Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 21 noiembrie 2022, reclamanta A. a formulat plângere, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Bucureşti, împotriva modului de soluţionare a contestaţiei împotriva Ordinului de salarizare nr. 3743/C/04.08.2022 emis de ministrul justiţiei, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la modificarea acestui ordin în sensul stabilirii de la data de 10.07.2017 a drepturilor sale salariale în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00 şi valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi plafonate la valoarea stabilită de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022, precum şi în sensul stabilirii tuturor sporurilor şi a indemnizaţiei de hrană în raport de indemnizaţia de bază lunară astfel recalculată, cu menţinerea aceloraşi drepturi salariale pe perioada stagiului efectuat în perioada 01.09.2021-30.06.2022 la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg; obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare în vederea plăţii diferenţei dintre drepturile salariale achitate şi cele cuvenite conform hotărârilor judecătoreşti, potrivit celor arătate în precedent; obligarea Tribunalului Constanţa la plata diferenţei dintre drepturile salariale achitate şi cele cuvenite până la data de 20.04.2022 şi a Tribunalului Bucureşti de la data de 22.04.2022 şi în continuare, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 663 din 21 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Bucureşti.
A fost respinsă ca nefondată excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Tribunalul Bucureşti.
Au fost respinse excepţiile invocate de Ministerul Justiţiei prin întâmpinare ca fiind ridicate de o persoană fără calitate procesuală pasivă în cauză.
A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, TRIBUNALUL CONSTANŢA şi TRIBUNALUL BUCUREŞTI, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile nr. 663 din 21 aprilie 2023, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casare a hotărârii de la fondul cauzei, urmând a se admite cererea de chemare în judecată.
În esenţă, în motivare, a susţinut că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile unor hotărâri judecătoreşti definitive, autoritatea de lucru judecat a acestora întrucât nu mai poate fi pus în discuţie dreptul sau la calcularea şi plata drepturilor salariale în funcţie de coeficient de multiplicare 19 si valoarea de referinţa sectoriala de 605,225 RON, începând cu data de 10.07.2017 şi respectiv 20.01.2017, întrucât angajatorul Tribunalul Constanţa a fost deja obligat la calculul şi plata acestor drepturi salariale prin sentinţa nr. 21/19.01.2021, pronuntata de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020, şi sentinţa civilă nr. 1283/29.05.2020, pronunţată de Tribunalul Bucuresti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosar nr. x/2020.
Aceste hotărâri judecătoreşti definitive sunt menţionate în acţiune şi în notele scrise (răspuns la întâmpinare) şi statuează cu titlu definitiv dreptul său la calculul şi plata drepturilor salariale în funcţie de coeficientul de multiplicare 19 si valoarea de referinţă sectoriala de 605,225 RON iar instanţa de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat a acestora. Stabilirea prin ordin de către Ministerul Justiţiei respectiv actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu înseamnă decât o punere în aplicare a efectelor acestor hotărâri judecătoreşti întrucât devreme ce dreptul a fost recunoscut ca existenţă şi la plată, stabilirea printr-un ordin nu mai poate pune în discuţie existenţa dreptului ci este doar o operaţiune administrativă mai ales în situaţia în care plata se face de către angajator.
Chiar dacă hotărârile judecătoreşti sunt în contradictoriu cu Tribunalul Constanţa nu se poate nega dreptul său la stabilirea şi plata acestor drepturi salariale şi după data de 20.04.2022 când s-a transferat la Tribunalul Bucureşti pe aceeaşi funcţie de judecător şi având aceeaşi activitate.
Raportul de muncă al judecătorului este unul atipic în care plata drepturilor salariale se face de către angaiator (tribunal, curte de apel, Înalta Curte în raport de instanţa la care funcţionează) iar stabilirea drepturilor salariale se face prin ordin al Ministrului justiţiei(actualmente ÎCCJ). Prin refuzul Ministerului Justiţiei(actualmente ÎCCJ) de a emite ordinul de stabilire a drepturilor salariale, judecătorul se află în imposibilitatea cunoaşterii si verificării drepturilor salariale plătite/cuvenite pentru o perioadă de timp.
