Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 din 01.10.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Direcţia Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, Direcţia Regională Antifraudă Suceava, Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice a Judeţului Suceava, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N. a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la daunele ce i-au fost pricinuite, respectiv suma de 2.984.965 RON reprezentând prejudiciul societăţii creat ca urmare a revocării Autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 începând cu data de 29.06.2016 şi până la data reluării activităţii în data de 01.07.2020.
Prin sentinţa nr. 96 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului K.; a respins acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul K. pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, ANAF, Direcţia regională antifraudă Suceava, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Comisia teritorială regională Iaşi pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor din cadrul DGRFP Iaşi; a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Teritorială Regională Iaşi pentru Autorizarea Operaţiunilor de Produse Supuse Accizelor din Cadrul D.G.R.F.P. Iaşi, Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcţia Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific Bucureşti, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, ca fiind prescrisă; a respins cererea de intervenţie formulată de O., P., Q., R. şi S., ca inadmisibilă.
Prin decizia nr. 2401 din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul principal formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva încheierii din data de 17 noiembrie 2021; a respins cererea de recurs formulată de recurenţii-petenţi P., S., O., Q. şi R. împotriva aceleiaşi sentinţe şi încheieri, ca nefondată; a admis recursul incident formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare fiscală împotriva sentinţei nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal; a casat în parte sentinţa nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi rejudecând; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.; a respins excepţia prescripţiei ca nefondată; a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, Direcţia regională antifraudă Suceava, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Comisia teritorială regională Iaşi pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor din cadrul DGRFP Iaşi, şi cu privire la respingerea cererii de intervenţie formulată de O., P., Q., R. şi S..
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 iulie 2023 sub nr. x/2020*.
La data de 23 ianuarie 2024, reclamanta, prin apărătorul ales, a depus la dosar o cerere de renunţare la judecată faţă de pârâtul K..
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 19 din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la judecata în contradictoriu cu pârâtul K..
Totodată, a respins ca nefondată cererea pârâtului K. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
3. Cererea de recurs ce fac obiectul judecăţii
Împotriva sentinţei nr. 19 din 19 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul K., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată aşa cum au fost solicitate.
În susţinerea primului motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., consideră că dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor judiciare a fost făcută cu contractele de asistenţă juridică şi cu facturile emise de către avocaţi, în condiţiile legii, care nu impune nicio condiţie temporală privitoare la efectuarea efectivă a plăţii, neprevăzând o anumită dată a plăţii facturilor emise de avocaţii apărători.
Per a contrario, plata efectivă poate fi efectuată potrivit înţelegerii părţilor, care, în cazul său, pe lângă normele specifice care reglementează relaţia avocat – client, este guvernată de procedura specială reglementată prin O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale, precum şi Ordinul nr. 50/2011 al Ministerului Finanţelor Publice.
În acest context, arată că, potrivit art. 28 alin. (1), art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, art. 6 alin. (4), art. 108, art. 121-132 din Statutul profesiei de avocat, art. 319 alin. (6) lit. a), d) din Codul fiscal, raportat la art. 1, coroborat cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, raportat la punctul A.1. din Normele generale de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile din 05.11.2015, aprobate prin Ordinul (MFP) nr. 2643/2015, relaţia profesională dintre avocat şi client are la bază o documentaţie cerută de lege, respectiv contractul de asistenţă juridică, care dovedeşte existenţa serviciilor prestate, iar întinderea cheltuielilor judiciare este probată de către factura emisă în baza acestui contract.
Prin urmare, existenţa şi întinderea onorariului de avocat rezultă din existenţa unei obligaţii de încheiere a contractului de asistenţă juridică în forma scrisă, prin cuprinderea expresă a onorariului, dar şi prin emiterea unei facturi fiscale – ambele înscrisuri doveditoare în acest sens fiind depuse la dosar.
În consecinţă, susţine că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii, reţinând necesitatea îndeplinirii unei condiţii pe care legea nu o prevede, ignorând cu desăvârşire dovedirea în cauză a celor două condiţii prevăzute de lege – existenţa şi întinderea onorariului de avocat, probă făcut independent de plata efectivă a onorariului care poate avea loc la o dată ulterioară.
