investigaţiei (ordinul nr. 1344/2018), cu consecinţa obligării Consiliului Concurenţei la acordarea accesului la toate documentele şi informaţiile confidenţiale vizate de solicitările de acces RG x/17.10.2018 şi RG x/25.10.2018;
(v) obligarea Consiliului Concurenţei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate A. de prezentul litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 836 din 26 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.
În motivarea soluţiei astfel pronunţate, instanţa de fond a expus contextul factual care a condus la promovarea litigiului de faţă, reţinând că, prin ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 377/18.06.2015, s-a dispus în temeiul art. 25 alin. (1) lit. a) şi art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 declanşarea unei investigaţii, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene de către Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România (UNSAR), S.C. B. S.R.L. şi alte societăţi de asigurare, printre care şi reclamanta A. S.A..
Prin decizia nr. 63/20.11.2018, reclamanta A. S.A. a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 35.378.902 RON, reprezentând 3,9% din cifra de afaceri realizată în anul 2017, conform art. 68 lit. b) din Lege, pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE, prin realizarea unei practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor RCA ca urmare a unor schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor.
În motivarea deciziei nr. 63/20.11.2018, pârâtul Consiliul Concurenţei a reţinut că pe piaţa serviciilor de asigurare din România au avut loc schimburi extinse de informaţii prin: (i) publicarea în mod individualizat pe site-ul UNSAR şi în revista C. (deţinută de B.) a unor indicatori tehnico-financiari şi (ii) discuţii între societăţile autorizate să practice asigurări RCA membre UNSAR cu privire la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor, purtate cu prilejul unor întâlniri ale Secţiunii de asigurări auto din cadrul asociaţiei (par. 96 din decizie).
În privinţa primei practici nu au fost identificate probe care să susţină restrângerea sau denaturarea concurenţei ca urmare a informaţiilor cu privire la indicatorii tehnico-financiari schimbaţi prin intermediul UNSAR şi al revistei B. (par. 105).
Însă, în ceea ce priveşte schimbul de informaţii cu privire la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor la poliţele RCA, s-a reţinut prin decizie că acesta a avut loc între asigurătorii membri UNSAR, cu prilejul unor întâlniri ale Secţiunii asigurări auto din cadrul asociaţiei şi prin anunţuri în presă. Din analiza efectuată a rezultat că, pe fondul schimbului extins de informaţii derulat pe piaţa serviciilor de asigurare, 9 societăţi autorizate să practice asigurări RCA, membre ale UNSAR, s-au angajat într-o practică concertată anticoncurenţială privind majorarea primelor la poliţele RCA, practică facilitată de asociaţia profesională: D., E., F., G., H., I., A., J. şi K. (par. 106-108).
În perioada 2010 - 2011, pe fondul unui război al preţurilor, primele RCA au scăzut, afectând profitabilitatea societăţilor de asigurare. Această situaţie a creat premisele iniţierii unei practici concertate, asigurătorii RCA membri UNSAR încercând să identifice metode pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară. Practica concertată s-a manifestat printr-un schimb de informaţii vizând intenţiile viitoare de creştere a tarifelor RCA, exprimate cu prilejul unor întâlniri ale Secţiunii de asigurări auto din cadrul UNSAR şi prin anunţuri în presă. Practica concertată dintre societăţile membre UNSAR autorizate să practice asigurări RCA a fost considerată cu atât mai nocivă cu cât întreprinderile au deţinut pe întreaga perioadă analizată între 80-97% din acest domeniu (par. 108-110).
S-a constatat prin decizia contestată că întreprinderile implicate au avut o serie de contacte directe şi indirecte, în cadrul cărora şi-au dezvăluit intenţiile viitoare cu privire la creşterea tarifelor RCA:
(i) cu prilejul întâlnirii Secţiunii de asigurări auto din UNSAR, din 18 octombrie 2012, s-au purtat discuţii în legătură cu creşterea tarifelor RCA, aşa cum reiese din înregistrarea audio a respectivei şedinţe şi a transcriptului şedinţei, documente depuse de către H. în cadrul procedurii de clemenţă, precum şi din agenda directorul general al H.;
(ii) în luna decembrie 2012, în cadrul unei întâlniri cu reglementatorul (CSA), la care au fost prezenţi atât directorul general al UNSAR, cât şi o parte din societăţile participante la practica concertată, au avut loc discuţii despre necesitatea majorării tarifelor RCA, despre studiile de impact realizate de 2 dintre societăţi şi cuantumul unei potenţiale majorări; în plus, din minuta întâlnirii, precum şi corespondenţa dintre asigurătorii RCA membri UNSAR, realizată prin intermediul asociaţiei, reiese faptul că aceştia purtaseră, în prealabil, discuţii cu privire la tarifele RCA; minuta întâlnirii a fost diseminată de către UNSAR tuturor societăţilor membre autorizate să practice RCA;
(iii) la sfârşitul anului 2013, atât I., cât şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Intermediere şi Consultanţă în Asigurări din România (asociaţia profesională a brokerilor din asigurări, care colaborau cu toate întreprinderile implicate) au anunţat în presă, pentru anul următor, o creştere a tarifelor RCA în toată piaţa cu 10 – 15%;
(iv) cu ocazia unei noi întâlniri a Secţiunii de asigurări auto, în luna ianuarie a anului 2016, A. şi-a anunţat concurenţii că a notificat ASF indexarea tarifelor cu 50%;
(v) ulterior, în luna februarie a anului 2016, D. a anunţat în presă o creştere a tarifelor cu 5-10% începând cu sfârşitul lunii martie (par. 548).
În acest context, prima instanţă a arătat că potrivit autorităţii publice pârâte probele care demonstrează în mod direct încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei şi, respectiv, a art. 101 alin. (1) lit. a) din TFUE implică toţi asigurătorii RCA membri UNSAR, precum şi asociaţia: - listele de prezenţă confirmă, prin semnăturile reprezentanţilor fiecărei societăţi, participarea întreprinderilor D., E., F., G., H., I., A., J. şi K. la cele 2 şedinţe UNSAR în care au avut loc discuţii despre preţuri (18.10.2012 şi 11.01.2016); - la discuţia cu reglementatorul din 03.12.2012, UNSAR, în numele membrilor, a transmis că este necesară creşterea tarifelor; minuta şedinţei CSA a fost transmisă de către UNSAR tuturor membrilor autorizaţi RCA şi indică alături de e-mail-urile circulate prin intermediul asociaţiei faptul că au existat discuţii între aceştia (premergătoare întâlnirii cu reglementatorul) în legătură cu majorarea tarifelor RCA; - I. a anunţat în presă, la sfârşitul anului 2013, creşterea primelor în toată piaţa RCA pentru anul următor; - D. a anunţat în presă, în februarie 2016, că urmează să îşi majoreze primele RCA cu 5-10%, modificare ce urma să fie notificată ASF la finalul lunii martie (par. 112).
Consiliul Concurenţei a reţinut existenţa unei încălcări unice şi continue, iar perioada în care a avut loc practica concertată a fost delimitată între prima şedinţă UNSAR cu prilejul căreia au avut loc discuţii referitoare la majorarea tarifelor (18.10.2012) şi momentul plafonării tarifelor RCA (18.11.2016) (par. 468, 1033 din decizie şi par. 15 din Raportul privind investigaţia).
Între aspectele aflate în litigiu între întreprinderea reclamantă şi autoritatea publică pârâtă s-a aflat şi acela vizând standardul legal al dovedirii unei încălcări prin obiect a dreptului concurenţei, în materia practicii concertate.
În acest sens, după ce expune art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, respectiv art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi indică acele condiţii care atrag aplicarea acestor norme juridice, Curtea de Apel Bucureşti arată că restrângerile concurenţei prin obiect sunt cele care, prin însăşi natura lor, au capacitatea de a restrânge concurenţa în înţelesul art. 101 alin. (1), nefiind necesar să se examineze efectele reale sau potenţiale ale unui acord asupra pieţei odată ce a fost stabilit obiectul său anticoncurenţial.
Observând Orientările Comisiei privind aplicabilitatea art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene acordurilor de cooperare orizontală, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, pentru a se evalua dacă un acord are un obiect anticoncurenţial, trebuie să se aibă în vedere conţinutul acordului, obiectivele pe care caută să le atingă, contextul economic şi juridic din care face parte. În această privinţă, este suficient ca acordul sau decizia asocierii de întreprinderi să poată produce efecte negative asupra concurenţei. Cu alte cuvinte, acestea trebuie numai să fie susceptibile în mod concret, ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se înscriu, să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune.
În ceea ce priveşte calificarea unei înţelegeri sau a unei practici concertate ca fiind o încălcare prin obiect a dreptului concurenţei, prima instanţă a apreciat relevante considerentele CJUE din hotărârea pronunţată în cauza C-228/18 Gazdasági Versenyhivatal la data de 2 aprilie 2020, sens în care a menţionat considerentele punctelor 35, 36 şi 40.
Totodată, au fost indicate punctele 60-63, respectiv 72-74 din Orientările privind Acordurile de cooperare orizontală, cu privire la care s-a reţinut că, deşi nu sunt obligatorii, oferă o îndrumare utilă în ceea ce priveşte conceptul de practică concertată în contextul schimbului de informaţii. S-a mai apreciat că şi jurisprudenţa din cauza C-67/13 Groupement des cartes bancaires (CB) conţine aspecte teoretice similare în paragrafele 49-52.