A susţinut că, anterior pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti din 21.04.2023, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a emis Ordinul Preşedintelui ÎCCJ nr. 959 din 12.04.2023 prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor se calculează începând cu data de 1.01.2018 neplafonat(conform anexelor la ordin în spetă anexa 8 judecător de tribunal) având în vedere valoarea sectorială de 605,225, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, deci implicit pârâta ÎCCJ recunoaşte calcularea salariilor judecătorilor având în vedere valoarea sectorială de 605,225 fără a se limita la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017(nivelul maxim pentru 2022).
Cu toate că se cunoştea existenţa acestui ordin cu caracter normativ fiind emis înainte de pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond a respins în mod nelegal acest capăt de cerere în ciuda recunoaşterii parţiale a pârâtului.
Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Instanţa de fond interpretează şi aplică greşit dispoziţiile legale de drept material în ceea ce priveşte acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare şi periculoase pe perioada stagiului de formare profesională, limitându-se la aplicarea unor reglementări cu caracter general cuprinse în Cap. VIII al anexei V la Legea nr. 153/2017 şi art. 2 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 118/2018 care stabilesc că sporul se acordă doar condiţionat de desfăşurarea activităţii în locuri expertizate. Aceste reglementări generale nu au în vedere tocmai situaţia specială când salariatul participă la cursuri de formare profesională, situaţie care este prevăzută de art. 197 alin. (2) Codul muncii.
Din interpretarea acestor dispoziţii cu caracter special rezultă că salariatul pe perioada stagiilor de formare profesională beneficiază de toate drepturile salariale deţinute deci şi de toate sporurile şi alte drepturi, nefiind condiţionată acordarea acestor drepturi de prezenţa salariatului la locul de muncă.
A invocat în susţinerea recursului Decizia ÎCCJ nr. 23 din 2021 (recurs în interesul legii).
Ca atare prin H.G. nr. 118/2018 nu poate fi restrâns dreptul la acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare la timpul cât salariatul lucrează în acele condiţii cât timp Codul muncii reglementează în mod special la art. 197 alin. (2) acordarea tuturor drepturilor deţinute de salariat înainte de crearea situaţiei juridice (de efectuarea cursului de formare profesională).
Există şi alte situaţii în care sunt acordate toate drepturile salariatului, inclusiv sporul de condiţii vătămătoare se acordă fără a fi condiţionat de prezenţa salariatului-respectiv situaţia muncii la domiciliu art. 110 Codul muncii.
Un alt motiv de recurs dezvoltat de recurentă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."
Hotărârea recurată nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor de la art. 425 C. proc. civ., nefiind motivată suficient, instanţa de fond reţinând doar că argumentele de nelegalitate ale ordinului sunt neîntemeiate dar acţiunea a avut mai multe capete de cerere nemotivate suficient sau deloc.
Nu se motivează de ce au fost înlăturate efectele hotărârilor judecătoreşti definitive în condiţiile în care capătul de cerere de obligare a Tribunalului Bucureşti în continuare la diferenţa de plată plata drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu s-a motivat neretroactivitatea stabilirii drepturilor pe perioada stagiului prin ordin ulterior finalizării stagiului, ori reţinerea unor drepturi salariale deja acordate (Tribunalul Constanţa a acordat sporul de condiţii vătămătoare până la 20.04.2023 iar Tribunalul Bucureşti iar indemnizaţia de hrană a fost acordată de tribunalul Bucureşti dar nu de Tribunalul Constanţa) implica recuperarea acestora în condiţiile legii(angajament de plată sau hotărâre judecătorească nu prin emiterea ulterioară a unui ordin de stabilire a drepturilor salariale), instanţa de fond reţine că indemnizaţia de hrană se acordă de angajator nu prin ordin dar am cerut şi obligarea angajatorului Tribunalului Constanţa la acordarea acesteia (fiind inclusă în plata diferenţei drepturilor salariale).
In ceea ce priveşte acordarea indemnizaţiei de hrană deşi a solicitat stabilirea acesteia prin ordin, a solicitat şi acordarea şi plata acesteia de către angajator Tribunalul Constanţa pe perioada stagiului 1.09.2021-30.06.2022 ori asupra acestui capăt de cerere nu s-a pronunţat prima instanţă.