De altfel, menţionează şi că în raport de dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală sub egida căreia partea care a pierdut procesul este ţinută la acoperirea cheltuielilor de judecată ale părţii căzute în pretenţii, prejudiciul recurentului, funcţionar public, sub forma onorariului de avocat solicitat este cert încă de la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică, neputând fi reţinute existenţa şi caracterul cert al acestuia doar dacă ar fi fost dovedit prin ordin de plată/chitanţă, acestea urmând oricum, în speţa de faţă, procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 46/2009 şi a Ordinului MFP nr. 50/2011.
Astfel, susţine că analiza efectuării efective a plăţii onorariului de avocat excede limitelor prevăzute de art. 452 C. proc. civ. în dovedirea cheltuielilor de judecată, soluţia nelegală a instanţei de fond de respingere a cererii de pretinsa nedovedire a plăţii onorariului fiind rezultatul unei adăugări la lege.
Susţinerile instanţei cum că existenţa şi întinderea acestor cheltuieli nu au fost probate se referă, în fapt, la dovada plăţii efective a celor două facturi emise de către avocaţi, ceea ce, adaugă la lege, şi, în acest sens, consideră că instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât decontarea efectivă a cheltuielilor avocaţiale în cazul său se face potrivit O.U.G. nr. 46/2009 şi a Ordinului MFP nr. 50/2011, care reglementează modalitatea de plată şi recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcţii de demnitate publică, înalţi funcţionari publici, funcţionari publici şi personal contractual în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă existenţa unor motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-pârât, invocând prevederile art. IX din O.U.G. nr. 46/2006 şi Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 50/2011, susţine că instanţa de fond ar fi trebuit să observe reglementările aplicabile prezentei speţe, în care există o procedură legislativă specială de plată a facturilor avocaţiale direct în contul avocatului de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cazul său, ca funcţionar public deferit justiţiei pentru acte ori fapte săvârşite în legătură cu funcţia deţinută, însă aceasta a apreciat că pretenţiile sale sunt nefondate.
În fapt, conform contractului, părţile au convenit ca avocatul să-l reprezinte în cauză pe parcursul celor două faze procesuale, respectiv fond şi apel, pentru un onorariu în sumă de 6000 RON (aferentă celor două faze procesuale indicate), iar decontarea serviciilor avocaţiale să se facă potrivit prevederilor OMFP nr. 50/2011. Conform procedurii de decontare, contractul şi factura au fost înaintate ordonatorului de credite competent potrivit cererii nr. x C. civ./2021. La finalul procedurii a fost emis de către ordonatorul de credite, respectiv Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ordinul de plată nr. x/18.05.2021, prin care a fost achitată contravaloarea facturii seria x nr. x/16.11.2020 în valoare de 6.000 RON către Cabinet avocat T., suma fiind efectiv decontată la data de 19.05.2021.
Pentru sumele efectiv acordate, ordonatorul de credite a aplicat corelativ masuri asigurătorii în sarcina sa, până la finalizarea cauzei în instanţă.
Totodată, solicită a se reţine faptul că, din momentul depunerii cererii de către ordonatorul de credite, perioada scursă până la decontarea facturii nu îi este imputabilă, neavând nicio atribuţie în acest sens, în condiţiile în care a îndeplinit toate demersurile legale necesare.
În ceea ce priveşte contractul semnat cu Cabinet avocat U., menţionează că, la reîntoarcerea dosarului cauzei după casare cu trimitere spre rejudecare sub nr. x/2020* la Curtea de Apel Suceava, era expirat contractul nr. x/2020 încheiat cu apărătorul iniţial, şi, ca atare, pentru a beneficia de asistenţă calificată a contractat serviciile unui avocat cu experienţă profesională, contract înregistrat cu nr. x/10.10.2023. Urmare a prestării serviciilor ce fac obiectul contractului a fost emisă factura seria x nr. x/17.01.2024 în valoare de 29.880 RON care face obiectul cererii de decontare conform OMPF nr. 50/2011, ce a fost înaintată către ANAF cu adresa nr. x din 23.02.2024 şi se află în procedura de analiză.
Ca atare, cu privire la această factură, arată că nu există până la acest moment o plată efectivă, avocatul angajat prestând deja serviciul anterior achitării onorariului de către ANAF în temeiul procedurii speciale, stând în decizia sa exclusivă dacă acceptă sau nu prestarea serviciului de asistenţă şi reprezentare juridică cu încasarea ulterioară a onorariului, ceea ce nu poate limita în niciun fel dreptul părţii care a câştigat procesul de a-i fi plătite cheltuielile de către partea care a pierdut procesul.
