Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.11.2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, a formulat contestaţie împotriva:
- Hotărârii f.n. pronunţată la data de 17.06.2020 în dosarul nr. x/2019 de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost admisă în parte acţiunea disciplinară nr. 2452/09.12.2019 promovată de Colegiul Director al CEJ-CA Bucureşti împotriva reclamantei, pentru săvârşirea de abateri disciplinare prevăzute la art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, solicitând modificarea hotărârii contestate şi pe cale de consecinţă, stabilirea unei sancţiuni mai uşoare decât cea dispusă de intimată, o sancţiune pecuniară;
- Hotărârii nr. 19/02.10.2020 pronunţată în dosar x/2020 de către Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ prin care a fost admisă contestaţia formulată de Colegiul Director al CEJ Bucureşti şi modificată Hotărârea f.n. din 17.06.2020 pronunţată de Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea contestaţiei formulate împotriva Hotărârii f.n. din 17.06.2020 şi modificarea hotărârii contestate în sensul stabilirii unei sancţiuni mai blânde, pecuniare, decât cea dispusă de intimată, respectiv excluderea din profesie, precum şi respingerea contestaţiei formulate de Colegiul Director.
Prin sentinţa civilă nr. 794 din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, şi a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată în interesul pârâţilor de intervenienta B. S.R.L..
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 şi 23 martie 2022, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi a încheierilor atacate şi, în rejudecare, desfiinţarea Hotărârii f.n. pronunţată la data de 17.06.2020 în dosarul nr. x/2019 de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ şi a Hotărârii nr. 19/02.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi stabilirea unei sancţiuni mai blânde decât cea a excluderii din profesia de executor judecătoresc, de natură pecuniară conform art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000; în secundar, admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, următoarele:
În primul rând, solicită să fie înlăturate înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor de către B., respectiv: încheierea din 24.11.2022 şi sentinţa nr. 160669/08.12.2023 din dosarul nr. x/2022.
Apoi, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea dreptului la apărare, a prevederilor art. 6, art. 8 C. proc. civ., art. 6 CEDO, raportat la art. 220 şi art. 222 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare termen pentru lipsă de apărare pentru motive medicale, la termenul din 14.04.2021 şi a admis doar probele solicitate de pârâţi, respingându-le pe cele ale reclamantei.
În cadrul acestui motiv de nelegalitate, recurenta mai invocă faptul că prima instanţă nu a realizat o reală şi legală cercetare judecătorească, respingând proba cu expertiza contabilă, încălcând prevederile art. 22 alin. (2) şi alin. (7) din C. proc. civ.
Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că, respingând probele propuse de reclamantă, instanţa s-a rezumat doar la preluarea poziţiei pârâţilor.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta formulează mai multe critici esenţiale, astfel:
- Respingerea probei cu expertiza contabilă şi a celorlalte probe propuse încalcă dreptul la un proces echitabil.
- Greşit a fost respinsă proba cu înscrisuri privind legalitatea constituirii/componenţei comisiilor de disciplină la data cercetării disciplinare şi emiterii hotărârilor contestate.
- Prima instanţă a reţinut eronat că au fost invocate motive care nu au fost expuse în cursul cercetării disciplinare, faţă de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20.03.2023, privind posibilitatea de invocare a motivelor noi de nelegalitate, direct în faţa instanţelor de judecată.
- În mod neîntemeiat instanţa de fond nu a analizat prescripţia răspunderii disciplinare, apreciind că a fost invocată prin concluziile depuse la dosar după reţinerea cauzei în pronunţare. Consideră că susţinerea incidenţei prescripţiei a avut caracterul unei apărări pe fondul cauzei şi priveşte critica modului de apreciere şi analiză al pârâtelor.
- Au fost greşit interpretate prevederile art. 46, art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 cu art. 76 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, în sensul că nu s-a atras sancţiunea disciplinară pentru apropierea bunurilor pe care le-a executat, fiind aplicabil principiul "specialia generalibus derogant", norma de excepţie fiind de strictă interpretare.
- Au fost încălcate prevederile legale referitoare la lipsa calităţii de reprezentant al avocatului intervenientei, considerând că nu este suficientă împuternicirea avocaţială iar depunerea la dosar a actului adiţional la contractul de asistenţă juridică nu îndeplineşte condiţiile art. 122 alin. (3) şi (4) din Statutul profesiei de avocat, acesta nefiind valabil fără contract. Se mai susţine că intervenienta acţionează numai în interesul său nu şi în interesul altor persoane juridice şi numai cu privire la dosarele care au făcut obiectul cercetării disciplinare.
Cu privire la fondul cauzei, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta susţine, în esenţă, următoarele:
- Camera executorilor judecătoreşti nu are competenţa de a judeca abaterile disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c) şi e) Legea nr. 188/2000, ci Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti, conform art. 66 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.