Observând probele administrate prin prisma menţiunilor deciziei litigioase a Consiliului Concurenţei, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut existenţa unei practici concertate de majorare a tarifelor de către toţi asigurătorii RCA prin schimbul de informaţii sensibile care a permis eliminarea incertitudinii de pe piaţă, sens în care judecătorul fondului s-a referit la şedinţa din 18.10.2012 a Secţiunii de asigurări auto a UNSAR, în cadrul căreia s-a discutat despre situaţia regreselor între societăţile de asigurare care practică asigurări CASCO şi RCA, precum şi despre elaborarea unui răspuns al asociaţiei către CSA cu privire la propuneri de modificare a Normelor RCA, şedinţa bucurându-se de o participare consistentă a reprezentanţilor societăţilor de asigurări. De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a menţionat înscrisuri obţinute în cadrul inspecţiei inopinate desfăşurate la sediul H. în perioada 23 – 24.02.2016, anume agenda directorului general al societăţii de asigurare, ce ar fi conţinut menţiuni despre şedinţa respectivă, ultima notiţă fiind «Increase the price for RCA» (în traducere «creşterea tarifelor pentru RCA»); totodată, s-a arătat că, în cadrul procedurii de clemenţă, societatea H. a depus, alături de alte documente, şi înregistrarea audio a şedinţei Secţiunii de asigurări auto din 18.10.2012, precum şi transcriptul acestei înregistrări, dar şi declaraţiile reprezentanţilor săi care au participat la şedinţa în cauză, în care aceştia: (i) confirmă şedinţa din 18.10.2012, precum şi participanţii din minuta UNSAR aflată la dosarul de investigaţie, (ii) confirmă faptul că discuţiile din cadrul şedinţei au vizat regresele dintre societăţi şi formularea de propuneri pentru modificarea normelor privind asigurarea RCA, care urmau să fie transmise de către UNSAR către CSA, (iii) confirmă faptul că stenograma anexată reprezintă totalitatea discuţiilor purtate de la începutul şedinţei şi până la finalul acesteia. Conform acestei înregistrări, una dintre principalele teme de discuţie a fost situaţia regreselor dintre societăţile membre UNSAR care practicau asigurări auto (RCA şi/sau CASCO): societăţile care practicau asigurări CASCO aveau de încasat sume mari de la 3 societăţi de asigurare care practicau preponderent RCA (F., G. şi H.). Cele mai mari sume le aveau de recuperat societăţile care, pe lângă asigurările CASCO, practicau şi asigurări RCA, fiind deci concurente pe această piaţă cu F., G. şi H. (par. 122-123).
Judecătorul fondului a menţionat şi paragraful 124 din decizia Consiliului Concurenţei, prin care pârâtul a redat principalele idei care au reieşit din aceste discuţii, relevante în cauză fiind în mod special următoarele: - A. şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la faptul că unele companii de asigurare "sponsorizează" practicarea unor preţuri de dumping de către cele 3 companii cu datorii; - societăţile de asigurare care aveau bani de recuperat şi-au exprimat convingerea că datoriile nu puteau fi stinse din afacerile curente; - unul dintre reprezentanţii societăţilor prezente a explicat faptul că, pentru a avea încasări suficiente din RCA şi a-şi plăti datoriile, cele 3 companii ar trebui să practice preţuri mai mari sau să majoreze capitalul; - reprezentantul J. a explicat modul în care funcţionează cele 2 modele de afaceri pe piaţa RCA, şi motivele pentru care unele societăţi nu au bani să îşi plătească datoriile, menţionând că toată discuţia vine de la preţ: există societăţi care practică preţuri de dumping pentru a avea încasări mai mari şi a obţine lichidităţi şi societăţi care practică preţuri mai mari şi pierd cotă de piaţă în favoarea primelor. Societăţile care practică preţuri mai mici au rata combinată a daunei mare şi de aceea nu îşi pot acoperi datoriile; - în acest context, reprezentantul G. a menţionat războiul preţurilor declanşat în anul 2010 chiar de către societatea J., care a prăbuşit preţurile cu 20% în anul respectiv şi cu încă 20% în anul următor, deşi nu era necesar deoarece «consumatorul oricum cumpăra produsul că era obligat»; - reprezentantul D. a menţionat faptul că soluţia înţeleaptă ar fi ca şi societăţile care au de încasat datorii să crească preţul pentru că, deşi în anul 2012 tarifele au început să crească, acest lucru nu s-a întâmplat în mod uniform, în perioadele de campanii acestea fiind reduse; - unul dintre participanţii la şedinţă a continuat să facă presiuni cu privire la schimbarea modelului de afaceri al societăţilor care înregistrează datorii, afirmând că este singurul mod în care aceste datorii vor putea fi achitate. Propunerea a fost ca cele 3 societăţi, prin consiliile de administraţie, să îşi asume faptul că vor schimba politica de afaceri în faţa Comitetului Director al UNSAR; - reprezentantul I. a amintit că societăţile nu au voie să se înţeleagă pe preţ, iar aceasta a fost una dintre îngrijorările Consiliului Concurenţei atunci când a audiat o altă secţiune din cadrul asociaţiei.
În urma audierii integrale a înregistrării şedinţei din data de 18.10.2012, disponibilă pe unitatea optică (DVD) depusă de pârât odată cu întâmpinarea, prima instanţă a constatat că se confirmă integral ideile desprinse din cadrul acestei discuţii, expuse la paragraful 124 din decizie, şi suplimentar instanţa a constatat evidenta tensiune în care au avut loc discuţiile în cadrul acestei întâlniri, generată de războiul preţurilor din perioada 2010 - 2012 care a condus la prăbuşirea preţurilor la asigurările RCA cu 20% în fiecare an, precum şi de cele două modele de afaceri existente pe piaţa RCA. Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că în cadrul acestei şedinţe s-a amintit de mai multe ori necesitatea creşterii preţurilor pe piaţa asigurărilor RCA (de ex. min. 54: «dacă nu măriţi, veniţi cu bani de acasă», min. 60.02: «soluţia înţeleaptă ar fi ca aceste companii să crească preţul»). De asemenea, chiar dacă nu a existat o înţelegere expresă şi directă privind fixarea unui anumit preţ, judecătorul fondului a conchis că toţi participanţii de la întâlnire au înţeles că urmează o creştere a preţurilor pe piaţa asigurărilor RCA, independent de orice relaţie cu costurile ori calcule actuariale, ci doar pentru a nu fi consideraţi că practică «preţuri de dumping» ori că «sunt ultimii de pe piaţă».
Curtea de Apel Bucureşti a mai arătat că, din discuţiile avute între concurenţi referitoare la creşterea tarifelor («soluţia înţeleaptă ar fi ca şi aceste companii să crească preţul la RCA în momentul de faţă») nu rezultă lipsa intenţiei sau a conştientizării caracterului anticoncurenţial al ideilor exprimate şi, subsecvent, receptate; de asemenea, nu se poate reţine că singurul scop al întâlnirii a fost dat de recuperarea regreselor, creşterea preţurilor de către toate societăţile de asigurare participante fiind menţionată ca soluţie de a pune capăt războiului preţurilor şi pierderilor, iar aceste discuţii au avut loc în cadrul unei şedinţe, între concurenţii reprezentând între 80 şi 95% din piaţă în perioada investigată, fără ca vreunul să se distanţeze de cele discutate, reducând astfel incertitudinea strategică, cea mai importantă caracteristică a unei pieţe concurenţiale.
Prima instanţă a apreciat că faptul că în şedinţa din data de 18.10.2012 nu s-au discutat niveluri exacte ale preţurilor nu înlătură caracterul anticoncurenţial al discuţiilor, întrucât înţelegeri/practici concertate care nu conduceau la stabilirea unor niveluri exacte ale preţurilor au fost considerate ca intrând sub incidenţa art. 101 alin. (1) din TFUE, sens în care s-a indicat cauza C-359/01, British Sugar.
Judecătorul fondului s-a mai raportat la o minută întocmită în urma întâlnirii din data de 3.12.2012 între Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi UNSAR, reţinând că prima idee comunicată de UNSAR a fost necesitatea creşterii tarifelor RCA. Acea discuţie UNSAR - CSA a fost apreciată de prima instanţă ca reprezentând un semnal pentru creşterea preţurilor, întrucât minuta transmisă tuturor membrilor UNSAR autorizaţi RCA conţinea informaţii despre necesitatea creşterii tarifelor şi indicarea unei anumite sume de creştere, ca urmare a studiilor individuale realizate de D. şi A..
Pe baza altor probe administrate, obţinute în etapa administrativă prin inspecţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că societăţile de asigurare au avut în vedere scopul comun de a creşte tarifele RCA, dar creşterea nu a fost implementată uniform de către acestea, deoarece fiecare dintre ele acceptă diferite niveluri de expunere pe categorii de risc în funcţie de politica de subscriere. Astfel, ca urmare a discuţiilor din cadrul UNSAR, H. a implementat în decembrie 2012 noile tarife RCA care presupuneau o creştere a primei medii cu 10,61% mai mare decât creşterea calculată în funcţie de daunalitatea înregistrată de societate şi de cheltuielile legate de activitatea acesteia, aşa cum impuneau reglementările în vigoare (par. 150 şi urm. din decizie).
În continuare, judecătorul fondului a arătat că au existat în luna noiembrie 2013 declaraţii ale unui un reprezentant al I. privind creşterea tarifelor RCA în anul 2014 şi un articol publicat la 12 februarie 2016 de L. care conţine declaraţiile directorului societăţii D. cu privire la intenţia de a creşte tarifele RCA în medie cu 5-10% în perioada martie - aprilie 2016, context în care a conchis că, pe o piaţă a unui produs în care cererea este inelastică, în sensul că nu reacţionează la modificările de preţ, dat fiind scopul şi caracterul obligatoriu al asigurării RCA, un anunţ privind creşterea tarifelor făcut de o anumită societate într-un mediu concurenţial normal ar fi avut ca efect pierderea clienţilor, care s-ar fi îndreptat către tariful cel mai mic. Ţinând cont de contactele anterioare avute în cadrul şedinţelor UNSAR, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că autoritatea de concurenţă a concluzionat în mod corect că anunţul reprezentantului D. a fost făcut în scopul menţinerii obiectivelor practicii concertate, respectiv creşterea tarifelor RCA, întrucât anunţurile nu erau făcute în sprijinul consumatorilor, iar, dacă ar fi fost făcute în contextul unei pieţe concurenţiale, ar fi fost chiar în detrimentul celor două societăţi, deoarece acestea ar fi pierdut clienţi în favoarea concurenţilor. De asemenea, s-a susţinut prin sentinţă că aceste anunţuri publice au fost făcute în contextul unei pieţe în care existau schimburi de informaţii sensibile între concurenţi, care încercau acoperirea pierderilor din anii în care a avut loc războiul preţurilor prin majorările de tarife, discutate la întâlnirile de la sfârşitul anului 2012.
