Şedinţa publică din data de 27 februarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la 10.01.2024, reclamanta Comuna Lăzarea a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi A., anularea Hotărârii nr. 332/2023, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 672 din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta A., ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Comuna Lăzarea a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare, să fie admisă cererea de chemare în judecată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că toate prevederile legale pe care se bazează sentinţa primei instanţe sunt străine de natura cauzei.
În susţinerea acestui motiv de recurs, a arătat că inscripţiile care fac obiectul acestui dosar sunt informaţii de interes public, dar nu de ordin general, ci speciale, în concret, denumiri de străzi, deci nume proprii.
Or, un nume de stradă reprezintă o denumire unică, care nu este într-o limbă anume şi nu se traduce în vreo altă limbă, astfel că, în speţă, nu sunt relevante prevederile din Codul Administrativ care se referă la limba oficială sau la utilizarea în administraţie a limbilor minorităţilor naţionale.
Recurenta-reclamantă a apreciat că nu este relevant, în cauză, art. 6 din Legea 500/2004, care prevede obligativitatea traducerii în limba română a textelor afişate în alte limbi, din simplul motiv că denumirile de străzi nu sunt într-o altă limbă, mai mult, nu sunt în nici o limbă, fiind nume proprii, care nu au astfel de atribut (de a fi în vreo limbă).
De asemenea, nici prevederile O.G. nr. 137/2000 nu sunt aplicabile, neputându-se vorbi despre discriminare, întrucât denumirile străzilor din comuna Lăzarea nu sunt în limba maghiară (şi netraduse în limba română).
Astfel, fiecărui cetăţean - fie local sau în trecere, român sau maghiar - i se oferă pe plăcuţele criticate de către A. aceaşi denumire unică, deci nu se face nici o distincţie între cetăţeni în funcţie de limba lor maternă, fiind evident că problema în discuţie are la bază o apreciere incorectă a stării de fapt din partea A., apreciere preluată atât de către CNCD, cât şi de prima instanţă.
Referitor la acest aspect, a arătat că este adevărat că, în unele cazuri, anumite străzi au ca denumire un nume comun (cum ar fi "str. x", etc.), situaţie în care, dat fiind faptul că pe lângă identificarea străzii, mai conţine o informaţie suplimentară privind o instituţie care se află acolo, este indicat ca denumirea ei oficială să fie în limba română, limba oficială a statului, ca acea informaţie suplimentară să fie accesibil tuturor.
Acesta a fost şi motivul pentru care, în punctul de vedere depus la CNCD, a menţionat că, dacă va/vor exista astfel de caz/cazuri în comună şi Consiliul Local va decide modificarea unei/unor denumiri faţă de cele existente în proiectul făcut public, atunci vor fi înlocuite plăcuţele afectate.
Însă, prima instanţă, în mod eronat, a reţinut că reclamanta a recunoscut că plăcuţele actuale ar fi nelegale şi că urmează să le înlocuiască cu plăcuţe legale.
Tot referitor la acest aspect, a arătat că, în astfel de cazuri, nu există nici o prevedere legală care ar obliga Consiliul Local să adopte drept denumire legală varianta în limba română, consiliul fiind suveran în a atribui denumiri străzilor din comună.
Prin urmare, este lipsit de relevanţă faptul că unele denumiri de străzi din comună pot fi traduse în limba română, iar faptul că iniţiatorii hotărârii privind denumirea străzilor nu au procedat astfel, nu este nici nelegal şi nici discriminatoriu.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat soluţia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) lit. d) şi art. 154 alin. (1) din Codul Administrativ, art. 11 din Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, ratificată prin Legea 33/1995, art. 11 din Constituţia României, art. 5 din Legea 500/2002, prevederi legale incidente în cauză, în opinia recurentei.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) lit. d) din Codul Administrativ, a arătat că acest text de lege prevede că este în competenţa consiliilor locale atribuirea de denumiri de străzi şi, astfel, nimeni nu poate contesta în faţa niciunei autorităţi denumirile de străzi din comună.
În ceea ce priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) din Codul Adminstrativ, care prevăd că primarul are obligaţia de a pune în aplicare hotărârile Consiliului Local, a susţinut că s-ar încălca aceste prevederi în situaţia afişării pe tăbliţele criticate de către A. de alte denumiri decât cele care au fost adoptate (sau sunt în curs de adoptare) de Consiliul Local.
Art. 11 din Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, ratificată prin Legea 33/1995, prevede în mod expres că România va depune eforturi pentru utilizarea denumirilor de străzi tradiţionale, cum sunt cele reclamate la CNCD de către A..
Totodată, art. 11 din Constitutie prevede că România se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Astfel, statul nu este îndreptăţit să ia vreo măsură împotriva denumirilor străzilor din comuna reclamantă, denumiri acordate inclusiv în baza unui tratat internaţional ratificat de România.