- Nu s-a atras sancţiunea disciplinară pentru aproprierea bunurilor executate.
- A fost încălcat dreptul său la apărare.
- Actele de sancţionare sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu au fost însoţite de rapoartele/procesele-verbale olografe/redactate electronic de organismele de control disciplinar şi nu sunt semnate de fiecare membru al comisiei fiind emise fără a se întocmi prealabil procesul-verbal de consemnare după caz a audierii funcţionarului public.
- Raportul de control consemnează neîntemeiat aspecte de fapt nereale, fiind neconcludent şi inform, fapt pentru care nu poate constitui probă relevantă şi temeinică în susţinerea actelor administrative de sancţionare disciplinară.
- Sancţiunea disciplinară de excludere din profesie a fost aplicată cu încălcarea principiului proporţionalităţii raportat la situaţia de fapt şi de drept.
În plus, invocă Decizia CCR nr. 225/2017 într-o cauză privind sancţiunea nedemnităţii avocatului, susţinând că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesional" este neconstituţională. Arată că nu a săvârşit cu intenţie presupusele fapte, nu a produs nici un prejudiciu material sau moral şi nu a mai fost sancţionată disciplinar, sancţiunea excluderii din profesie fiind excesivă şi neîntemeiată.
Recurenta mai susţine că pentru abaterile disciplinare de la art. 47 lit. c) şi e) nu este prevăzută sancţiunea excluderii din profesie.
În drept, recurenta invocă prevederile art. 20 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege, raportat la art. 483 şi următoarele C. proc. civ., prevederile art. 488 pct. 5,6,8 C. proc. civ.
Ulterior declarării recursului, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti cu privire la sintagma "aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri" raportat la art. 49 lit. e) sancţiunea disciplinară cu "excluderea din profesie" cu dispoziţiile art. 57 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 a UNEJ – privind reabilitarea ca urmare a sancţionării disciplinare, dispoziţii care nu prevăd un termen de radiere a sancţiunii disciplinare cu excludere din profesie.
4. Apărările formulate
Intimatele-pârâte Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intervenienta accesorie B. S.R.L. au depus întâmpinare, solicitând în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.
Intimata UNEJ a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât Hotărârea nr. 19/02.10.2020 a fost emisă de Comisia Superioară de Disciplină şi nu această intimată iar acţiunea disciplinară a fost exercitată de titularul de drept, Colegiul director al Camerei.
Recurenta a invocat, prin răspunsul la întâmpinare, tardivitatea formulării întâmpinărilor depuse de B. şi UNEJ.
5. Alte aspecte procedurale în recurs
Excepţia tardivităţii întâmpinărilor depuse de B. şi UNEJ a fost respinsă, ca fiind lipsită de interes, în şedinţa publică din 27.03.2024.
La aceeaşi dată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UNEJ a fost calificată ca apărare de fond, întrucât aceasta nu vizează cadrul procesual în recurs ci chestiuni aferente fondului cauzei.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost soluţionată în dosarul asociat x/2020
Aspectul neconstituţionalităţii prevederilor art. 45 lit. c) Legea nr. 188/2000, cu care Curtea Constituţională a fost sesizată în dosarul asociat, nu impune suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispoziţii care lasă la latitudinea instanţei luarea unei astfel de măsuri judiciare, întrucât, executorul judecătoresc nu a fost sancţionat doar pentru această abatere disciplinară, impunându-se în cauză soluţionarea definitivă a procesului, sub toate aspectele, într-un termen optim şi rezonabil, având în vedere faptul că litigiul disciplinar a debutat în urmă cu 5 ani (începând cu anul 2019).
În plus, în situaţia admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, partea are la îndemână remediul judiciar prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.
Pentru aceste motive, cererea de suspendare a judecăţii va fi respinsă.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor invocate prin motivele de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare, reţinând şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
II.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
O acţiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc A. a fost iniţiată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2019.
Prin Hotărârea Consiliul de Disciplină al CEJ de pe lângă Curtea de apel Bucureşti, din data de 17.06.2020, aceasta a fost sancţionată, în temeiul art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, respectiv, pentru fapte care aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale, precum şi neglijenţă în efectuarea lucrărilor.
Sancţiunea iniţială, suspendarea din profesie pentru 6 luni, conform art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, a fost modificată, ulterior, cu excluderea din profesie, conform art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000, prin Hotărârea nr. 19/02.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Comisia Superioară de Disciplină a UNEJ.
În abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. c) Legea nr. 188/2000 a fost încadrată fapta de a încasa necuvenit sume rezultate din executarea silită, prejudiciind drepturile creditorilor, care nu au avut cunoştinţă despre măsurile dispuse de executor, deoarece nu s-au emis încheierile de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită şi nu s-au comunicat creditorilor alte înscrisuri care să ateste recuperarea sumelor cuvenite acestora cu titlu de creanţă şi accesorii.
S-a considerat că această faptă aduce atingere onoarei, probităţii profesionale şi bunelor moravuri.
Faptele reţinute în sarcina executorului judecătoresc A., ca fiind gravă neglijenţă în efectuarea lucrărilor, abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) Legea nr. 188/2000 sunt:
- neemiterea încheierilor de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită;
- emiterea unui proces-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare silită în loc de încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită;
- neaducerea la cunoştinţa părţilor a măsurilor dispuse în activitatea de executare silită prin omisiunea de a comunica actele de executare emise în dosarele de executare verificate.
Acţiunea executorului judecătoresc de anulare a actelor de sancţionare disciplinară a fost respinsă de prima instanţă, care a stabilit, primordial, că cercetarea judecătorească se circumscrie exclusiv motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte va analiza grupat criticile recurentei cu concomitenta încadrare corectă a acestora în cele trei motive de nelegalitate invocate prin recurs, astfel:
1.1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este nefondat.
În cadrul acestui motiv, Înalta Curte va analiza cu prioritate critica limitării cercetării judecătoreşti la motivele de nelegalitate ale actelor administrative invocate prin cererea de chemare în judecată, întrucât de modul de soluţionare a acesteia depinde analiza totală sau parţială a motivelor de nelegalitate invocate în cererea de recurs.
Contrar susţinerii recurentei, prima instanţă nu a încălcat normele de procedură ce reglementează obiectul şi întinderea cercetării judecătoreşti, aceasta fiind limitată de principiul disponibilităţii la cererea de chemare în judecată, prin care nu au fost invocate alte motive de nelegalitate ale actelor administrative, cu excepţia celor privind sancţiunea aplicată, reclamanta formulând în concret o sigură solicitare: aplicarea unei sancţiuni pecuniare în locul sancţiunii excluderii din profesie.
Este adevărat că în contencios administrativ, reclamantul poate invoca în faţa instanţei noi motive de nelegalitate, faţă de cele invocate în procedura administrativă, conform art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ însă, toate aceste motive trebuie invocate în termenele şi condiţiile prevăzute de C. proc. civ., dispoziţiile acestui cod completând legea contenciosului administrativ, aşa cum prevede art. 28 din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, orice motiv de nelegalitate care ar fi condus la anularea actelor de sancţionare disciplinară trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată sau, cel târziu, în termenul prevăzut de lege pentru depunerea acesteia. Dispoziţiile procedurale, inclusiv art. 204 din C. proc. civ., care reglementează dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată şi principiul disponibilităţii, afirmat de art. 9 din C. proc. civ., stabilesc limitele investirii instanţei.
Recurenta a invocat în recurs Decizia nr. 20 din 20 martie 2023 a ÎCCJ - Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care a stabilit că motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă.
Raţiunea acestei decizii este că procedura administrativ-jurisdicţională nu poate fi considerată a întruni garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest context, se impune ca aceste garanţii, inclusiv plenitudinea de competenţă, să fie asigurate de instanţa de contencios administrativ învestită să cenzureze aspectele de nelegalitate ale deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Această decizie nu este aplicabilă în cauză, întrucât aici s-a pus problema limitelor investirii instanţei nu prin raportare la motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă, ci la cele invocate în faţa instanţei cu nerespectarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, prima instanţă a acţionat legal prin neluarea în considerare a cererilor sau criticilor suplimentare formulate prin note scrise sau concluzii orale, respectiv concluziile depuse la dosar după reţinerea cauzei în pronunţare. În consecinţă, criticile din recurs care vizează aceste cereri depăşesc limitele căii de atac şi nu vor fi analizate de Înalta Curte, obiectul şi cauza unei acţiuni neputând fi schimbate în recurs, conform art. 494 cu raportare la art. 478 C. proc. civ.
În acelaşi context, cu privire la solicitarea recurentei de a nu fi avute în vedere hotărârile din dosarul x/2022, depuse de pârât după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată că aceste înscrisuri nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii iar, în recurs, relevanţa acestora nu a fost determinată.
Sub acelaşi motiv de casare, recurenta susţine încălcarea dreptului la apărare din două perspective, ce vor fi analizate distinct:
a) Atacând încheierea din 14.04.2021, recurenta susţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare (pentru angajare avocat dar şi pentru imposibilitatea prezentării reclamantei din motive medicale) şi a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor, formulată de B., în condiţii procedurale nelegale.