Prin urmare, învederează că, chiar dacă instanţa ar manifesta rolul său activ, ceea ce nu s-a realizat, şi ar fi solicitat, în pofida faptului că legea nu impune o asemenea condiţie, să facă dovada plăţii efective, nu deţinea şi nu avea acces direct la ordinul de plată, respectiv extrasul de cont, nefiind parte în tranzacţia respectivă.
Pe de altă parte, arată că nu şi-a pus problema manifestării unei asemenea diligenţe din partea sa, în sensul efectuării de demersuri pentru producerea acestor dovezi, câtă vreme Curtea de Apel Suceava nu le-a solicitat, iar partea adversă nu a contestat nimic cu privire la cheltuielile de judecată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, potrivit art. 1032 alin. (1) C. proc. civ., temeiul juridic al restituirii cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală decurgând din atitudinea părţii care a ocazionat declanşarea demersului judiciar, acordarea acestora nefiind condiţionată de motivele pentru care partea obligată la plata cheltuielilor de judecată a pierdut procesul.
Ca atare, consideră că soluţia adoptată de Curtea de Apel Suceava a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la răspunderea civilă delictuală. Practic, instanţa nu a sancţionat atitudinea culpabilă a reclamantei care, deşi a luat la cunoştinţă de documentele care demonstrau poziţia sa care nu a avut nicio legătură cu presupusa faptă delictuală reclamată, poziţie afirmată încă de la primul termen de judecată, şi confirmată de probatoriul administrat, a mai stăruit încă 4 ani în tragerea sa la răspundere administrativă patrimonială, în solidar, pentru suma de 2.984.965 RON reprezentând presupusul prejudiciu cauzat S.C. A. S.R.L.
Prin soluţia adoptată de neacordare a cheltuielilor de judecată, practic instanţa de fond a dispus sancţionarea pârâtului K., întrucât a trebuit să achite atât onorariul primului avocat, plătit deja de angajator, conform OMFP nr. 50/2011, cât şi onorariul celui de al doilea avocat, conform facturii emise, în cazul în care angajatorul ar respinge, în urma procedurii menţionate, plata onorariului.
În ceea ce priveşte solicitarea sa de plată a cheltuielilor de judecată, recurentul-reclamant susţine că probarea acestora este complinită de depunerea la dosar a contractelor de asistenţă juridică şi a facturilor emise de avocaţi, dat fiind specificul cauzei, calitatea pârâtului de funcţionar public chemat în justiţie pentru presupuse fapte în legătură cu funcţia îndeplinită, precum şi timpul petrecut dintre formularea acţiunii şi renunţarea la judecată, astfel că, dacă instanţa avea nelămuriri cu privire la probarea existenţei şi a întinderii cheltuielilor judiciare efectuate de pârât, arată că aceasta ar fi trebuit să solicite precizări părţilor, conform art. 22 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Împotriva recursului declarat în cauză intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, în esenţă, arată că o cheltuială se naşte în momentul plăţii efective a unei sume de bani, potrivit art. 452 C. proc. civ., în lipsa acestei plăţi, factura sau contractul de asistenţă reprezintă doar un eventual drept de creanţă între părţi, nu şi cheltuială. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1378 din 23 aprilie 2010 pronunţată în recurs de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect recursul împotriva neacordării cheltuielilor de judecată) reţine că, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raţionament se justifică, în aprecierea sa, prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale părţilor, iar hotărârea instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli. În ceea ce priveşte natura juridică de titlu executoriu a contractului de asistenţă juridică, acesta vizează raporturile dintre avocat şi clientul său, neavând relevanţă asupra situaţiei celor două părţi din proces. În speţă, justificarea onorariului avocaţial a fost făcută iniţial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura fiscală. Faptul că în faţa instanţei de recurs a fost depusă şi copia ordinului de plată care atestă plata cheltuielilor de judecată, nu poate conduce la schimbarea soluţiei de neacordare a cheltuielilor de judecată, întrucât art. 305 C. proc. civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor emanate de la părţile din proces.
5. Răspunsul la întâmpinare
Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.
6. Procedura de soluţionare a recursului
În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 8 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.
