Şedinţa publică din data de 05 februarie 2025
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea formulată la data de 9 decembrie 2024 şi înregistrată sub nr. x/2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, petentul A. a chemat în judecată pe intimaţii - judecători ai Curţii Constituţionale, B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. prim-magistrat-asistent, solicitând anularea documentelor emise în dosarul nr. x/2024, respectiv încheierea de învestire din data de 06.12.2024, încheierea de dezbateri şi Hotărârea nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile materiale, evaluate la valoarea de 5 RON şi prejudiciile morale, în valoare de 500.000 RON.
În motivarea cererii s-a arătat, în esenţă, că au fost încălcate norme procedurale imperative ce au ca şi consecinţă pronunţarea unei Hotărâri nelegale, inexistente din punct de vedere juridic, respectiv Hotărârea nr. 32/06.12.2024.
Referitor la învestirea ÎCCJ arată că, aceasta are obligaţia soluţionării prezentei cereri prin prisma dispoziţiilor articolul 126 din Constituţia României care prevede că justiţia se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe.
Referitor la nelegalitatea învestirii Instanţei CCR cu dos 3771F/2024:
Învestirea Instantei CCR cu solutionarea dosarului nr. x/2024 constituit prin încheierea Curţii Constituţionale din 6 decembrie 2024, este nelegală şi a fost făcută abuziv de către judecătorii CCR, neîndeplind condiţiile de formă şi de fond, obiectul cauzei fiind "anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024" aşa cum rezultă din titulatură.
Nu este menţionat cine a solicitat "anularea procesului electoral" şi care sunt motivele şi probele, care sunt părţile din proces, obligatoriu fiind pentru asigurarea contradictorialităţii; nefiind menţionat decât "un candidat independent" fără nume, care ar fi înfăptuit acte nelegale în campania electorală (pentru că nu a cheltuit bani din bugetul statului, aşa cum au cheltuit majoritatea).
Normal era să fie introduşi în cauza cei doi candidaţi, care aveau dreptul să invoce nelegalităţile care le afectau şansele.
Incompatibilitatea judecătorilor rezultă din faptul că instanţa CCR a încălcat principiul publicităţii şi principiul contradictorialităţii, întrucât Hotărârea se raportează la un "candidat Independent" fără să îl numească şi bineînţeles fără să îl convoace pentru a-şi expune opinia şi să dovedească că cele pe care instanţa i le aduce ca acuză sunt sau nu sunt adevărate, le recunoaşte sau nu le recunoaşte, şi le combate sau nu.
Hotărârea judecătorilor CCR nu se întemeiază pe un motiv real, palpabil, pentru că nu există nicio probă legală, ci pe o acuză gratuită, a unui "candidat independent", precum că a avut mai multe postări pe internet decât celelalte partide/candidaţi, fără să facă cheltuieli aşa cum au făcut ceilalţi candidaţi, iar acest lucru pare imposibil în accepţiunea dumnealor.
Notele informative prezentate de SRI, SIE sunt fictive, fără valabilitate, nesemnate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Constituţiei României, pe cele ale Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului şi pe principiile fundamentale de drept.
2. Procedura de soluţionare a cauzei
Prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2024 a fost respinsă cererea de abţinere formulată de către doamna judecător L..
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 decembrie 2024 a fost amânată cauza pentru se soluţiona cererea de recuzare a reprezentantului Ministerului Public formulată de către petentul A..
Separat prin încheierea de şedinţă din data de 12 decembrie 2024 s-a respins cererea de recuzare a reprezentantului Ministerului Public.
La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2025 Înalta Curte a pus în discuţie din oficiu cu caracter preliminar excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.
După rămânerea în pronunţare a instanţei asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, petentul A. a depus prin Serviciu registratură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cerere de recuzare împotriva doamnei preşedintă L., pronunţarea fiind amânată pentru soluţionarea cererii de recuzare. Ulterior, petentul a depus precizare la cererea de recuzare prin care a reiterat faptul că înţelege să o recuze pe d-na judecător L. întrucât se află în stare de incompatibilitate, de asemenea "şi doamna judecător M., cât şi bineînţeles doamna judecător N., ţinând cont că tacit, acestea au achiesat la atitudinea şi comportamentul primului judecător astfel că acţiunea trebuie trimisă la redistribuire".