Înalta Curte constată, pe de o parte, că pretinsa vătămare a dreptului la apărare a fost acoperită la următorul termen de judecată, din data de 26.05.2021, când, tot în lipsa părţilor, prima instanţă a observat cererea precizatoare, care a ajuns la dosar după termenul din data de 14.04.2021 (şi prin care reclamanta a înţeles să cheme în judecată şi alte părţi), dispunând comunicarea cererii pârâţilor. Astfel, judecătorul a respectat normele de procedură, luând în considerare cererea reclamantei de îndată ce a luat cunoştinţă de aceasta, situaţie în care nu mai subzistă nicio vătămare.
De asemenea, în ceea ce priveşte cererea de amânare a cauzei formulată de către reclamantă pentru termenul din 26.05.2021, Curtea a reţinut că nu se mai impune analizarea acesteia, dat fiind că s-a dispus comunicarea cererii completatoare, ceea ce a condus oricum la amânarea cauzei. Nicio încălcare a normelor de procedură nu se identifică în această situaţie, dreptul la apărare fiind asigurat.
Ulterior, prin încheierea din 03.11.2021, reclamanta şi-a exprimat nelămurirea cu privire la încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie accesorie la termenul de judecată din data de 14.04.2021, în condiţiile în care părţile au lipsit iar reclamanta formulase cerere de amânare a cauzei cu o zi înaintea şedinţei de judecată, în vederea angajării unui avocat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta nu aduce nicio critică concretă cu privire la nelegalitatea admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, împrejurare în care nu se poate susţine nicio vătămare a vreunui drept sau interes legitim al reclamantei.
Având în vedere că prin recurs se urmăreşte apărarea drepturilor efective ale părţilor implicate în proces, asigurându-se că acestea nu sunt doar teoretice sau iluzorii, oferindu-le posibilitatea de a obţine o soluţie justă şi echitabilă, instanţa de recurs nu identifică nicio vătămare concretă a dreptului la apărare, care să atragă sancţiunea nulităţii acestor încheieri din această perspectivă.
b) O altă perspectivă a încălcării dreptului la apărare este dată de susţinerea nelegalei respingeri a probelor solicitate, respectiv a înscrisurilor menite să dovedească nelegalitatea constituirii comisiilor de disciplină şi a expertizei contabile.
Înalta Curte aminteşte că dreptul la un proces echitabil, afirmat de art. 6 CEDO dar şi de art. 6 C. proc. civ., implică dreptul la apărare, reglementat distinct prin art. 13 C. proc. civ., ca fiind un drept complex ce include dreptul de a propune probe.
Totodată, potrivit art. 258 C. proc. civ., probele (propuse conform art. 254 C. proc. civ.) se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la 255 alin. (1) C. proc. civ., respectiv: să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
În cauză, instanţa a considerat că probele respective nu erau relevante sau necesare pentru a rezolva cazul, conform cererii de chemare în judecată, deci, nu puteau conduce la soluţionarea procesului.
Fără a mai relua aspectele deja antamate, nici nelegala constituire a comisiilor de disciplină, nici aspectele de fapt ale abaterilor reţinute nu au fost invocate/criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că probele propuse nu sunt necesare soluţionării cauzei.
În plus de acestea, în privinţa încălcării art. 22 C. proc. civ., instanţa de recurs subliniază că în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., nu şi motivele de netemeinicie.
Stabilind că starea de fapt nu poate face obiect de analiză în recurs, suplimentar argumentului că probele solicitate de reclamantă nu erau relevante şi necesare soluţionării litigiului, aşa cum a fost dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecata, art. 254 alin. (6) C. proc. civ. interzice invocarea în recurs a obligaţiei instanţei de a administra probe, motiv pentru care, criticile din recurs cu privire la încălcarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nu pot fi avute în vedere.
Tot în litera acestui motiv de casare se încadrează şi critica privind soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului intervenientei B., prin încheierea din 16.02.2022.
În dezacord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că persoana juridică poate fi reprezentată de avocat în faţa instanţei iar dovada mandatarului dat acestuia se realizează, faţă de terţii contractului de asistenţă juridică, prin împuternicirea avocaţială, conform art. 84 alin. (1), art. 85 alin. C. proc. civ. şi art. 126 Statutul profesiei de avocat.
În cauză a fost depusă împuternicea avocaţială, dovada legală a mandatului avocatului.
Este adevărat că această împuternicire este eliberată în baza unui contract de asistenţă juridică din anul 2016 dar, ceea ce este relevant în cauză este că intenţia părţilor de reprezentare în acest litigiu este clar exprimată prin actul adiţional depus la dosarul de fond la fila x vol. XIII.
Actul adiţional a modificat şi completat clauzele contractului iniţial şi, deşi nu este un contract independent, acesta are forţă juridică şi produce efecte, devenind parte integrantă a contractului încheiat între părţile implicate.