Având în vedere motivele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând pe fond, să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 7 si 8, art. 453 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 actualizată, dispoziţii ale hotărârilor CSM şi ale Codului muncii menţionate în cererea de recurs.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul - pârât Tribunalul Constanţa a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.
Intimatul - pârât Tribunalul Bucureşti a formulat apărări pe calea întâmpinării cu solicitarea de respingere a căii de atac şi de menţinere ca legală şi temeinică a sentinţei civile pronunţate în cauza de faţă.
Intimata - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a arătat că se impune respingerea recursului de faţă, sentinţa civilă de la fondul cauzei fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat şi va fi admis în limitele şi pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Prin Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei, judecător cu grad de tribunal la Tribunalul Constanţa şi apoi la Tribunalul Bucureşti, pe perioada stagiului de 10 luni la care a participat la CJUE, începând cu data de 01.09.2021 şi în continuare, începând cu data de 01.07.2022.
Reclamanta are calitate de judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti şi a solicitat calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la VRS menţionat prin ordin începând cu data de 01.09.2021 şi până 30.09.2022 şi respectiv începând cu data de 20.04.2022 şi până 30.06.2022, deoarece în perioada în care a efectuat un stagiu de formare profesională la Luxemburg pârâtul Tribunalul Constanţa l-a lipsit de drepturile salariale care-i fuseseră recunoscute, iar ulterior, Tribunalul Bucureşti l-a privat de sporul pentru condiţii vătămătoare dar şi de indemnizaţia de hrană.
A susţinut că în favoarea sa s-au pronunţat sentinţa nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 şi sentinţa civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosar nr. x/2020.
Curtea de apel a respins pretenţiile deduse judecăţii cu motivarea că argumentele de nelegalitate a ordinului atacat invocate de reclamantă în prezenta cauză sunt neîntemeiate.
Nemulţumită de această soluţie, reclamanta a formulat cerere de recurs, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.
Pornind la analiza motivelor de casare, astfel cum au fost dezvoltate de parte, Înalta Curte reţine:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de recurenta - reclamantă, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.
În speţă, sentinţa recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.
Raţionamentul recurenţilor este greşit, întrucât nemotivarea, ca viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, nu reprezintă o obligaţie a instanţei de judecată de a combate toate argumentele susţinute, ci priveşte absenţa motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
În privinţa criticii privind neanalizarea tuturor capetelor de cerere(cu referire la neacordarea şi plata indemnizaţiei de hrană pentru perioada 01.09.2021-30.06.2022 de către Tribunalul Constanţa), instanţa de fond a analizat cererea privind calculul sporurilor în limitele învestirii, contestaţie întemeiată pe art. 7, Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017.
Astfel, cum corect a reţinut prima instanţă, recurenta - reclamantă a atacat un ordin de salarizar,e care a vizat exclusiv cuantumul V.R.S., data aplicării acestuia, aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 iar, în ceea ce priveşte sporurile, a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.
În plângerea prealabilă şi ulterior în cererea de chemare în judecată, s-a contestat modalitatea de acordare eliptică de către pârâţii tribunale a sporului pentru condiţii vătămătoare şi a indemnizaţiei de hrană, precum şi aplicarea plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, diferit de felul în care acestea au fost stabilite prin titlurile executorii reprezentate de sentinţa nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 şi sentinţa civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosar nr. x/2020.
În plus, Înalta Curte aminteşte şi dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ., potrivit cărora în situaţia în care instanţa ar fi omis a se pronunţa pe un capăt de cerere, completarea hotărârii se realizează pe această cale, iar nu pe calea recursului.
Pentru aceste considerente, motivul de casare dezvoltat este nefondat.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, reclamanta a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţelor nr. sentinţa nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 şi sentinţa civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosar nr. x/2020.
Pentru a se putea invoca cu succes efectul autorităţii de lucru judecat este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică), însă între acţiunile invocate şi pretenţia dedusă judecăţii, respectiv acordarea valorii de referinţă sectorială cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu există identitate de obiect.