Potrivit art. 5 din Legea 500/2002, obligaţia de a traduce în limba română un anunţ de interes public nu se referă la "denumirile... reglementate ca atare prin actele normative în vigoare", cum sunt denumirile de străzi din comuna reclamantă, reglementate de actele normative la care a făcut referire, astfel că nu se poate pretinde traducerea unor denumiri de străzi.
Din perspectiva ambelor motive de casare invocate, recurenta-reclamantă a arătat că nu prezintă relevanţă faptul că, la data la care A. a depus petiţia care face obiectul acestui dosar la CNCD, denumirile de pe plăcuţele reclamate nu au tost încă adoptate prin hotărâre de către Consiliul Local, ci este relevant faptul că procesul de adoptare a nomenclatorului a fost demarat (acesta necesitând timp pentru a fi finalizat, inclusiv pentru o fază de afişare care să permită localnicilor să-şi spună părerea), respectiv că denumirile de pe plăcuţe sunt nume proprii. Astfel, nefiind într-o anumită limbă, nu se poate vorbi de discriminare, iar solicitarea de a le traduce reprezintă un nonsens.
3. Alte aspecte
Intimaţii-pârâţi, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport cu dispoziţiile legale incidente şi cu argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă Comuna Lăzarea are ca obiect verificarea legalităţii Hotărârii nr. 332/19.07.2023, prin care emitentul acesteia, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a constatat că faptele prezentate în obiectul petiţiei constituie fapte de discriminare, conform art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, dispunând sancţionarea cu avertisment a Unităţii Administrative Comuna Lăzarea, jud. Harghita.
Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii, iar împotriva acestei soluţii reclamanta a declarat recurs, formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit textului de lege menţionat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
În speţă, recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de casare, susţinând că toate prevederile legale pe care se bazează sentinţa primei instanţe sunt străine de natura cauzei, în sensul că: inscripţiile care fac obiectul acestui dosar sunt informaţii de interes public, dar nu de ordin general, ci speciale, fiind nume proprii, care nu pot fi traduse, astfel că nu sunt relevante prevederile din Codul Administrativ care se referă la limba oficială sau la utilizarea în administraţie a limbilor minorităţilor naţionale; nu este relevant, în cauză, art. 6 din Legea 500/2004, care prevede obligativitatea traducerii în limba română a textelor afişate în alte limbi; nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 137/2000, neputându-se vorbi despre discriminare.
Examinarea considerentelor primei instanţe invalidează, însă, aceste susţineri ale recurentei-reclamante.
Astfel, din analiza hotărârii recurate Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe răspunde cerinţelor imperative ale legii în ceea ce priveşte motivarea hotărârii judecătoreşti, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, în limitele permise de normele legale aplicabile, ceea ce face ca motivul de casare invocat să nu-şi găsească incidenţa în cauză.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii sub aspectul soluţiei criticate este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că afirmaţiile acesteia nu sunt în acord cu raţionamentul expus de judecătorul fondului, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate invocat, deoarece acest text de lege se referă la pronunţarea hotărârii exclusiv în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, fiind posibil controlul hotărârii în căile de atac datorită judecăţilor de valoare, formulărilor concrete, specifice, faţă de exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind întrunit în cauză.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de către recurenta-reclamantă pe această cale s-ar putea reţine că partea a invocat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată se întemeiază numai pe motive străine de natura pricinii nu poate fi primită.
Procedând la verificarea sentinţei de fond şi din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speţei, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greşit în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
În cauza de faţă, aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Cu titlu de premisă, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din O.G. nr. 137/2000, care prevăd că Consiliul National pentru Combaterea Discriminării este un organ cu activitate administrativ-jurisdicţională, care are rolul de a preveni, media, investiga, constata şi sancţiona faptele de discriminare, dar şi de a monitoriza cazurile de discriminare, precum şi de a acorda asistenţă de specialitate victimelor discriminării, reţine, în dezacord cu judecătorul fondului, că procedura reglementată în art. 20 din O.G. nr. 137/2000 este una administrativ jurisdicţională.
Înlăturarea din hotărârea recurată, a considerentului prin care judecătorul fondului a reţinut că procedura în faţa CNCD, deşi este caracterizată de oralitate, nu este administrativ-jurisdicţională, nu ar fi însă de natură să ducă la reformarea sentinţei, acel considerent neavând un rol decisiv în economia acesteia.
Înalta Curte reţine din actele dosarului că, prin Hotărârea nr. 332/19.07.2023, emisă în dosarul nr. x/2022, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis sesizarea formulată de petenta A., dispunând sancţionarea cu avertisment a Unităţii Administrative Comuna Lăzarea, jud. Harghita.
După cum a precizat şi instanţa de fond, prin hotărârea contestată în cauză, CNCD a reţinut că fapta reclamată este o faptă de discriminare pe criterii etnice la adresa cetăţenilor români necunoscători ai limbii maghiare.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile legale incidente, avute în vedere şi de prima instanţă:
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."
Art. 10 din acelaşi act normativ prevede următoarele: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (…) h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi."