Depunerea în copie a contractului de asistenţă juridică este legală, în conformitate cu prevederile art. 150 C. proc. civ., iar originalul actului a fost prezentat în instanţă, fără obiecţiuni din partea reclamantei.
Decizia nr. 9/2018 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia, reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatului acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, ipoteza acestei dezlegări de drept neregăsindu-se în cauză. Avocatul împuternicit de intervenientă este reprezentantul acestei persoane juridice nu reprezintă interesele altor persoane juridice, cu menţiunea că, în cauză, este vorba despre o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor, calitate procesuală care este justificată de propriul interes al creditorului B., chiar dacă acest interes se manifestă doar în anumite dosare de executare.
Prin urmare, criticile sub acest aspect sunt nefondate.
1.2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este nefondat.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea nu cuprinde considerentele proprii ale judecătorului, fiind preluate susţinerile pârâţilor, în condiţiile în care au fost respinse probele reclamantei.
Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.
Or, în cauza de faţă, aceste cerinţe au fost întrunite, întrucât instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată.
Soluţionând în limitele investirii, se desprind cu claritate raţionamentele logico/juridice, care răspund aspectelor esenţiale ale cauzei şi care au condus la respingerea acţiunii.
Primul raţionament se referă la aspectele procedurale, respectiv că: dreptul la apărare nu a fost încălcat în procedura disciplinară întrucât executorul judecătoresc a avut acces la dosar, a putut solicita probe şi a fost asistat de avocaţi iar cererea de amânare a fost respinsă corect, deoarece nu a fost justificată temeinic; principiul "non bis in idem" nu este încălcat, deoarece răspunderea disciplinară şi cea penală sunt autonome; prescripţia răspunderii disciplinare nu a fost invocată în timp util şi nu poate fi avută în vedere.
Al doilea se referă la contestarea sancţiunii aplicate, reclamanta solicitând o sancţiune mai uşoară, fără să conteste argumentat abaterile disciplinare reţinute.
Sub acest aspect, s-au reţinut abaterile disciplinare aşa cum au fost descrise în actele de sancţionare şi faptul că gestionarea dosarelor pe parcursul mai multor ani denotă o atitudine neconformă şi persistentă, dar şi faptul că restituirea sumelor nu înlătură răspunderea disciplinară a executorului.
Sub aspectul individualizării sancţiunii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sancţiunea a fost aplicată în mod corect în raport cu gravitatea abaterilor iar neaplicarea graduală a sancţiunii, nu constituie un motiv de anulare a hotărârilor contestate.
Raportat la aceste judecăţi, prezentate succint, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecăţii.
Înalta Curte aminteşte în acest context de Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut că "instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B, şi adaugă faptul că instanţa de fond poate îmbrăţişa argumentat opinia juridică a unei părţi, cu înlăturarea motivată a opiniei adverse, fără ca acest lucru să fie considerat o lipsă de motivare conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.
1.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" este nefondat.
Mai întâi, instanţa de recurs observă că recurenta reia critici cu privire la aspecte excedentare cererii de chemare în judecată şi, pentru considerentele deja expuse, acestea vor fi înlăturate.
Dintre toate criticile subsumate acestui motiv de casare şi redate sintetic la punctul I.1. din prezentele considerente, vor fi analizate cele referitoare la proporţionalitatea sancţiunii aplicate prin raportare la abaterile disciplinare reţinute.
Cu privire la prescripţia răspunderii disciplinare, Înalta Curte subliniază că aceasta este un aspect de nelegalitate al actelor administrative care trebuia invocat prin cererea de chemare în judecată şi că invocarea prescripţiei după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, prin concluziile depuse ulterior acestui moment, a fost corect sancţionată de prima instanţă cu neluarea în seamă. Chiar dacă prescripţia este o apărare de fond, aceasta nu înseamnă că poate fi invocată oricând şi mai ales, după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei. Nicio nelegalitate procedurală sau de aplicare a normelor de drept material nu se identifică în această situaţie.
Apoi, prima instanţă a reţinut corect că nu s-a încălcat dreptul la apărare în procedura disciplinară, deoarece executorul judecătoresc a fost citat de Comisia de Disciplină la termenul stabilit în această procedură, având posibilitatea de a depune acte doveditoare în apărare, de a cunoaşte toate actele dosarului, de a solicita probe în apărare şi de a fi asistat sau reprezentat de un avocat, de la data citării şi până la termenul stabilit pentru judecarea acţiunii disciplinare. Respingerea cererii de amânare în această procedură, pentru termenul din 21.11.2019 nu constituie un motiv de nulitate a actelor de sancţionare câtă vreme, aceasta a fost respinsă corect, în lipsa oricărui înscris care să justifice împrejurările care ar fi împiedicat executorul cercetat sau apărătorul ales să se prezinte, iar dreptul la apărare al părţii putea fi asigurat prin celelalte mijloace, expuse anterior, de care executorul judecătoresc nu a uzat.