Prima instanţă a mai arătat că toate aceste comunicări şi anunţuri publice capătă o relevanţă deosebită în contextul existenţei unei înţelegeri privind majorarea tarifelor asigurărilor RCA şi a unor contacte anterioare în acest sens, acestea reprezentând, în fapt, fie o invitaţie la coluziune, fie o asigurare a participanţilor la înţelegere că ea este respectată.
Curtea de apel a consemnat că în cadrul investigaţiei a rezultat că 7 din cele 9 societăţi participante la practica concertată (mai puţin F. şi G., în privinţa cărora nu s-au putut obţine informaţii, ambele fiind în procedură de faliment) au apelat la comparatoarele on-line ale brokerilor, la platformele acestora sau la societăţi de consultanţă pentru a monitoriza tarifele practicate de ceilalţi asigurători; totodată, s-au descoperit probe conform cărora atât H., cât şi J. primeau de la brokeri notificări cu privire la modificările făcute de alţi asigurători asupra tarifelor RCA (par. 228-230), iar o corespondenţă internă a relevat faptul că un angajat din cadrul J. cunoaşte modul în care D. a notificat la CSA propriile tarife RCA (par. 234).
Judecătorul fondului a coroborat toate aceste probe reţinute în precedent cu recunoaşterea expresă a săvârşirii faptelor anticoncurenţiale de către H., care a recunoscut prin declaraţia de clemenţă existenţa practicii concertate în scopul majorării tarifelor, menţionând că acea declaraţie de clemenţă a H. a fost însoţită de probe care au confirmat existenţa practicii concertate constând în majorarea preţurilor la asigurările RCA în perioada 2012-2016.
Curtea de apel a arătat că practica concertată a societăţilor membre UNSAR autorizate să încheie asigurări RCA a avut ca obiect creşterea tarifelor pe o piaţă cu caracteristici de oligopol, foarte transparentă, caracterizată prin obligativitatea de achiziţionare a serviciului, lipsa inovării şi lipsa puterii de negociere a consumatorilor. Schimbul de informaţii referitor la indicatorii tehnici şi financiari de pe piaţa serviciilor de asigurare RCA din România cu scopul creşterii preţurilor, fără stabilirea unor niveluri de preţ, a avut ca obiect o coordonare a politicii de preţ a concurenţilor şi a restricţionat în acest fel concurenţa prin preţ: societăţile nu au mai urmărit doar aplicarea propriilor strategii stabilite de acţionari, ci şi atingerea obiectivului practicii concertate, anume majorarea tarifelor RCA. În perioada investigată au avut loc modificări din ce în ce mai frecvente ale tarifelor la poliţele RCA, care, în general, nu s-au bazat pe calcule interne cu privire la daunalitate, ci pe o monitorizare a tarifelor stabilite de către ceilalţi asigurători, în vederea creşterii primei medii pe piaţă. În cele mai multe dintre cazuri, tarifele au crescut, mai ales pe anumite segmente.
Prin sentinţă s-a mai arătat că au existat şi momente în care unele societăţi de asigurare, în special cele cu un apetit mai mare pentru risc, au operat reduceri de tarife, dar pe întreaga piaţă RCA tarifele au crescut de la an la an pentru fiecare categorie de asiguraţi. În perioada analizată, 2012 – 2016, asigurătorii care au dorit să îşi majoreze cota de piaţă pe piaţa asigurărilor RCA au practicat tarife în creştere, dar mai mici decât cei care au dorit să îşi menţină sau să îşi reducă cota pe această piaţă, încercând să se dezvolte şi pe alte clase de asigurări (CASCO, asigurări de bunuri şi proprietăţi etc.).
În plus, controalele inopinate ale reglementatorului (Autoritatea de Supraveghere Financiară - ASF) din perioada decembrie 2015 – februarie 2016 au dezvăluit la toate societăţile o serie de nereguli în aplicarea reglementărilor cu privire la modul de stabilire a tarifelor RCA, printre care: încărcări nejustificate ale unor cheltuieli, segmentări nejustificate, utilizarea unor coeficienţi de corecţie a tarifelor nejustificaţi, lipsa calculelor actuariale. Deşi diferite de la o societate la alta, majoritatea acestor nereguli aveau ca rezultat creşterea artificială a tarifului. În urma acestor controale, societăţile de asigurare au fost somate de reglementator să îşi reanalizeze tarifele şi să refacă notificările în termen de 60 de zile.
Potrivit notei ASF privind controlul inopinat efectuat la A. S.A., au fost constatate două deficienţe, anume că primele aferente categoriilor cu daunalitate mai mică sunt încărcate suplimentar şi nejustificat prin utilizarea unui set de date comun cu privire la daune, respectiv prima de asigurare practicată în cazul flotelor nu era bazată pe calcule determinate actuarial.
În final, creşterea necontrolată a preţurilor asigurărilor RCA (în special în cadrul unei categorii de clienţi ce nu putea renunţa la folosirea vehiculului şi deci la asigurarea acestuia, acesta fiind necesar în desfăşurarea activităţii de transport) a condus la implementarea de către Guvernul României a unei măsuri extreme, anume plafonarea tarifelor pentru o perioadă de 6 luni.
Participarea A. la practica concertată s-a realizat prin accesul la informaţii strategice privind intenţiile viitoare de majorare a tarifelor societăţilor de asigurare, exprimate în cadrul şedinţelor UNSAR, şi prin articole în presă, societatea nedistanţându-se public de aceste contacte, fapt ce a permis continuarea şi încurajarea practicii anticoncurenţiale.
În ceea ce priveşte standardul de probă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, potrivit jurisprudenţei instanţelor de la nivelul Uniunii Europene, sarcina probei este îndeplinită de către Comisia Europeană atunci când "aceasta evidenţiază probe exacte şi concordante pentru a întemeia convingerea fermă a săvârşirii încălcării". (T-348/08 Aragonesas Industrias y Energia contra Comisia Europeană, par. 95), făcând referire în continuare şi la jurisprudenţa dezvoltată în cauzele Quinn Barlo Ltd, Quinn Plastics NV şi Quinn Plastics GmbH împotriva Comisiei Europene, T 208/06 - par. 113, apoi C-413/08 Lafarge contra Comisia Europeană, par. 22, T- 295/94, Buchmann vs. Comisia Europeană, par. 121 şi T-304/94, Europa Carton vs. Comisia Europeană, par. 76, dar şi 2003/674/EC Decizia Comisiei/2002, cazul C.37.519 – Methionine, par. 205, respectiv Comisia/Anic Partecipazioni, C-49/92 P, punctele 86 şi 87, Aalborg Portland şi alţii/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P şi C-219/00 P, pct. 83, precum şi Dansk Rorindustri şi alţii/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P şi C-213/02 P, pct. 142 – 143 sau T-9/99 HFB şi alţii vechiul Comisia şi T-61/99 Adriatica di Navigazione SpA vechiul Comisia, T-141/89 Tréfileurope vechiul Comisia [1995] ECR II-791 şi T-15/89 Chemie Linz vechiul Comisia [1992] ECR II-1275, par. 135.
În acest context, curtea de apel nu a acceptat că ar fi intervenit vreo distanţare publică a părţii reclamante în raport de discuţiile ce au avut loc, iar faptul că discuţiile cu privire la majorarea preţurilor RCA, la care face referire decizia atacată, se purtau în condiţiile în care părţile erau preocupate de războiul preţurilor şi de datoriile pe care unii dintre participanţi le aveau faţă de ceilalţi nu înlătură caracterul anticoncurenţial al discuţiilor privind majorarea tarifelor. Aşadar, chiar dacă o întâlnire are iniţial un scop legitim, aceasta nu presupune cu necesitate că în cadrul întâlnirii respective nu pot fi abordate şi aspecte ilegale, astfel cum s-a întâmplat în speţă.
Potrivit jurisprudenţei europene, un anumit comportament poate fi considerat practică concertată chiar şi acolo unde părţile nu au subscris, în mod explicit, la un plan comun care să le definească acţiunile pe piaţă, dar adoptă în mod conştient sau aderă la instrumente de cooperare care facilitează coordonarea comportamentului lor comercial. În cazul de faţă, întreprinderile implicate, inclusiv reclamanta, au avut o serie de contacte directe şi indirecte, în cadrul cărora şi-au dezvăluit intenţiile viitoare cu privire la creşterea tarifelor RCA. În lipsa unei distanţări publice, prima instanţă nu a reţinut comportamentul independent al reclamantei pe piaţă în perioada vizată de investigaţie întrucât materialul probator a demonstrat că părţile implicate au acţionat în mod concertat în ceea ce priveşte hotărârea de majorare a tarifelor.
Criteriile de coordonare şi de cooperare care constituie o practică concertată trebuie interpretate în lumina concepţiei inerente dispoziţiilor din TFUE privind concurenţa, potrivit căreia orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Deşi această cerinţă a autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau aşteptat al concurenţilor lor, aceasta se opune totuşi în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între aceşti operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care el a decis sau a preconizat să îl adopte pe piaţă, atunci când aceste contacte au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa în discuţie, ţinând seama de natura produselor sau a prestaţiilor furnizate, de importanţa şi de numărul întreprinderilor, precum şi de volumul respectivei pieţe.
Or, prima instanţă a apreciat că în cauză creşterile primelor RCA nu au fost rezultatul adaptării inteligente la comportamentul concurenţilor şi nici nu sunt motivate în totalitate de creşterea daunalităţii pentru acest tip de asigurare, ci au avut drept fundament contactele directe şi indirecte între participanţii la practica concertată: discuţiile cu ocazia unor şedinţe ale UNSAR şi anunţurile din presă.
Judecătorul fondului a apreciat că practica concertată a fost probată prin existenţa unor contacte între asigurători şi a fost încadrată ca fiind încălcare prin obiect, astfel că nici concluziile opiniei de specialitate în sensul că «în general, calculul primei brute este în conformitate cu tehnicile actuariale standard şi a fost aplicat în mod consecvent în perioada 2012-201» ori că «nu au fost identificate indicii care să susţină că tarifele A. nu au respectat reglementările în vigoare» nu înlătură caracterul concertat al practicii reţinute. În al doilea rând, schimbul de informaţii referitor la intenţiile viitoare ale societăţilor cu privire la creşterea preţurilor este apt să conducă la coluziune chiar şi dacă se constată că în perioada relevantă reclamanta şi-a fundamentat creşterile de tarife exclusiv pe baze actuariale, având în vedere conţinutul constitutiv al faptei sancţionate de pârât: accesul la informaţii strategice privind intenţiile viitoare de majorare a tarifelor societăţilor de asigurare, exprimate în cadrul şedinţelor UNSAR şi prin articole în presă, societatea nedistanţându-se public de aceste contacte, fapt ce a permis continuarea şi încurajarea practicii anticoncurenţiale.