Prin încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 2025, cererea petentului privind recuzarea doamnelor judecător membre ale completului nr. 7, a fost anulată ca insuficient timbrată.
3. Asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:
Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul este obligat din oficiu să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina. Or, Înalta Curte constată că se impune invocarea necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, conform prevederilor art. 130 alin. (1) din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că prin competenţă generală se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau a unui alt organ cu activitate jurisdicţională de a judeca un anumit litigiu.
Competenţa unui organ de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate şi trebuie să facă, în calitatea în care este învestit, limita până la care se poate întinde activitatea lui regulată şi normală, aptitudinea sa legală de a face anumite acte şi, în special, de a exercita o anumită porţiune din funcţia jurisdicţională.
Conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Deşi acest text se referă numai la instanţele judecătoreşti, totuşi pricinile civile nu sunt rezolvate în exclusivitate de acestea. Există şi alte organe care, potrivit legii, desfăşoară şi o activitate jurisdicţională; în acest sens, chiar art. 146 lit. d) şi k) din Constituţie, referindu-se la atribuţiile Curţii Constituţionale, prevede că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind legile şi ordonanţele sau asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea reţine că petentul prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, a chemat în judecată pe judecătorii Curţii Constituţionale a României şi pe prim-magistratul-asistent, care au instrumentat şi judecat dosarul nr. x/2024, încălcând norme procedurale imperative ce au ca şi consecinţă pronunţarea Hotărârii nr. 32/06.12.2024 şi a încheierilor contestate, respectiv încheierea de învestire din data de 06.12.2024 şi încheierea de dezbateri, solicitând, totodată acordarea de despăgubiri materiale - 5 RON şi morale - 500.000 RON.
Înalta Curte constată că emitent al actelor contestate este Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de art. 147 lit. f) din Constituţie, acelea de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România". Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul că "Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi".
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 47/1992 stabilesc următoarele: "Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, "(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."
De altfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ, arată că această autoritate de contencios constituţional pronunţă hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.
Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în verificarea legalităţii deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională sau a actelor premergătoare acestor decizii şi a magistraţilor-judecători care le-au emis/pronunţat.
Astfel, inadmisibilitatea acţiunii - atât sub aspectul cererii de anulare acte, cât şi cu privire la cererea subsecventă de acordare de despăgubiri - ca efect al constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acesteia este motivată de natura juridică a actelor a căror anulare se solicită şi de temeiurile de drept ale acţiunii. Hotărârea sau încheierile premergătoare atacate nu sunt acte administrativ-jurisdicţionale, deci nu pot fi supuse controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată; dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 – art. 8, 18 şi nici dispoziţiile referitoare la căile de retractare prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile actelor Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.
Înalta Curte mai reţine că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea a reţinut, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către Curtea Constituţională, că aceasta "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."
Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.
Cu privire la motivele învederate de către petent referitoare la încălcarea accesului la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor/încheierilor pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acţiune ar fi admisibilă "întrucât a chemat în judecată judecătorii care au făcut parte din completul de judecată care a pronunţat decizia" şi în caz contrar i s-ar încălca toate drepturile şi art. 16 din Constituţie (Nimeni nu este mai presus de lege), Înalta Curte reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2012 prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunţate de Curtea Constituţională prin judecătorii săi, astfel:
"În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicţiei constituţionale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992."
În fine, analogia legii sau principiile generale de drept invocate explicit de contestator nu pot opera cu încălcarea normelor de ordine publică, respectiv a normelor de competenţă generală care sunt de ordine publică, ocrotind un interes public şi nu pot crea norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.
Pentru aceste motive, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu este fondată, iar cererea formulată de A. este, pe cale de consecinţă, inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea pentru acordarea de despăgubiri şi anularea încheierii de învestire din data de 06.12.2024, a încheierii de dezbateri şi a Hotărârii nr. 32 din data de 06 decembrie 2024 pronunţate de Curtea Constituţională a României, formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimaţii - judecători ai Curţii Constituţionale; B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., astfel cum a fost precizată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 05 februarie 2025.