Conform art. 31 din Constituţia României:
"(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. (...)".
Potrivit dispoziţiilor art. 195 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019, în raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice prevede că orice text scris sau vorbit într-o limbă străină, indiferent de dimensiuni, având caracter de interes public, trebuie să fie însoţit de traducerea sau de adaptarea în limba română.
Coroborând dispoziţiile legale invocate, instanţa de control judiciar constată ca fiind corectă concluzia judecătorului fondului, în sensul că a fost încălcat dreptul cetăţenilor nevorbitori de limba maghiară de a accesa informaţii de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală urmare a inscripţionării plăcuţelor cu denumirile străzilor exclusiv în limba maghiară, fără a fi însoţite de o traducere în limba română a textului.
Exercitarea dreptului de acces la informaţiile de interes public, respectiv cunoaşterea denumirii străzilor, este condiţionată de cunoaşterea limbii maghiare, context în care tratamentul diferenţiat are ca efect restrângerea exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege, iar acest tratament nu este justificat obiectiv de un scop legitim, în contextul în care dispoziţiile legale incidente în speţă impun obligaţia traducerii sau de adaptare în limba română a oricărui text scris sau vorbit într-o limbă străină, având caracter de interes public.
Dreptul cetăţenilor la informaţii de interes public nu poate fi îngrădit/limitat, decât în ipoteza în care astfel de îngrădiri sunt prevăzute de lege, sunt necesare într-o societate democratică şi sunt proporţionale cu scopul urmărit.
De asemenea, pentru a nu fi apreciate discriminatorii, în sensul O.G. nr. 137/2000, îngrădirile dreptului cetăţeanului la informaţiile de interes public trebuie să fie aplicate nediferenţiat, fără legătură cu naţionalitatea/etnia persoanei şi fără a fi de natură a o poziţiona pe aceasta într-o poziţie dezavantajoasă în raport de cetăţeanul aparţinând altei naţionalităţi/etnii.
Or, în speţă, inscripţionarea plăcuţelor cu numele străzilor exclusiv în limba maghiară este de natură a defavoriza în mod nejustificat un grup de persoane/o comunitate, compusă din cetăţeni vorbitori de limbă română şi necunoscători ai limbii maghiare, având în vedere că pentru aceştia este necesară cunoaşterea efectivă a denumirii respectivei străzi, pentru a se putea localiza în spaţiu.
Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile recurentei, în sensul că pe plăcuţele conţinând denumirile străzilor este menţionat cuvântul "str. " ce reprezintă o prescurtare în limba română a cuvântului "strada", urmat de cuvântul "utca" ce reprezintă un termen echivalent în limba maghiară, acest unic element nefiind suficient pentru a reţine îndeplinirea cerinţei inscripţionării bilingve a denumirii străzii.
Recurenta solicită, în realitate, instanţei de control judiciar să reaprecieze probele, ceea ce nu este permis în recurs, conform prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) lit. d) din Codul Administrativ, art. 11 din Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, ratificată prin Legea 33/1995 şi art. 11 din Constituţie, recurenta-reclamantă a susţinut că denumirile străzilor au fost stabilite conform dorinţelor comunităţii, oficializând denumiri tradiţionale, folosite de localnici de sute de ani, precum şi faptul că există un nomenclator şi obligaţia legală de a amplasa plăcuţe cu denumiri oficiale, obligaţie pe care primarul şi-a îndeplinit-o astfel că nu putea fi sancţionat.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că, în cauză, nu a fost contestată competenţa legală a Consiliului local de a decide asupra denumirilor străzilor, nefiind cenzurată decizia de a utiliza denumiri tradiţionale sau toponime, ci, ceea ce s-a constatat de către CNCD este faptul că unele dintre străzi pot fi traduse în limba română, iar pe plăcuţele conţinând denumirile străzilor este indicată denumirea numai în limba maghiară, ceea ce are drept consecinţă necunoaşterea pentru un nevorbitor de limbă maghiară, localnic sau turist, a denumirii străzii pe care se află.
Or, dreptul minorităţilor naţionale de a-şi exprima identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă nu justifică şi nu poate fi folosit ca argument pentru a nu fi respectate drepturi garantate prin lege tuturor cetăţenilor, în speţă fiind dreptul de acces la informaţii de interes public.
Cu privirile la susţinerile recurentei-reclamante referitoare la inaplicabilitatea art. 5 lit. h) din Legea nr. 500/2004, prevedere ce vizează denumirile reglementate ca atare prin actele normative în vigoare, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că textul legal evocat nu este incident, deoarece denumirile străzilor nu au fost stabilite prin acte normative.
În aceste condiţii, în mod legal, instanţa de fond a stabilit că Hotărârea nr. 332/19.07.2023 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este legală şi temeinică, fiind identificată o faptă de discriminare pe criterii etnice la adresa cetăţenilor români necunoscători ai limbii maghiare.
Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Comuna Lăzarea împotriva sentinţei nr. 672 din 22 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.