În ceea ce priveşte concluziile CJUE din cauza Wood Pulp, instanţa de fond nu le-a acordat relevanţa dorită de reclamantă în prezenta cauză întrucât situaţia de fapt şi piaţa în discuţie nu sunt similare cu cele evaluate de CJUE în jurisprudenţa invocată. Astfel, transparenţa ridicată a pieţei asigurărilor RCA este creată artificial de asigurători prin schimbul extins de informaţii, care monitorizează tarifele concurenţilor prin intermediul brokerilor, al calculatoarelor de preţ şi al unor societăţi specializate de consultanţă. Modul de formare al preţului asigurării RCA ar trebui să fie propriu fiecărei societăţi de asigurare, dat fiind că trebuie să acopere despăgubirile pentru daune materiale şi morale produse de asiguraţii RCA terţilor, rezervele tehnice obligatorii, precum şi cheltuielile cu această activitate. În consecinţă, prima instanţă nu a putut reţine o altă explicaţie plauzibilă pentru creşterea comună a preţurilor, decât practica concertată rezultată din probele analizate în precedent.
În final, judecătorul fondului a reţinut jurisprudenţa europeană din cauzele T-9/89 Huls/Comisia, precum şi T-Mobile.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 836 din 26 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, printre motivele de nelegalitate invocate regăsindu-se şi următoarele, ce sunt sintetizate astfel:
- sentinţa atacată aplică eronat normele de drept material şi principiile legale şi jurisprudenţiale privind standardul legal aplicabil, respectiv conceptele de încălcare prin obiect, practică concertată, schimb de informaţii şi distanţare publică;
- sentinţa atacată aplică eronat conceptele de adaptare independentă la piaţă şi contacte anticoncurenţiale;
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prin cererea înregistrată în calea de atac a recursului la data de 24 aprilie 2024, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat, în temeiul art. 267 alin. (1) lit. a) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, vizând următoarele întrebări:
(i) Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că întrunirea standardului legal al unei practici concertate implică existenţa unui schimb de informaţii detaliate/individualizate privind intenţiile viitoare referitoare la preţuri pentru a se considera că este apt să reducă sau să elimine incertitudinea strategică, respectiv un schimb de informaţii specifice/concrete cu privire la data, amploarea şi modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind preţurile?
(ii) Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că standardul legal al unei practici concertate este întrunit odată ce se reţine existenţa unor discuţii generice între competitori referitoare la tarifele altor societăţi de asigurare aflate în situaţii speciale (înregistrând datorii semnificative faţă de ceilalţi asigurători) sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor, fără ca autoritatea de concurenţă să mai fie ţinută să analizeze explicaţiile alternative independente şi obiective pentru majorarea tarifelor sale, care infirma concertarea, furnizate de compania investigată?
(iii) Specific şi în strânsă legătură cu standardul legal al practicii concertate analizat în cadrul întrebării nr. 2, devine automat inaplicabilă dezlegarea dată de CJUE în jurisprudenţa "Wood Pulp" privind posibilitatea furnizării de către societăţile investigate de explicaţii alternative plauzibile odată ce autoritatea reţine existenţa unor contacte directe sau indirecte între concurenţi în cazurile de practică concertată?
În susţinerea cererii de sesizare, recurenta-reclamantă arată că, în România, sectorul asigurărilor este unul strict reglementat şi supravegheat de către Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) şi, în toată perioada relevantă prezentei speţă, majorarea tarifelor practicate de societăţile de asigurare pentru diversele tipuri de poliţe de asigurare se putea face doar cu notificarea prealabilă şi acordul ASF. Pentru sectorul auto, există două tipuri principale de poliţe de asigurare specifice RCA şi CASCO. Poliţele de tipul RCA acoperă prejudiciile cauzate de deţinătorul poliţei terţelor persoane şi sunt obligatorii potrivit legii, în timp ce poliţele de tipul CASCO acoperă prejudiciile suferite de deţinătorul poliţei, din culpă proprie sau din alte cauze. Deţinătorul unei poliţe de tip CASCO poate solicita asigurătorului plata daunelor pentru acoperirea prejudiciilor chiar şi când acestea sunt cauzate de o terţă persoană asigurată printr-o poliţă de tip RCA, iar asigurătorul care achită daunele are drept de regres împotriva asigurătorului poliţei de tip RCA, deţinută de persoana care a cauzat evenimentul asigurat. Astfel, unele societăţi de asigurare care emit poliţe de asigurare de tip RCA ajung să înregistreze debite faţă de societăţi de asigurare care emit poliţe de tip CASCO şi îşi exercită dreptul de regres.
Apreciază recurenta-reclamantă că mecanismul descris este relevant în speţă întrucât, la nivelul anului 2012, trei dintre societăţile de asigurare care vindeau în principal poliţe de tipul RCA - H., G. şi F. - au ajuns să înregistreze datorii semnificative către celelalte societăţi de asigurare, în special către cele care comercializau cu preponderenţă asigurările de tip CASCO, precum recurenta-reclamantă. În contextul în care datoriile înregistrate de cele trei societăţi de asigurare nu au fost achitate o perioadă îndelungată de timp în pofida diverselor demersuri amiabile sau chiar contencioase, Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România (UNSAR), organizaţie neguvernamentală, apolitică, independentă, cu caracter nelucrativ, creată în scopul dezvoltării şi extinderii colaborării şi cooperării în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, constituită în anul 1994 la iniţiativa unui grup de 13 companii de asigurare si reasigurare şi din care face parte şi societatea recurentă, a convocat întâlnirea din 18.10.2012, în cadrul căreia societăţile de asigurare urmau să discute două puncte pe ordinea de zi, anunţate în prealabil: (1) posibile soluţii pentru recuperarea debitelor de la cele trei societăţi de asigurare care înregistrau datorii şi (2) posibile modificări ale reglementărilor în domeniu care făceau obiectul unor propuneri legislative emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA).
Recurenta-reclamantă mai învederează că la întâlnirea din data de 18.10.2012 au participat organizatorul UNSAR, recurenta-reclamantă şi societăţile de asigurare D., E., F., G., H., I., J., K.. Ulterior. De asemenea, au mai existat următoarele interacţiuni directe între părţi sau între unele dintre acestea, care au fost reţinute de Consiliul Concurenţei în decizia litigioasă nr. 63: (i) întâlnirea din data de 03.12.2012 la care au participat CSA şi UNSAR; această întâlnire a avut scopul consultativ al dezbaterii proiectelor de reglementări secundare în domeniu înaintate de CSA şi a fost organizată pentru ca societăţile de asigurare, prin intermediul UNSAR, să îşi exprime punctul de vedere faţă de acestea; (ii) întâlnirea din data de 11.01.2016, care a fost convocată de către UNSAR şi care a avut aceiaşi participanţi ca în cazul întâlniri din 18.10.2012, de asemenea în contextul unor modificări legislative care se preconizau la acea dată.
Partea recurentă-reclamantă a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în condiţiile art. 267 TFUE.
În concret, art. 101 TFUE (precum şi art. 5 din Legea concurenţei) interzice practicile concertate ale întreprinderilor, fără a stabili însă criteriile concrete de identificare şi definire ale acestora sau exigenţele probatorii pe care autoritatea de concurenţă este obligată să le respecte anterior sancţionării particularilor.
Pe cale jurisprudenţială, instanţa europeană a stabilit că art. 85 TCE (actualul art. 101 TFUE) distinge noţiunea de "practică concertată" de cea de "acorduri între întreprinderi" sau de "decizii ale societăţilor de întreprinderi" cu scopul de a cuprinde în sfera interdicţiilor din acest articol o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la etapa încheierii unui acord propriu-zis, substituie în mod conştient o cooperare practică între acestea în privinţa riscurilor concurenţei (pct. 64 din hotărârea pronunţată în cauza C-48/69 ICI/Comisia). Totuşi, CJUE nu a inclus în sfera ilicitului orice comportamente paralele pe piaţă, acceptând faptul că întreprinderile pot lua măsuri similare, inclusiv măsuri de creştere a preţurilor, fără ca aceasta să fie rezultatul existenţei unei practici concertate. În acest sens, recurenta-reclamantă face trimitere la extrase din jurisprudenţa europeană privind delimitarea practicilor concertate de comportamente paralele licite ce pot avea loc pe o piaţă concurenţială şi a condiţiilor pe care trebuie să le întrunească un schimb de informaţii pentru a avea aptitudinea de a fi calificat drept anticoncurenţial, preluate din cauzele C-8/08 T- Mobile Netherlands şi alţii vechiul Comisia, Wood Pulp, precum şi M..
Consideră recurenta-reclamantă că, deşi rezultă din jurisprudenţa citată anterior că nu există semnul egalităţii între un eventual comportament paralel pe piaţă şi o practică concertată, este necesar să se stabilească criterii obiective de delimitare între cele două, mai ales în contextul în care interacţiunile între competitori într-un sector puternic reglementat, precum cel al asigurărilor, sunt inevitabile. Numărul de interacţiuni - de altfel extrem de redus - ale societăţilor de asigurare din cauză a fost necesar soluţionării unor probleme concrete din viaţa economică a sectorului asigurărilor. Menţionarea necesităţii creşterii tarifelor RCA de către anumite societăţi în cadrul acestor întâlniri a fost expresia propunerii unei soluţii pentru rezolvarea unei probleme concrete (problema regreselor care ameninţa solvabilitatea întregii pieţe printr-un efect de «contaminare»), iar nu a unei înţelegeri între societăţile de asigurare de a creşte tarifele RCA (de altfel, nici autoritatea de concurenţă nu susţine existenţa unui «acord» de creştere a tarifelor, ci doar a unei practici concertate).