7. Soluţia instanţei de recurs asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 C. proc. civ.
Examinând, cererea de recurs, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, reţine caracterul său fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor succeda.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. referitor la susţinerea recurentului că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, Înalta Curte constată că este nefondat.
Motivul de casare reglementat la pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune ca instanţa, soluţionând cauza, să îşi aroge atribuţii specifice puterii executive sau puterii legiuitoare.
Cu alte cuvinte, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în cauza de faţă, nefiind regăsită această ipoteză, instanţa de fond soluţionând cauza cu respectarea atribuţiilor judecătoreşti.
În susţinerea acestui motiv de casare recurentul invocă, în concret, faptul că prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii, reţinând necesitatea îndeplinirii unei condiţii pe care lege nu o prevede.
Or, în cazul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, după cum a invocat recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, nu se aduce atingere principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.
Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă faptul că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, întrucât, instanţa neobservând reglementările aplicabile prezentei speţe, în care există o procedură legislativă specială de plată a facturilor avocaţiale direct în contul avocatului de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în cazul său, ca funcţionar public deferit justiţiei pentru acte ori fapte săvârşite în legătură cu funcţia deţinută, a apreciat că pretenţiile sale nu sunt întemeiate.
Înalta Curte reţine că acest motiv este nefondat, prima instanţă argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost motivată în mod convingător, fiind expuse succint atât situaţia de fapt, cât şi prevederile legale aplicabile, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar în raport de cele reţinute sub acest aspect de către prima instanţă, susţinerile recurentului-pârât, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată şi argumentată suficient în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt nefondate.
În ceea ce priveşte criticile din recurs, încadrate formal de recurentul-pârât în ipoteza prevăzută de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate pct. 5 al articolului, punându-se în discuţie încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu aplicarea greşită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanţial, urmând a fi analizate din această perspectivă.
Demersul judiciar de faţă iniţiat de pârâtul K. vizează soluţia de respingere pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 35.880 RON ocazionate de acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi la a cărei judecată aceasta din urmă a renunţat.
Pentru a pronunţa soluţia contestată prima instanţă a reţinut că pârâtul K., deşi a depus contractele de asistenţă juridică încheiate cu avocaţii care l-au reprezentat pe parcursul procesului, precum şi facturile emise de aceştia din urmă pentru serviciile prestate, nu a probat faptul că respectivele facturi au fost şi achitate.
Criticile pârâtului aduse sentinţei de fond vizează aplicarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., în sensul că aceste dispoziţii legale cer ca partea care pretinde cheltuieli de judecată să dovedească existenţa şi întinderea acestora, nu şi plata efectivă a lor.
Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din acelaşi act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, reprezintă cheltuieli de judecată toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului.
Aşadar, dacă s-au cerut cheltuieli de judecată instanţa se pronunţată asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părţi în acest scop, partea care le pretinde având obligaţia de a dovedi existenţa şi întinderea lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
În esenţă, chestiunea supusă analizei vizează dovedirea efectuării în legătură cu prezenta cauză a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat în baza contractelor de asistenţă juridică şi facturilor fiscale depuse de pârâtul K..
Contrar opiniei instanţei de fond, pe care nu o împărtăşeşte, Înalta Curte constată că în speţă este îndeplinită cerinţa realităţii şi întinderii cheltuielilor de judecată, raportat la înscrisurile administrate în faţa primei instanţe şi completate în recurs.
Sub acest aspect, este de observat că, din cuprinsul contractelor de asistenţă juridică nr. x din 10.10.2023 şi nr. x/2020, rezultă că obligaţia de plată a onorariului de avocat rezidă din activităţile desfăşurate în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava, respectiv din activităţile de redactare/depunere/ridicare/semnare acte şi reprezentare în dosarul nr. x/2020 în faţa Tribunalului Suceava, nefiind obligatoriu ca partea să depună chiar chitanţele de plată a acestor onorarii, fiind suficientă în acest sens prezentarea facturilor fiscale ce atestă dovada plăţii.