Pe de altă parte, pentru a fi luată în considerare de către instanţă, trebuie să se demonstreze că încălcarea dreptului la apărare în procedura disciplinară a avut un impact semnificativ asupra deciziei de sancţionare şi că recurenta-reclamantă a fost prejudiciată în mod real de această încălcare. Totodată, încălcarea trebuie să fie relevantă cu impact direct asupra aspectelor esenţiale ale cazului. Nu în ultimul rând, reclamaţia privind încălcarea dreptului la apărare trebuie făcută în conformitate cu procedura legală, reclamanta trebuind să respecte termenele şi condiţiile pentru a invoca aceste aspecte în faţa instanţei.
Cum aceste condiţii nu sunt îndeplinite, nu se poate reţine vreun efect determinant al pretinsei încălcări a dreptului la apărare din procedura disciplinară administrativă asupra legalităţii actelor de sancţionare.
Referitor la invocarea unor cauze de nulitate absolută a actelor administrative atacate, Înalta Curte subliniază faptul că, în contencios administrativ, voinţa legiuitorului este ca nelegalitatea actului administrativ individual să poată fi invocată doar pe o perioadă determinată, indiferent de motivul de nulitate şi de natura juridică a nulităţii, fie ea relativă sau absolută. Aşadar, natura juridică a nulităţii nu este relevantă, putând fi analizate doar dacă motivele de nulitate au fost invocate în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Deoarece recurenta-reclamantă nu a invocat nicio cauză de nulitate absolută prin cererea de chemare în judecată iar instanţa de fond nu le-a analizat, criticile din recurs sunt inadmisibile şi vor fi înlăturate.
Cu privire la susţinerea recurentei-reclamante că faptele reţinute nu constituie abaterile reţinute în sarcina sa, Înalta Curte constată, urmare propriei analize, că:
Fapta de a încasa sume rezultate din executarea silită, fără întocmirea încheierilor de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită şi fără a se comunica creditorilor alte înscrisuri care să ateste recuperarea sumelor cuvenite acestora cu titlu de creanţă şi accesorii este de natură a aduce atingere onoarei, probităţii profesionale şi bunelor moravuri, abatere disciplinară prevăzută de art. 47 lit. c) Legea nr. 188/2000, deoarece implică o lipsă de transparenţă şi corectitudine în gestionarea fondurilor şi în comunicarea cu părţile implicate. Astfel de fapte pot compromite încrederea în executorul judecătoresc şi în sistemul de justiţie, afectând atât creditorii, cât şi debitorii.
Fapta de a nu emite încheieri de eliberare a sumelor rezultate din executarea silită, de a emite procese-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare silită în loc de încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită şi de a nu aduce la cunoştinţa părţilor măsurile dispuse în activitatea de executare silită, prin omisiunea de a comunica actele de executare emise în dosarele de executare verificate, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) Legea nr. 188/2000, în forma gravei neglijenţe. Această conduită demonstrează o lipsă de diligenţă şi profesionalism din partea executorului judecătoresc, afectând grav încrederea părţilor implicate în procedura de executare silită prin aceea că neemiterea încheierilor de eliberare a sumelor împiedică creditorii să aibă o evidenţă clară şi oficială a sumelor recuperate, afectând transparenţa şi corectitudinea procesului de executare silită.
De asemenea, emiterea de procese-verbale în loc de încheieri, creează confuzie şi poate duce la interpretări eronate ale cheltuielilor de executare, afectând drepturile creditorilor şi debitorilor iar omiterea comunicării actelor de executare împiedică părţile să fie informate corect şi la timp despre măsurile dispuse, afectând dreptul la apărare şi posibilitatea de a contesta actele de executare.
Prin urmare, aceste fapte constituie o gravă neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, afectând integritatea şi eficienţa procedurii de executare silită.
Cu privire la incidenţa deciziei nr. 1649/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-S.C.A.F. prin care s-a anulat în parte art. 103 alin. (2) al Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, în susţinerea punctului de vedere exprimat în recurs potrivit căruia organul colegial profesional de cercetare disciplinară nu poate dispune asupra legalităţii actelor de executare, lămurind această problemă de drept, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 60-62 Legea 188/2000 şi art. 100 OMJ nr. 210/2001 sunt relevante din perspectiva distincţiei pe care legiuitorul a făcut-o între actele executorilor judecătoreşti care sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente şi activitatea executorilor judecătoreşti, care este supusă controlului profesional, în condiţiile Legii 188/2000.