Societatea recurentă-reclamantă susţine că există explicaţii obiective privind comportamentul său pe piaţă, inclusiv un raport de specialitate privind analiza motivelor care au stat la baza creşterii tarifelor RCA, întocmit de un expert. Din punctul său de vedere, aceste explicaţii alternative demonstrează că A. a avut un comportament independent pe piaţă, tarifele RCA practicate fiind (i) conforme prevederilor legale aplicabile în materie şi (ii) fundamentate pe justificări economice obiective, ce exclud concertarea.
Totodată, recurenta-reclamantă mai susţine că trimiterea preliminară propusă tinde şi la clarificarea exigenţelor probatorii pe care autoritatea de control în domeniul concurenţei trebuie să le îndeplinească în contextul în care părţile vizate prezintă justificări alternative ale comportamentului lor, altele decât existenţa unei practici concertate.
În cauză, din punctul său de vedere, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a ignorat integral în analiza sa explicaţiile oferite de părţi şi a reţinut existenţa unei practici concertate doar în baza unor prezumţii simple decurgând din existenţa unui număr extrem de redus de întâlniri între părţi şi existenţa unor articole în mass-media coroborate cu o tendinţă generală de creştere a tarifelor pe piaţa RCA în perioada investigată. Or, o astfel de abordare este de natură să încalce dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie a părţilor, împiedicând întreprinderile investigate să facă proba contrară faptelor care li se impută.
Recurenta-reclamantă mai opinează că art. 101 TFUE nu permite autorităţilor naţionale să ignore explicaţiile părţilor şi circumstanţele pieţei atunci când stabileşte existenţa unei practici concertate. De aceea, se impune interpretarea art. 101 TFUE de către instanţa din Luxemburg şi în ceea ce priveşte obligaţiile pe care o autoritate naţională le are cu privire la analizarea explicaţiilor şi probelor alternative prezentate de părţile investigate.
6. Punctul de vedere prezentat de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei asupra cererii de sesizare a CJUE, formulată de recurenta-reclamantă
Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), arătând că nu este suficient ca una dintre părţi să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene pentru ca instanţei naţionale de recurs să îi incumbe obligaţia de a trimite o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Consideră intimatul-pârât că cererea de sesizare a CJUE este inadmisibilă prin raportare la obiectul şi scopul urmărite prin mecanismul întrebărilor preliminare şi nu prezintă utilitate pentru soluţionarea acestei cauze. Întrebările vizează abordarea A. cu privire la chestiuni referitoare la situaţia de fapt, respectiv aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, iar nu a unor concepte sau noţiuni de drept european.
Astfel, prin intermediul primelor două întrebări, recurenta solicită, în esenţă, lămurirea de către instanţa europeană a întrunirii condiţiilor pentru a se reţine, în cauză, existenţa unei practici concertate. Or, semnificaţia conceptului de practică concertată şi standardul de probă aplicabil sunt clarificate prin jurisprudenţa CJUE, practica unională permiţând instanţei să verifice legalitatea deciziei atacate. Noţiunea de practică concertată nu este definită în legislaţia europeană privind concurenţa, însă descrieri ale acestui concept au fost stabilite de către CJUE în hotărârile din cauzele ICI vechiul Comisia (Dyestuffs) şi Suiker Unie.
Astfel, în prima cauză menţionată, CJUE a statuat că raţiunea includerii conceptului de practică concertată în art. 101 alin. (1) din Tratat este de a interzice "(...) o formă de cordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns până la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea". Conceptul de practică concertată a fost creat în scopul prevenirii situaţiilor în care întreprinderile eludează aplicarea regulilor de concurenţă printr-o practică anticoncurenţială care nu intră în sfera unei înţelegeri propriu-zise, chiar dacă noţiunea de înţelegere în dreptul concurenţei are o sferă mai largă de cuprindere decât acordul de voinţă din dreptul civil sau dreptul comercial. Când o comunicare este folosită de concurenţi pentru a consolida în mod artificial înţelegerea comună cu privire la termenii coordonării pe piaţă şi pentru a elimina incertitudinea cu privire la comportamentul viitor pe piaţă, aceasta este considerată ca fiind o practică concertată interzisă de reglementările în domeniul concurenţei.
Astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE, criteriile de coordonare şi cooperare materializate într-o practică concertată trebuie interpretate în lumina principiului potrivit căruia fiecare întreprindere trebuie să îşi determine în mod independent comportamentul comercial pe care intenţionează să îl adopte pe piaţă. Deşi această cerinţă de independenţă a stabilirii politicii comerciale nu privează o întreprindere de dreptul de a se adapta în mod inteligent la comportamentul existent sau anticipat al concurenţilor, se interzice strict orice contact, direct sau indirect, între întreprinderi, al cărui obiect sau efect este fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să divulge unui concurent linia de comportament pe care urmează să îl adopte sau pe care intenţionează să îl adopte pe piaţă. Aşadar, o practică concertată în sensul art. 101 TFUE presupune un consens de voinţe prin care cooperarea practică între concurenţi înlocuieşte concurenţa. Nu este însă necesar ca acest consens să fie obţinut verbal, putând fi realizat prin contactul direct sau indirect dintre părţi. Conform jurisprudenţei europene, se presupune că întreprinderile care iau parte la o acţiune concertată şi, ulterior, rămân active pe piaţă, iau în considerare informaţiile schimbate cu concurenţii lor atunci când îşi stabilesc propria strategie pe piaţă.
Pornind de la criteriile statuate în jurisprudenţa instanţei unionale, Comisia Europeană a oferit îndrumări cu privire la înţelesul noţiunii de practică concertată în secţiunea din Orientările privind acordările de cooperare orizontală care tratează schimbul de informaţii, făcând trimitere la cauza Ciment, în care Tribunalul a constatat că Lafarge este parte la o practică concertată atunci când primeşte informaţii la o reuniune despre comportamentul viitor al unui concurent, fără a putea susţine că este un simplu destinatar al acestor informaţii, precum şi la hotărârea din cauza T-Mobile, arătând că simpla participare la o reuniune în cadrul căreia o întreprindere dezvăluie concurenţilor săi planurile privind preţurile se poate afla sub incidenţa art. 101 TFUE chiar şi în absenţa unui acord explicit de majorare a preţurilor, adăugând prezumţia din hotărârea CJUE în cauza Hüls vechiul Comisia, potrivit căreia contactul dintre concurenţi în cadrul căruia s-a realizat un schimb de informaţii strategice (precum cele privind preţuri/cantităţi viitoare) conduce la un comportament comun pe piaţă.
Totodată, jurisprudenţa CJUE în cauza Hüls vechiul Comisia oferă clarificări suficiente cu privire la prezumţia legăturii de cauzalitate între contactele cu obiect anticoncurenţial (privind preţuri sau cantităţi viitoare) şi comportamentul subsecvent al concurenţilor, stabilind că o practică concertată se află sub incidenţa art. 101 alin. (1) TFUE chiar şi în lipsa efectelor anticoncurenţiale de pe piaţă, aceste dispoziţii impunând ca fiecare întreprindere să-şi stabilească propria politică pe piaţă, în mod independent. În acelaşi caz, Curtea a arătat că noţiunea de practică concertată implică faptul că pe piaţă va exista un comportament comun, adăugând însă şi faptul că trebuie să existe presupunerea că va exista un astfel de comportament ca urmare a contactelor dintre concurenţi privind preţuri sau cantităţi viitoare. De asemenea, în cauza T- Mobile (C-8/08), CJUE a reţinut că nu este necesar să se examineze efectele unei practici concertate din moment ce obiectul anticoncurenţial al acesteia din urmă este dovedit, iar prezumţia de cauzalitate dintre contactul între concurenţi având obiect anticoncurenţial (privind preţuri sau cantităţi viitoare) şi comportamentul subsecvent acestora pe piaţa face parte integrantă din legislaţia UE.
Astfel, jurisprudenţa europeană, conform căreia este suficient ca întreprinderile să prezinte într-o lumină favorabilă circumstanţele care stau la baza faptelor stabilite de autoritatea de concurenţă, permiţând, astfel, ca realitatea faptelor prezentate de aceasta să fie înlocuită cu o explicaţie alternativă, este aplicabilă doar în situaţiile în care raţionamentul autorităţii de concurentă se bazează pe supoziţia că faptele stabilite nu pot fi explicate altfel decât prin acţiunea concertată a întreprinderilor, situaţie neincidentă speţei; se face trimitere şi la hotărârea din cauza T -110/07 Siemens AG împotriva Comisiei Europene.
În opinia intimatului-pârât, din examinarea conţinutului celor două întrebări şi a argumentelor invocate de recurentă se poate observa că aparenta problemă de drept a cărei dezlegare se solicită îşi are izvorul în interpretarea diferită pe care o dă recurenta înscrisurilor ce alcătuiesc ansamblul probatoriu al practicii concertate sancţionate prin decizia nr. 63/2018. Or, evaluarea probatoriului aflat la dosar intră exclusiv în competenţa instanţei naţionale.
Consiliul Concurenţei sonsideră că primele două întrebări preliminare sunt inadmisibile întrucât întrebările sunt grefate pe nişte premise ce nu concordă cu aspectele constatate în decizia nr. 63/2018 şi în hotărârea primei instanţe. Astfel, se porneşte de la ipoteza eronată potrivit căreia decizia atacată ar fi constatat existenţa încălcării pe baza unor «discuţii generice între competitori referitoare la tarifele altor societăţi de asigurare aflate în situaţii speciale sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor» şi se statuează caracterul obiectiv şi plauzibil al explicaţiilor alternative prezentate de A. pentru a justifica majorarea tarifelor pentru asigurarea RCA, precum şi faptul că acestea «infirmă concertarea». În acest sens, descrierea principalelor fapte constatate de către instanţa de judecată este relevantă pentru a înţelege contextul în care se solicită lămurirea unor dispoziţii de drept european conţinute în întrebările preliminare, CJUE pronunţându-se pe aspectele de fapt deja evidenţiate/reţinute de instanţa naţională.