Însă, hotărârile invocate consacră un drept câştigat în favoarea reclamantei din perspectiva momentului de la care s-a recunoscut dreptul la acordarea despăgubirilor, şi care urmează a fi analizat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv a greşitei aplicări a normelor de drept material, Înalta Curte va sistematiza atât motivele reclamantei cât şi ale pârâţilor, urmând a le răspunde prin argumente comune, în condiţiile în care, constatarea temeiniciei pretenţiilor conduce în mod logic la respingerea apărărilor părţii adverse.
Obiectul acţiunii este reprezentat de contestaţia formulată împotriva Ordinului MJ nr. 3743/C/04.08.2022, care a avut în vedere principiul salarizării nivelului maxim în plată pentru funcţii similare, astfel cum a fost el lămurit prin decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, recunoscându-se pentru reclamantă, începând cu data de 01.09.2021 şi, ulterior, începând cu data de 01.07.2022 şi în continuare, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017.
Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în executarea aceleiaşi decizii şi a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
Pentru stabilirea retroactivă a drepturilor judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 fără aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis un alt ordin, respectiv Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/12.04.2023 prin care s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, conform grilelor din anexa la acest ordin, iar diferenţele salariale urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.
Deşi intimaţii, respectiv cele două tribunale dar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei de la fond în raport de emiterea acestui ordin, instanţa de recurs constată că pretenţia concretă a reclamantei, respectiv acordarea indemnizaţiei fără a fi afectată de plafonare începând cu data de 01.09.2021, nu a fost realizată.
Înalta Curte apreciază că ordinele ulterioare emise pot fi calificate ca acte de achiesare parţială la pretenţiile deduse judecăţii, iar nu ca motiv de respingere a acţiunii reclamanţilor.
Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022 emis de către Ministrul Justiţiei, în limita situaţiei reclamantei, este afectat de nulitate în ceea ce priveşte dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Atât instanţa de fond, cât şi emitenţii prin ordinele generale de salarizare aşa cum rezultă din preambulul acestora, au avut în vedere în mod distinct situaţia personalului căruia i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin hotărâri judecătoreşti, caz în care s-a stabilit că executarea se va face potrivit dispozitivului acestora şi eşalonat conform prevederilor legale, avându-se în vedere data menţionată în titlul executoriu.
Înalta Curte reţine incidenţa celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 43/2024 privind examinarea sesizărilor conexate formulate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2024, şi de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarele nr. x, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile:
"paragraful 93. Verificând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că instanţa supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depăşirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 şi 71 ale acestei decizii, s-a reţinut că: valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă. Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată, în timp ce coeficienţii de multiplicare sunt distincţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".
În ceea ce priveşte limitarea indemnizaţiei la nivelul stabilit pentru anul 2022 dispusă prin ordinul contestat în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte, în acord cu cele arătate de către reclamantă, apreciază că un atare plafon vizează creşterile salariale care decurg din aplicarea etapizată a legii, nefiind posibilă "ajustarea" drepturilor salariale recunoscute prin hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanta.
Cum reclamanta invocă recunoaşterea dreptului la calcularea indemnizaţiei prin utilizarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 prin hotărâri judecătoreşti definitive, astfel cum a reţinut, în parte, şi prima instanţă, ordonatorul de credite este obligat să execute obligaţia conform acestor titluri, dată fiind raţiunea esenţială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoaşterii valorii de referinţă.
Astfel, Înalta Curte constată că se impune anularea în parte a Ordinului de salarizare nr. 3743/C/04.08.2022, emis pe numele recurentei - reclamante, drepturile salariale ale acesteia urmând a fi stabilite potrivit celor statuate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Teleorman, care a emis sentinţa nr. 21/19.01.2021, şi în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucuresti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a emis sentinţa civilă nr. 1283/29.05.2020, cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) in Legea nr. 153/2017.
În schimb, instanţa de recurs subliniază că celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate se impun a fi menţinute, reclamanta nereuşind a proba şi alte aspecte de nelegalitate ale acesteia faţă de cele anterior reţinute în motivare.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei A., va casa în parte sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula în parte Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022, în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Va menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 663 din 21 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare:
Admite în parte cererea de chemare în judecată.
Anulează în parte Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022 în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.