"Art. 60
(1)Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente.
(2) Activitatea executorilor judecătoreşti este supusă controlului profesional, în condiţiile prezentei legi.
ART. 61
Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.
ART. 62
(1) Controlul profesional se exercită de Ministerul Justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul său de conducere, şi va avea în vedere:
a) organizarea şi funcţionarea camerelor executorilor judecătoreşti şi a birourilor executorilor judecătoreşti;
b) calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti;
c) comportarea executorilor judecătoreşti în raporturile de serviciu, cu autorităţile publice şi cu persoanele fizice şi juridice.
(2) Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti poate delega Colegiului director al Camerei executorilor judecătoreşti exercitarea controlului prevăzut la alin. (1) lit. b) şi c) în circumscripţia sa."
"Art. 100. OMJ nr. 210/2001
(1) Actele executorilor judecătoreşti sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 57 alin. (1) şi art. 58 din lege.
(2) Controlul profesional al activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de ministrul justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul său de conducere."
Din aceste dispoziţii rezultă că, dacă instanţele judecătoreşti au competenţa de a verifica legalitatea şi corectitudinea actelor emise de executorii judecătoreşti în cadrul procedurilor de executare silită, controlul profesional, exercitat de organele de conducere ale profesiei, cum este Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti, vizează respectarea normelor deontologice şi profesionale de către executorii judecătoreşti, asigurându-se că aceştia îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu standardele profesionale şi etice.
Dacă instanţa de executare constată nelegalitatea actului de executare, aceasta situaţie poate fi considerată o dovadă a unei grave neglijenţe sau a unei conduite neconforme cu standardele profesionale, ceea ce poate atrage sancţiuni disciplinare din partea organelor de conducere ale profesiei. În această situaţie, nu este vorba de o dublă verificare şi sancţionare a aceloraşi fapte întrucât scopurile şi obiectivele sunt diferite şi nu se exclud. Astfel, instanţa de executare poate constata nelegalitatea unui act de executare silită şi poate dispune anularea acestuia, ca măsură de control judiciar care vizează legalitatea actului respectiv, pe când, organele profesionale pot aplica sancţiuni disciplinare executorului judecătoresc pentru abateri de la normele deontologice şi profesionale.
În concluzie, constatarea nelegalităţii unui act de executare silită de către instanţă nu exclude posibilitatea aplicării unei sancţiuni disciplinare, deoarece fiecare sancţiune are un rol distinct în asigurarea legalităţii şi integrităţii profesionale.
Pe de altă parte, anularea parţială a articolului 103 alin. (2) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 210/2001, care aprobă Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 referitoare la executorii judecătoreşti, în legătură cu sintagma "legalitatea lucrărilor executorilor judecătoreşti" este nerelevantă în contextul cauzei, deoarece faptele sunt încadrate pe baza textelor legale rămase în vigoare.
De asemenea, în urma analizei actelor dosarului, Înalta Curte constată că există un număr semnificativ de hotărâri care atestă nelegalitatea lucrărilor executorului judecătoresc. Aceste hotărâri nu pot fi contrazise şi, din perspectiva normelor deontologice şi profesionale, întăresc conduita executorului de abatere disciplinară. Chiar dacă aceste hotărâri privesc alte dosare execuţionale comparativ cu cele ce au făcut obiectul cercetării disciplinare, sunt relevante din perspectiva circumstanţelor de luat în considerare.
Mai mult, recurenta arată că a îndreptat erorile materiale cu privire la actele de executare întocmite şi susţine că a înlăturat efectele vătămătoare pentru părţi a faptelor comise ceea ce reprezintă încă o recunoaştere a legalităţii actelor de sancţionare sub aspect factual.
Concluzionând, faptele reţinute în sarcina executorului judecătoresc nu au fost contestate prin cererea de chemare în judecată, fiind recunoscute ca atare, acestea constituind abateri disciplinare conform art. 46 lit. c) şi e) Legea nr. 188/2000.
Cu privire la sancţiunea aplicată, Înalta Curte constată că abaterile disciplinare prevăzute la art. 47 lit. c) şi e) Legea nr. 188/2000 pot fi sancţionate cu excluderea din profesie, conform art. 49, care prevede că: "Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi constau în: a) mustrare; b) avertisment; c) amendă de la 500 RON la 3.000 RON, care se face venit la bugetul Camerei executorilor judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv...d) suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni; e) excluderea din profesie."