În al doilea rând, susţine intimatul, conceptul de practică concertată, precum şi standardul probatoriu aplicabil acestei încălcări sunt clarificate în jurisprudenţa CJUE, aceste întrebări preliminare neavând în realitate ca obiectiv lămurirea unor concepte noi. Ambele cazuri din jurisprudenţa CJUE la care face trimitere A. se referă la practici concertate a căror existenţă a fost reţinută şi sancţionată de către Comisia Europeană exclusiv pe baza unor comportamente paralele ale participanţilor. Or, în cauză nu există această situaţie.
Astfel, practica concertată sancţionată prin decizia nr. 63/2018 a fost realizată ca urmare a unor schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor RCA. Aşadar, în speţă, astfel cum se precizează în decizie, autoritatea de concurenţă nu a constatat existenţa unei practici concertate exclusiv pe baza comportamentului paralel al întreprinderilor, înscrisurile de la dosarul cazului făcând dovada unor contacte între asigurători cu privire la intenţiile viitoare de preţ.
În acest din urmă sens, intimatul-pârât face referire la şedinţele UNSAR din data de 18.10.2012, respectiv din 11.01.2016, în cadrul cărora susţine că au avut loc discuţii privind preţurile RCA. În ceea ce priveşte aspectele discutate în şedinţa UNSAR din data de 11.01.2016, pe lângă analiza unor propuneri cu privire la modificarea reglementărilor în domeniu, ce urmau să fie transmise către ASF, au avut loc şi discuţii cu caracter anticoncurenţial referitoare la preţuri viitoare, mai exact, directorul general adjunct al A. informându-şi concurenţii că a notificat autorităţii de reglementare majorarea tarifelor cu 50%.
Referitor la scopul întâlnirilor între întreprinderile concurente pe piaţa asigurărilor RCA (recuperarea datoriilor de la trei dintre asigurătorii RCA concurenţi pe piaţa, respectiv modificări legislative privind asigurarea RCA), astfel cum rezultă din jurisprudenţa instanţei unionale, faptul că o întâlnire are iniţial un scop legitim nu presupune cu necesitate ca în cadrul întâlnirii respective nu pot fi abordate şi aspecte ilegale, cum ar fi aspecte de natură anticoncurenţială. În acest sens. Curtea Europeană de Justiţie a reţinut, în privinţa unor acorduri verticale ce conţineau clauze de limitare a exporturilor, că acestea încalcă art. 101 alin. (1) TFUE, fiind înţelegeri care au ca obiect restricţionarea concurenţei; deşi restricţionarea concurenţei nu reprezenta principalul scop al acordului, ci se urmăreau şi alte obiective legitime, acest aspect nu e de natură a înlătura caracterul anticoncurenţial al întâlnirilor.
Cât priveşte minuta şedinţei ce a avut loc la 03.12.2012 între autoritatea de reglementare şi UNSAR, respectiv discuţiile privind majorarea tarifelor şi efectuarea de studii de impact, autoritatea de concurenţă precizează că nu a considerat anticoncurenţială realizarea unor studii de impact, ci discutarea rezultatelor acestor studii împreună cu concurenţii, în cadrul asociaţiei (UNSAR). Consiliul Concurenţei acuză sub acest aspect faptul că au existat discuţii între concurenţi (premergătoare întâlnirii cu reglementatorul) în legătură cu majorarea tarifelor RCA.
De asemenea, intimatul-pârât subliniază existenţa unor anunţuri de presă prin care întreprinderile I. şi D. au anunţat în anii 2013, respectiv 2016 intenţia de majorare a primelor RCA.
Aşadar, pentru a verifica dacă autoritatea de concurenţă a procedat în mod corect încadrând fapta reţinută în sarcina A. ca practică concertată, instanţa naţională are posibilitatea de a se raporta la jurisprudenţa deja existentă a instanţei europene, fără a fi necesar un răspuns suplimentar din partea CJUE.
În ce priveşte cea de-a treia întrebare preliminară propusă de recurenta-reclamantă, intimatul-pârât susţine că nici aceasta nu întruneşte cerinţele de admisibilitate pentru înaintarea către CJUE şi nu este utilă soluţionării cauzei.
Astfel, spre deosebire de cauza Wood Pulp, invocată de recurentă în cadrul întrebării, în cauza de faţă practica concertată a fost demonstrată prin existenţa unor contacte între asigurători ce au vizat intenţiile viitoare de preţ, iar nu exclusiv pe baza comportamentului paralel al întreprinderilor.
Subliniază intimatul-pârât că, în cazul de faţă, autoritatea de concurenţă nu a sancţionat comportamentul paralel al societăţilor de asigurare, membre UNSAR, autorizate să practice RCA, ci realizarea unei practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor RCA ca urmare a unor schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor. Astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE, criteriile de coordonare şi cooperare materializate într-o practică concertată trebuie interpretate în lumina principiului potrivit căruia fiecare întreprindere trebuie să îşi determine în mod independent comportamentul comercial pe care intenţionează să îl adopte pe piaţă. Deşi această cerinţă de independenţă a stabilirii politicii comerciale nu privează o întreprindere de dreptul de a se adapta în mod inteligent la comportamentul existent sau anticipat al concurenţilor, se interzice strict orice contact, direct sau indirect, între întreprinderi, al cărui obiect sau efect este fie să influenţeze comportamentul pe piaţa al unui concurent actual sau potenţial, fie să divulge unui concurent linia de comportament pe care urmează să îl adopte sau pe care intenţionează să îl adopte pe piaţă. Prin urmare, inclusiv pe pieţele reglementate, în care interacţiunile dintre concurenţi sunt inevitabile, contactele trebuie să excludă orice discuţie cu privire la intenţii viitoare de majorare a tarifelor.
În cauza de faţă, astfel cum se precizează în decizia atacată, practica concertată a constat în discuţii cu privire la creşterea tarifelor pentru a elimina incertitudinea strategică de pe piaţă, între concurenţii reprezentând aproximativ 95% din piaţa asigurărilor RCA din România, obiectivul acestor discuţii fiind oprirea războiului preţurilor şi majorarea tarifelor RCA în vederea îmbunătăţirii situaţiei financiare a asigurătorilor. Practica concertată a fost iniţiată în contextul existenţei unor pierderi mari înregistrate de societăţile de asigurare în urma unui război al preţurilor pe o durată de 2 ani şi a sumelor mari de recuperat de către unele societăţi din regrese. Caracteristicile pieţei avute în vedere au fost: transparenţa, care permitea monitorizarea tarifelor concurenţilor, faptul că asigurarea RCA este obligatorie, iar cererea este inelastică în funcţie de preţ şi faptul că, în principal, concurenţa se manifestă prin preţ.
În cadrul acestui proces, un element central îl constituie noţiunea de risc. Atunci când îşi stabilesc strategiile concurenţiale în mod individual, întreprinderile îşi asumă riscuri, deoarece aceste strategii comerciale pot avea sau nu succes. O piaţă concurenţială este, deci, o piaţă în care întreprinderile concurează în mod liber în vederea atingerii obiectivelor economice stabilite în mod individual. Noţiunea de comportament independent exclude, însă, orice contacte directe sau indirecte între concurenţi de natură a influenţa comportamentul pe piaţă al unui competitor real sau potenţial, atunci când obiectul sau efectul unor astfel de contacte este de a da naştere unor condiţii concurenţiale care nu corespund condiţiilor normale de pe piaţa în cauză. Independent de situaţia din piaţă, deciziile de majorare a tarifelor trebuie luate de fiecare societate în mod individual, iar nu ca urmare a discuţiilor avute în cadrul asociaţiei. În urma acestor discuţii, asigurătorii au acţionat pe piaţă având certitudinea că va înceta războiul preţurilor şi că vor avea loc creşteri de tarife RCA pe piaţă. Aşa cum a fost reţinut în decizia de sancţionare, datorită transparenţei pieţei RCA, nu a fost necesar un număr mai mare de contacte.
Având în vedere că preţul este principalul criteriu în funcţie de care asiguratul RCA îşi alege asigurătorul, o societate de asigurare nu ar fi putut acţiona pe piaţă numai conform propriilor strategii, fără să ţină cont de concurenţii săi. Prin urmare, indiferent de strategia/comportamentul raţional pe care un asigurător RCA l-ar fi avut în mod normal, deciziile acestuia ar fi fost influenţate şi de percepţia asupra a ceea ce urma să se întâmple pe piaţă ca urmare a discutilor purtate cu concurenţii săi. În cazul existenţei unei incertitudini cu privire la ceea ce vor face concurenţii (în special într-o perioadă de război al preţurilor), este posibil ca A. să fi acţionat total diferit faţă de modul în care a acţionat pe perioada practicii concertate, când a avut certitudinea că războiul preţurilor va înceta, iar în piaţă vor urma majorări de tarife.
Prin urmare, susţine intimatul, prin raportare la circumstanţele specifice spetei, că analiza autorităţii de concurenţă a avut în vedere jurisprudenţa aplicabilă cazurilor de practică concertată care a fost demonstrată prin probe ce fac dovada contactelor coluzive, iar nu prin existenţa unui comportament paralel. Această jurisprudenţa nu implică posibilitatea părţilor de a se apăra prin prezentarea unei explicaţii alternative. În realitate, nu există o contradicţie între ceea ce s-a reţinut la nivel european şi modalitatea în care autoritatea de concurenţă a calificat fapta sancţionată prin decizia nr. 63/2018.
II. Dreptul intern aplicabil
Legea concurenţei nr. 21/1996
Art. 5 alin. (1) - "Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; ..."
III. Dispoziţii ale dreptului Uniunii Europene
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
Art. 101 paragraf 1 - "Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; ...".
IV. Motivele care au determinat instanţa de recurs să formuleze cererea de decizie preliminară
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază util pentru soluţionarea cauzei de faţă a se lămuri dacă:
"Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că:
a) Întrunirea standardului legal al unei practici concertate implică doar existenţa unui schimb de informaţii detaliate/individualizate privind intenţiile viitoare referitoare la preţuri pentru a se considera că este apt să reducă sau să elimine incertitudinea strategică, respectiv un schimb de informaţii specifice/concrete cu privire la data, amploarea şi modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind preţurile
SAU
b) Standardul legal al unei practici concertate este întrunit şi atunci când se reţine existenţa unor discuţii generice între competitori referitoare la tarifele altor societăţi de asigurare aflate în situaţii speciale (înregistrând datorii semnificative faţă de ceilalţi asigurători) sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor, fără ca autoritatea de concurenţă să mai fie ţinută să analizeze explicaţiile alternative oferite de întreprindere pentru majorarea tarifelor sale, prin care se urmăreşte o infirmare a practicii concertate?".