Art. 452 C. proc. civ. statuează asupra necesităţii dovedirii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, însă nu prevede şi nu impune condiţia probării plăţii efective a onorariului de avocat pentru acordarea acestuia cu titlu de cheltuieli. Momentul achitării onorariului de avocat este lăsat la aprecierea părţilor contractante, avocatul angajat fiind singurul în măsură să decidă când primeşte în mod efectiv onorariul, respectiv dacă prestează serviciul anterior sau ulterior achitării onorariului, iar prestarea serviciului juridic cu încasarea ulterioară a onorariului nu poate limita în niciun fel dreptul părţii care a câştigat procesul de a-i fi plătite cheltuieli de către partea care a pierdut procesul.
Astfel, din înscrisurile existente la dosarul de fond, respectiv facturile nr. x/17.01.2024 şi nr. y/16.11.2020, precum şi ordinul de plată nr. x/18.05.2021 emis de ANAF şi depus odată cu cererea de recurs, prin care a fost achitată contravaloarea facturii fiscale nr. x/16.11.2020 în valoare de 6.000 RON către Cabinet avocat T., rezultă că este îndeplinită cerinţa dovedirii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâtul K..
Cum, în prezenta cauză, actele prezentate de recurentul-pârât sunt înscrisuri ce fac dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, astfel cum impun dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a acestor norme, pronunţând o soluţie nelegală din această perspectivă ce se impune a fi reformată în mod corespunzător.
Pe cale de consecinţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care dispun în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru argumentele expuse, întrucât instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, cu majoritate, va admite prezentul recurs, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâtul K. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate urmând a fi păstrate.
Cu privire la soluţia pronunţată, Înalta Curte subliniază că suma pretinsă de pârât cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial este disproporţionată în raport de complexitatea dosarului şi cu activităţile avocaţiale efectiv prestate până la momentul depunerii cererii de renunţare la judecată, precum şi în raport de prezenţa avocatului la termenele de judecată acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât K. împotriva sentinţei nr. 19 din 20 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:
Obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâtul K. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Menţine în rest sentinţa recurată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 396 raportat la art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 08 octombrie 2024.
Cu opinia separată a domnului judecător V.:
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât K. împotriva sentinţei nr. 19 din 20 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 396 raportat la art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 08 octombrie 2024.
OPINIE SEPARATĂ
Deşi respect opinia majorităţii cu privire la soluţia pronunţată, consider că soluţia legală ar fi trebuit să fie diferită şi să conducă la respingerea recursului. Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 426 alin. (2) C. proc. civ., formulez prezenta opinie separată, care se justifică în baza considerentelor legale ce se vor arăta în continuare.
1. Sinteza chestiunilor relevante şi limitele opiniei separate
Prin sentinţa civilă nr. 19/20.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. x/2020 s-a luat act de renunţarea la judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul K.. Se observă că deşi acţiunea a fost promovată de reclamantă în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi, autorităţi fiscale şi persoane fizice considerate responsabile pentru revocarea unei autorizaţii de antrepozit fiscal, renunţarea la judecată priveşte exclusiv pe pârâtul menţionat.
Cererea pârâtului privind cheltuielile de judecată în cuantum de 35.880 RON a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că nu a fost probată în condiţiile în care, deşi au fost depuse la dosarul cauzei contracte de asistenţă juridică încheiate de pârât cu diverşi avocaţi precum şi două facturi fiscale, nu s-a făcut dovada că facturile au fost achitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul K., invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.
Având în vedere că opinia majoritară a înlăturat criticile referitoare la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ., soluţie pe care o consider corectă, şi a admis recursul exclusiv în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., opinia separată priveşte exclusiv acest din urmă temei de drept.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) recurentul susţine că dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. cer ca partea care pretind cheltuieli de judecată să dovedească existenţa şi întinderea acestora nu şi plata efectivă a lor. Or, contractele de asistenţă juridică coroborate cu facturile fiscale dovedesc atât existenţa cât şi întinderea cheltuielilor de judecată. Pretenţia primei instanţe referitoare la dovezi suplimentare reprezintă o încălcare şi o aplicare greşită a normei de drept material antemenţionate.
În esenţă, opinia majoritară a fost de acord cu această critică de nelegalitate, motiv pentru care a admis recursul şi a acordat cheltuieli de judecată, pe care însă le-a limitat în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. la suma de 4.000 RON.
În opinie minoritară, considerăm că recursul trebuia respins deoarece, aşa cum bine a arătat instanţa de fond, pârâtul nu a dovedit că a suportat cheltuielile de judecată pretinse.