În mod greşit invocă recurenta prevederile art. 54 şi 56 din Statutul emis în 2010, susţinând eronat că pentru abaterile reţinute nu este prevăzută sancţiunea excluderii din profesie. Art. 54 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc din 03.09.2010, reglementează obligaţiile membrilor Uniunii. Art. 56 instituie anumite sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 54 lit. d), f), c)-e şi q, respectiv, "c) să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii; d) să respecte dispoziţiile legale privind evidenţa financiar- contabilă a încasărilor din executare silită în cadrul biroului, prevăzute în cap. V1; e) să păstreze faţă de terţi confidenţialitatea dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în cadrul organelor de conducere; f) să îşi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, participând la programe de pregătire profesională organizate de Centrul Naţional de Pregătire Profesională a Executorilor Judecătoreşti; q) să înainteze organelor de control ale Uniunii, în termenul stabilit, o copie «conform cu originalul» de pe dosarul de executare silită solicitat, ori, după caz, să-l prezinte acestora, în original, spre consultare."
Aceste dispoziţii nu înlătură şi nu pot înlătura de la aplicare prevederile de rang superior ale Legii nr. 188/2000. Faptele săvârşite sunt încadrate în abaterile disciplinare reglementate şi sancţionate de această lege, apărarea recurentei-reclamante fiind vădit nefondată.
Cu privire la proporţionalitatea sancţiunii aplicate, trebuie reţinut că aceasta se referă la existenţa unui echilibru corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară aplicată.
În aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunii disciplinare trebuie luaţi în considerare mai mulţi factori, printre care gravitatea, circumstanţele şi impactul săvârşirii faptelor, dar şi comportamentul general al persoanei în cauză.
În cauză, după cum s-a antamat deja, abaterile disciplinare comise sunt grave prin impactul produs asupra încrederii în executorul judecătoresc şi în sistemul de justiţie, cu afectarea drepturilor creditorilor şi debitorilor, fiind numeroase şi întinse pe o perioadă îndelungată de timp.
Circumstanţele săvârşirii faptelor relevă un mod caracteristic de desfăşurare a activităţii, contrar normelor profesiei şi niciun context sau împrejurare nu justifică această practică profesională, cu efecte negative asupra beneficiarilor serviciului prestat de executorul judecătoresc, ceea ce conferă o gravitate severă faptelor săvârşite.
Lipsa de transparenţă şi corectitudine a procesului de executare silită în gestionarea fondurilor şi în comunicarea cu părţile implicate, lipsa de diligenţă şi profesionalism din partea executorului judecătoresc afectează grav încrederea părţilor implicate în procedura de executare silită iar înlăturarea efectelor negative prin corectarea actelor de executare şi conformarea cu dispoziţiile legale constatate a fi încălcate, fiind circumstanţe ulterioare sancţionării disciplinare, nu poate diminua gravitatea efectelor deja produse.
Aceste considerente resping, ca vădit nefondate, susţinerile recurentei privind atragerea sancţiunii pentru apropierea bunurilor, lipsa intenţiei şi a prejudiciului moral sau material.
Deşi excluderea din profesie este cea mai gravă sancţiune disciplinară, aceasta poate fi aplicată în cazurile în care abaterile disciplinare sunt extrem de serioase şi afectează în mod semnificativ credibilitatea profesiei. Or, multitudinea faptelor de gravitate serioasă şi comportamentul persistent de abatere disciplinară pe o perioadă lungă de timp pot justifica excluderea din profesie chiar dacă aceste fapte sunt sancţionate pentru prima dată, întrucât această sancţiune justifică protecţia integrităţii şi standardelor profesionale ale unui executor judecătoresc.
Prin raportare la aceste considerente, în mod judicios s-a apreciat de prima instanţă că abaterile reţinute sunt suficiente pentru a atrage excluderea din profesie. O astfel de sancţiune se impune şi dacă s-ar lua în considerare doar numeroasele acte de neglijenţă, constatate şi încadrate la abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 554/2004.
În final, poate fi menţionat şi comportamentul neprofesional şi neetic al unui cunoscător de drept care susţine, în repetate rânduri, păreri juridice vădit nefondate. Acest tip de comportament afectează credibilitatea sa profesională, îndepărtând executorul judecătoresc de rolul de apărător corect şi obiectiv al adevărului şi al justiţiei.
Este important ca toţi profesioniştii din domeniul juridic să acţioneze cu responsabilitate, asigurându-se că argumentele şi poziţiile pe care le susţin sunt bine fundamentate legal.
Pentru toate aceste considerente, sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute. Motivele din memoriul de recurs, invocate şi prezentate de recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârilor atacate.
II. 2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctele anterioare, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 şi 23 martie 2022 şi a sentinţei civile nr. 794 din 20 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierilor de şedinţă din 14 aprilie 2021, 26 mai 2021, 3 noiembrie 2021, 26 ianuarie 2022, 16 februarie 2022 şi 23 martie 2022 şi a sentinţei civile nr. 794 din 20 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 9 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.