După cum s-a arătat anterior, art. 101 paragraf 1 TFUE declară ca fiind incompatibile cu piaţa internă şi interzice orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare.
Reglementarea internă din România prezintă o formulare similară cu privire la piaţa românească în materia practicilor concertate.
În cauza de faţă, una dintre problemele în litigiu între părţi, reflectată şi prin cererea de recurs, este sub aspectul standardului de probă pentru reţinerea unei practici concertate, anume dacă acesta implică în mod necesar un schimb de informaţii detaliate/individualizate privind intenţiile viitoare referitoare la preţuri pentru a se considera că este apt să reducă sau să elimine incertitudinea strategică, respectiv un schimb de informaţii specifice/concrete cu privire la data, amploarea şi modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind preţurile sau standardul de probă va fi întrunit şi atunci când se reţine existenţa unor discuţii generice între competitori referitoare la tarife altor societăţi de asigurare aflate în situaţii speciale (înregistrând datorii semnificative faţă de ceilalţi asigurători) sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor, fără ca autoritatea de concurenţă să mai fie ţinută să analizeze explicaţiile alternative oferite de întreprindere pentru majorarea tarifelor sale, prin care se urmăreşte o infirmare a practicii concertate.
Aşadar, Înalta Curte arată că învestirea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene priveşte o dezvoltare a jurisprudenţei vizând standardul de probă referitor la practica concertată, iar nu o evaluare a situaţiei de fapt din cauză pentru lămurirea acesteia. Altfel spus, sesizarea de faţă urmăreşte obţinerea unor repere suplimentare cu privire la standardul de probă referitor la practica concertată, urmând ca ulterior situaţia de fapt specifică acestui proces să fie astfel analizată şi evaluată prin prisma principiului rezultat.
Într-adevăr, fără a exista o definiţie normativă a practicii concertate, reperele jurisprudenţiale europene permit înţelegerea sensului sintagmei, anume ca o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns până la realizarea unei convenţii propriu-zise, substituie în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între acestea (cauzele 48, 49, 51-7/69 ICI vechiul Comisia, par. 64; în sens similar cauzele 40-48/73 Suiker Unie şi alţii vechiul Comisia, par. 26).
De altfel, în hotărârea menţionată a Curţii Europene de Justiţie (ICI vechiul Comisia) se mai arată că «deşi comportamentul paralel nu ar putea fi identificat prin el însuşi ca fiind o practică concertată, totuşi poate constitui o probă puternică [ "strong evidence", traducerea noastră din varianta în limba engleză]/indiciu serios [ "indice sérieux", traducerea noastră din varianta în limba franceză] a unei astfel de practici dacă ar conduce la condiţii concurenţiale care nu corespund condiţiilor normale din piaţă, date fiind natura produselor, mărimea şi numărul întreprinderilor sau volumul pieţei respective» (par. 64), respectiv «măsura în care a existat o practică concertată în acest caz poate fi determinată în mod corect dacă probele pe care se întemeiază decizia contestată sunt evaluate nu în mod izolat, ci în ansamblu, ţinând cont de trăsăturile specifice ale pieţei în discuţie» (par. 66).
Înalta Curte observă că, la un moment incipient al dezvoltării jurisprudenţei în materie a instanţei din Luxemburg, aceasta a indicat necesitatea realizării unei evaluării globale a ansamblului probator prezentat şi, totodată, face vorbire explicită despre o probă puternică/indiciu serios al existenţei unei astfel de încălcări a normelor în materie de concurenţă.
Într-o dezvoltare jurisprudenţială ulterioară, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că deşi cerinţa de independenţă a stabilirii politicii comerciale nu privează o întreprindere de dreptul de a se adapta în mod inteligent la comportamentul existent sau anticipat al concurenţilor, se interzice orice contact, direct sau indirect, între întreprinderi al cărui obiect sau efect este fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să divulge unui concurent linia de comportament pe care urmează să îl adopte sau pe care intenţionează să îl adopte pe piaţă (cauzele 40-48/73 Suiker Unie şi alţii vechiul Comisia, par. 174).
Curtea Europeană de Justiţie s-a raportat într-o altă hotărâre la necesitatea ca autoritatea de concurenţă să deţină «dovezi solide, precise şi coerente» ale unei practici concertate, atunci când respectiva autoritate de concurenţă «nu are documente care să demonstreze în mod direct existenţa unei concertări» (cauzele conexate C-89, 104, 114, 116, 117, 125-129/85 Ahlstrom Osakeyhtio).
Dintr-o astfel de formulare s-ar deduce din nou că o practică concertată îşi găseşte fundamentul probator în dovezi de o anumită calitate a conţinutului acestora, fie că prin intermediul lor se demonstrează direct existenţa conduitei interzise, fie că ansamblul probator este solid, precis şi coerent.
Într-o analiză de dată mai recentă (cauza C-8/08 T-Mobile), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat prin dispozitiv că «Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate», argumentând în considerente (par. 41) că «deşi este adevărat că un comportament paralel al întreprinderilor concurente nu se explică în mod necesar printr-o concertare care încalcă concurenţa, trebuie să se considere că are un obiect anticoncurenţial un schimb de informaţii care poate elimina incertitudini ale persoanelor interesate în privinţa datei, a amplorii şi a modalităţilor de adaptare pe care întreprinderea interesată trebuie să le pună în aplicare, ...". [s.n.]
Or, din această analiză a instanţei europene pare a rezulta că doar o anumită anvergură a informaţiilor schimbate ar putea prezenta relevanţă, anume dacă este eliminată incertitudinea persoanelor interesate în privinţa datei, a amplorii şi a modalităţii de adaptare pe care întreprinderea interesată trebuie să le pună în aplicare.
Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a mai arătat şi că «... nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să ţină cont de schimburile de informaţii cu concurenţii pentru a determina comportamentul lor pe piaţa în discuţie şi să înlocuiască în mod conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică. Întrucât se poate dovedi că între aceste întreprinderi a avut loc o concertare şi că au rămas active pe piaţă, în mod justificat se impune ca întreprinderile să facă dovada că această concertare nu a avut nicio influenţă asupra comportamentului lor pe piaţa respectivă." (par. 61, n.n.).
Din nou, chiar dacă numărul întâlnirilor între întreprinderile respective nu este decisiv, totuşi calitatea informaţiilor schimbate apare a fi esenţială.
Înalta Curte mai observă că, pentru excluderea posibilităţii întreprinderii recurente-reclamante de a oferi o explicaţie alternativă, Consiliul Concurenţei invocă o jurisprudenţă identificată la Tribunalul Uniunii Europene, iar nu la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care menţionează paragraful 51 din hotărârea din 3 martie 2011 a Tribunalului în cauza T-110/07 Siemens AG împotriva Comisiei Europene, prin care s-a consemnat că «..., existenţa unei explicaţii alternative a faptelor este pertinentă numai atunci când Comisia se întemeiază doar pe conduita întreprinderilor în cauză pe piaţă. Astfel, o asemenea explicaţie nu este pertinentă din momentul în care existenţa încălcării nu este doar prezumată, ci este dovedită cu ajutorul probelor. Pe de altă parte, în temeiul principiului liberei administrări a probelor amintit la punctul precedent, pentru dovedirea unei încălcări, sunt admisibile toate mijloacele de probă, astfel încât existenţa unei explicaţii alternative nu este pertinentă atunci când este dovedită, corespunzător cerinţelor legale, o încălcare prin alte probe decât mijloacele de probă scrise (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia, T-305/94-T-307/94, T-313/94-T-316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 şi T-335/94, Rec., p. II-931, punctele 727 şi 728)».
Or, o astfel de interpretare, ce nu apare a-şi găsi o reflectare expresă şi în hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau a Curţii Europene de Justiţie, ci doar în cele ale Tribunalului, poate fi de natură a restrânge exercitarea dreptului la apărare al întreprinderii vizate, în sensul că explicaţia alternativă a faptelor nu ar putea interveni întotdeauna în contestarea concluziilor autorităţii de concurenţă ce s-ar întemeia pe orice mijloace de probă.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat în proces jurisprudenţa Woodpulp a instanţei din Luxemburg din cauzele conexate C-89, 104, 114, 116, 117, 125-129/85 Ahlstrom Osakeyhtio, făcând referire la considerentele paragrafelor 71 şi 126, potrivit cărora un comportament paralel nu poate fi privit ca făcând dovada unei practici concertate decât dacă practica concertată constituie singura explicaţie plauzibilă a unui asemenea comportament, cu sublinierea dreptului unei întreprinderi de a se adapta în mod inteligent la comportamentul existent şi cel anticipat al concurenţilor săi, respectiv că, în cauza în discuţie, paralelismul preţurilor poate fi explicat în mod satisfăcător prin tendinţele oligopolistice ale pieţei şi prin circumstanţele prevalente în anumite perioade, fără ca într-un astfel de context un comportament paralel să probeze o practică concertată.
În contextul jurisprudenţial european anterior menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră utilă o lămurire de principiu din partea instanţei europene din Luxemburg cu privire la caracterul informaţiilor schimbate de întreprinderi, care sunt determinante pentru reţinerea unei practici concertate cu privire la preţ.
Astfel, pe de o parte, apare ca fiind dificil de contestat existenţa unei practici concertate atunci când întreprinderile recurg la un schimb de informaţii detaliate/individualizate privind intenţiile viitoare referitoare la preţuri, respectiv la un schimb de informaţii specifice/concrete cu privire la data, amploarea şi modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind preţurile.
Pe de altă parte, concluzia nu pare a se impune întotdeauna cu aceeaşi fermitate în prezenţa unor discuţii generice între competitori vizând preţurile.