2. Motivele opiniei separate
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurentul consideră că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normei de drept material cuprinsă în art. 452 C. proc. civ. potrivit căreia partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Pentru acurateţe, facem observaţia că art. 451 – art. 455 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată conţin norme de procedură civilă şi nu norme de drept material deoarece reglementează regimul juridic al unor cheltuieli în legătură cu un proces civil şi privesc raportul juridic dintre partea căzută în pretenţii şi partea care a câştigat procesul. Or, acest raport este unul de natură procesuală şi nu de drept material. Totuşi, această chestiune este doar teoretică în contextul de faţă şi nu reprezintă motivul determinant al opiniei separate care s-ar fi justificat şi dacă recursul ar fi fost întemeiat corect, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Astfel, indiferent cum este calificată norma de drept conţinută în art. 452 C. proc. civ., factura fiscală şi contractul de asistenţă juridică încheiat de parte cu avocatul care o asistă nu dovedesc că partea a suportat efectiv cheltuieli de judecată. Factura fiscală dovedeşte obligaţiile fiscale ale părţilor iar contractul dovedeşte drepturile şi obligaţiile civile ale acestora. Niciunul din aceste înscrisuri nu se confundă cu chitanţa, sau un echivalent al acesteia (ordin de plată, înscris doveditor al unei plăţi făcută pe cale electronică, etc.).
Dacă partea nu a suportat cheltuielile de judecată, dacă nu le-a plătit efectiv avocatului cu care a încheiat contractul de asistenţă juridică, atunci nu a suportat niciun prejudiciu în procesul pe care l-a câştigat. Or, în lipsa prejudiciului nu este îndeplinită una din condiţiile răspunderii civile (a răspunderii celui căzut în pretenţii pentru culpa procesuală a). Tocmai datorită acestei situaţii în care cheltuielile menţionate în factură nu au fost plătite, în multe cazuri ele sunt cerute pe cale separată, după ce partea face dovada achitării lor.
Un considerent suplimentar pentru care recursul se cuvenea respins rezultă din situaţia particulară a recurentului căruia, aşa cum recunoaşte chiar prin cererea de recurs (în motivarea celui de-al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), i se aplică prevederile speciale reglementate de O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătăţirea procedurilor fiscale şi diminuarea evaziunii fiscale.
Potrivit art. IX alin. (1) şi (2) din acest act normativ:
(1) Pe perioada cât îşi desfăşoară activitatea, persoanele care ocupă sau au ocupat funcţii de demnitate publică, înalţii funcţionari publici, funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, atât la nivel central, cât şi la nivel teritorial, nu răspund civil sau penal, după caz, decât dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceştia cu vinovăţie, constând în culpă gravă sau gravă neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor ce le revin.
(2) Cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1) se suportă de către ordonatorul de credite, urmând să fie recuperate, după caz, de la persoana care a căzut în pretenţii, în funcţie de gradul de vinovăţie a acestora reţinut de instanţa de judecată.
Aşadar, în cazul funcţionarilor publici şi a personalului contractual din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) cheltuielile de judecată pentru litigii cum este cel din speţă (reamintim că litigiu a fost promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva mai multor autorităţi fiscale şi a mai multor persoane pe care le consideră responsabile pentru revocarea unei autorizaţii de antrepozit fiscal) sunt suportate de ANAF.
În cauză, ANAF chiar a plătit către Cab. Av. T. o factura de 6.000 RON pentru servicii avocaţiale contractate de dl. K. (cf. înscrisurilor de la dosar recurs). De asemenea, din Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii de la dosar recurs rezultă că ANAF a mai plătit încă o factură de 6.000 RON în contul serviciilor judiciare de care a beneficiat recurentul din prezenta cauză şi că ulterior s-a întors împotriva acestuia pentru suma de 12.000 RON deoarece a apreciat că instanţele judecătoreşti au constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către recurentul din prezenta cauză, cu vinovăţie constând în culpă gravă sau gravă neglijenţă, a unui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor ce îi reveneau. Nu s-a dovedit că recurentul ar fi plătit, benevol sau executat silit, suma de 12.000 RON, dar chiar dacă s-ar fi făcut o astfel de dovadă, nu rezultă că o astfel de plată are legătură cu culpa procesuală a pârâtului intimat.
Pentru aceste considerente, consider că soluţia legală presupunea respingerea recursului ca neîntemeiat.