Referitor la cele două ipoteze amintite anterior, va rămâne ca Înalta Curte să aprecieze ulterior măsura în care interacţiunile imputate de Consiliul Concurenţei în sarcina recurentei-reclamante A. au reprezentat expresia unui schimb detaliat sau specific de informaţii ori a unor discuţii generice, în contextul în care, în esenţă, ceea ce s-a comunicat efectiv de întreprinderi, societăţi de asigurări, apare a fi o majorare/creştere a tarifelor specifice categoriei obligatorii de asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, fără a rezulta din actul litigios al Consiliului Concurenţei şi sentinţa recurată un procent concret sau o sumă determinată ori determinabilă pentru majorarea/creşterea de preţ şi nici o dată exactă de referinţă spre a se proceda la majorarea/creşterea de preţ.
La acest moment al argumentării, Înalta Curte subliniază că în dreptul român instanţa judecătorească nu se poate antepronunţa asupra cauzei cu care se găseşte învestită, motiv pentru care s-a procedat anterior la o expunere in extenso atât a sentinţei ce face obiectul recursului, cât şi a punctelor de vedere ale părţilor din proces referitor la aspectele relevante pentru această problemă de drept.
Nu în ultimul rând, în contextul cauzei, se impune a se aminti faptul că, după aproximativ 10 ani de la primele întâlniri imputate de Consiliul Concurenţei societăţilor de asigurare, mai multe dintre acestea (F., G., H.) au intrat în procedură de faliment ca urmare a problemelor apărute inclusiv în cazul asigurărilor de răspundere civilă pentru autovehicule (RCA), veniturile obţinute apărând a nu mai permite plata tuturor despăgubirilor reclamate de asiguraţi sau păgubiţi ori în regresul specific asigurărilor CASCO.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană se arată: "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii", iar la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene s-a prevăzut: "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. …" [s.n.].
Relativ la jurisprudenţa instanţei din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza Van Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a judecat că "… faptul că tratatul, în articolele menţionate anterior, permite Comisiei şi statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu şi-a îndeplinit obligaţiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligaţii, după caz, în faţa unei instanţe naţionale …", sau hotărârea pronunţată la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., prin care a afirmat că "[i]nstanţa naţională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a dispoziţiilor dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional" [s.n.].
De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în hotărârea din 1 octombrie 2009 pronunţată în cauza Arthur Gottwald împotriva Bezirkshauptmannschaft Bregenz, C-103/08, că "(16). (…) în temeiul unei jurisprudenţe constante, în cadrul cooperării dintre Curte şi instanţele naţionale, astfel cum este prevăzută la articolul 234 CE, numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu acţiunea principală şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii. În consecinţă, dacă întrebările adresate au ca obiect interpretarea unei prevederi din dreptul comunitar, Curtea trebuie, în principiu, să se pronunţe (a se vedea în special Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C-379/98, Rec., p. I-2099, punctul 38, Hotărârea din 22 mai 2003, Korhonen şi alţii, C-18/01, Rec., p. I-5321, punctul 19, precum şi Hotărârea din 19 aprilie 2007, Asemfo, C-295/05, Rep., p. I-2999, punctul 30). (17) Rezultă că prezumţia de pertinenţă a întrebărilor adresate cu titlu preliminar de instanţele naţionale nu poate fi înlăturată decât în cazuri excepţionale, mai ales atunci când este evident că interpretarea solicitată a dispoziţiilor dreptului comunitar vizate de aceste întrebări nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul acţiunii principale (a se vedea în special Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, Rec., p. I-4921, punctul 61, precum şi Hotărârea din 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française şi Gouvernement wallon, C-212/06, Rep., p. I-1683, punctul 29)." [s.n.].
După cum rezultă din reglementarea art. 19 TUE şi a art. 267 TFUE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, în cadrul cooperării dintre Curte şi instanţele naţionale, revine acesteia din urmă, sesizată fiind cu acţiunea principală şi în considerarea asumării responsabilităţii pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, să aprecieze, luând în considerare specificul fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii.
În consecinţă, în cauza de faţă, în raport de premisele de esenţă ale unora dintre motivele de casare/nelegalitate invocate de partea reclamantă-recurentă, Înalta Curte conchide că se impune sesizarea instanţei din Luxemburg cu o trimitere preliminară în sensul acestei încheieri.
În plus, după cum reiese din formularea întrebărilor adresate CJUE, respectiv din motivarea încheierii de faţă, acestea nu vizează o stabilire a situaţiei de fapt sau vreo interpretare a dreptului intern care să fie solicitată instanţei din Luxemburg, ci a dreptului european relevant în materie, respectiv art. 101 TFUE.
În ceea ce priveşte efectul util al unei hotărâri preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie în legătură cu dreptul european, acesta rezultă din considerentele jurisprudenţiale expuse în precedent şi, implicând o interpretare judiciară a instanţei având competenţa generală în materie, va fi aplicabilă în legătură cu apărările formulate de părţile din cauză sub aspectul motivelor de casare/nelegalitate indicate anterior în considerente.
În plus, art. 148 din Constituţia României dispune: "(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2)." [s.n.].
Cât despre existenţa unor poziţii exprimate de Comisia Europeană, instanţa de recurs reaminteşte dispoziţiile art. 19 TUE şi 267 TFUE, care acordă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene competenţa de a se pronunţa, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, independent de existenţa unor opinii ale altor autorităţi existente la nivel european sau naţional.
Înalta Curte mai arată că aspectele puse în discuţia CJUE au legătură cu chestiunile litigioase din proces, după cum s-a demonstrat anterior, şi nu se poate constata că interpretarea dreptului Uniunii Europene de mai sus conduce cu puterea evidenţei la o anumită soluţie.
Prin hotărârea pronunţată în cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii, Curtea de Justiţie din Luxemburg a arătat că: " 13. (…) dacă art. 177, alineatul ultim [actualul art. 267 TFUE], obligă fără nicio restricţie organele jurisdicţionale de drept intern ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să supună Curţii de Justiţie orice chestiune de interpretare formulată în faţa lor, autoritatea de interpretare dată de aceasta în baza art. 177 poate totuşi să priveze această obligaţie de cauza sa şi să o golească de conţinut; că se întâmplă aşa în special atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere material cu o chestiune care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară. 14. Acelaşi efect, în ceea ce priveşte limitele obligaţiei formulate de art. 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudenţă stabilită a Curţii care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudenţa respectivă, chiar şi atunci când cele două chestiuni în litigiu nu sunt perfect identice. (…) 16. În final, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse. Înainte de a conchide cu privire la existenţa unei astfel de situaţii, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că aceeaşi evidenţă s-ar impune în egală măsură organelor de jurisdicţie ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Numai dacă sunt îndeplinite aceste condiţii organul jurisdicţional de drept intern poate să se abţină de a mai supune această chestiune Curţii de Justiţie şi să o rezolve sub propria sa răspundere. (…) » [s.n.].
Pe cale de consecinţă, dacă problema pusă în discuţie de una dintre părţi relativ la interpretarea dreptului Uniunii Europene este pertinentă pentru cauza respectivă, instanţa trebuie să parcurgă mai multe etape logice în analiza necesităţii învestirii CJUE în condiţiile art. 267 TFUE. Astfel, faţă de jurisprudenţa Curţii din Luxemburg, instanţa nu este obligată să trimită întrebarea în următoarele ipoteze: (1) dacă întrebarea formulată este identică unei alte întrebări deja formulate într-o altă cauză, identică sau similară, căreia Curtea i-a răspuns deja; (2) dacă întrebarea nu este perfect identică întrebărilor deja formulate în alte cauze, dar există o jurisprudenţă stabilită a Curţii privind soluţionarea problemei respective; (3) dacă modul de aplicare a normei comunitare este foarte clar, neexistând loc de îndoială.
Nu se identifică însă existenţa vreunei hotărâri a Curţii de Justiţie prin care aceasta să fi răspuns punctual primelor 2 întrebări propuse de recurenta-reclamantă în cauza de faţă şi care să fi fost formulate într-o cauză similară sau identică, după cum, nici jurisprudenţa deja stabilită nu reiese că ar putea fi aplicată mutatis mutandis în acest proces în raport de particularităţile cauzei.
În aceste condiţii, se impune, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene rap. la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene spre a se pronunţa, cu titlu preliminar, în sensul întrebărilor dispuse prin această încheiere, astfel cum au fost acestea reformulate, cu atât mai mult cu cât decizia Înaltei Curţi asupra recursului formulat este definitivă.
În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare propusă de partea recurentă-reclamantă, anume «Specific şi în strânsă legătură cu standardul legal al practicii concertate analizat în cadrul întrebării nr. 2, devine automat inaplicabilă dezlegarea dată de CJUE în jurisprudenţa "Wood Pulp" privind posibilitatea furnizării de către societăţile investigate de explicaţii alternative plauzibile odată ce autoritatea reţine existenţa unor contacte directe sau indirecte între concurenţi în cazurile de practică concertată?», observând şi considerentele de mai sus sub aspectul aplicării art. 19 TUE şi a art. 267 TFUE, Înalta Curte constată că nu se impune adresarea acesteia către CJUE, cea de-a doua parte a întrebării ce urmează a fi adresată fiind de natură să lămurească problema în discuţie, fără a mai fi necesară vreo circumstanţiere sau particularizare suplimentară.
V. Suspendarea judecării cererii de recurs
În temeiul art. 412 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte va suspenda judecarea cererilor de recurs, până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, formulată de recurenta-reclamantă A. S.A.
În temeiul art. 267 TFUE, sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:
"Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că:
a) Întrunirea standardului legal al unei practici concertate implică doar existenţa unui schimb de informaţii detaliate/individualizate privind intenţiile viitoare referitoare la preţuri pentru a se considera că este apt să reducă sau să elimine incertitudinea strategică, respectiv un schimb de informaţii specifice/concrete cu privire la data, amploarea şi modalitatea de adaptare a comportamentului viitor privind preţurile
SAU
b) Standardul legal al unei practici concertate este întrunit şi atunci când se reţine existenţa unor discuţii generice între competitori referitoare la tarifele altor societăţi de asigurare aflate în situaţii speciale (înregistrând datorii semnificative faţă de ceilalţi asigurători) sau referitoare la modificări legislative cu impact asupra tarifelor, fără ca autoritatea de concurenţă să mai fie ţinută să analizeze explicaţiile alternative oferite de întreprindere pentru majorarea tarifelor sale, prin care se urmăreşte o infirmare a practicii concertate?"
În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., suspendă judecarea recursului până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.