Şedinţa publică din data de 23 mai 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cauza dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 10.04.2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, a solicitat instanţei suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluţionarea definitivă a acţiunii pe fond, precum şi anularea acesteia.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin încheierea din 23 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea având ca obiect suspendarea actului reprezentat de Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 23 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta - reclamantă A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii de şedinţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de apel Cluj.
În motivare, a arătat în esenţă, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că adaosul la lege s-a făcut prin aceea că instanţa de fond a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă şi necontestabilitatea acestora în instanţa de judecată, deşi nicio normă internă nu prevede caracterul de inatacabilitate al acestora în justiţie.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond în mod eronat a refuzat să califice Hotărârea CCR nr. 32/2024 ca fiind un act administrativ unilateral normativ aşa cum e definit de art. 2 alin. (1) lit. C) din Legea nr. 554/2004 şi în mod greşit a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În conformitate cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a încălcat următoarele norme de drept material:
- art. 1 alin. (1), art. 5, art. 10 din Legea nr. 554/2004;
- Art. 21, art. 52, art. 126 alin. (6) din Constituţia României
- Art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE;
- Art. 6 alin. (1) din CEDO
Cu privire la normele de drept material indicate, recurenta a rătat că instanţa de fond în mod eronat a considerat că hotărârile CCR nu pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, deoarece nu sunt exceptate de la a fi atacate de niciuna din aceste norme, ori de alte norme din dreptul naţional ori comunitar.
4. Apărările formulate în cauză
Nu s-a formulat întâmpinare.
5. Procedura de soluţionare a recursului
S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.05.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa dispunând acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat.
Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuţiile în stat sunt împărţite între mai multe centre de putere, dar fără a se înclina balanţa către una dintre puteri. Între puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetăţenilor să trăiască în demnitate, să le fie garantate drepturile şi libertăţile fundamentale.
Instanţele judecătoreşti nu pot proceda la modificarea şi completarea legilor şi nu au nici competenţa de a stabili ca o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune celor cărora le aparţine iniţiativa legislativă să şi-o exercite.
Intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, spre exemplu, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare etc.
În practica instanţei supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.
Înalta Curte reţine că, în speţă, recurenta a susţinut că instanţa de fond a adăugat la lege prin aceea că a considerat că atributul de "obligatoriu erga omnes" al hotărârilor CCR înseamnă şi că acestea nu pot fi contestate în instanţă.
Faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, neexistând o imixtiune în sfera autorităţii executive sau legislative.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.
Neregularităţile de ordin procedural sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiţionată de producerea unei vătămări.
Nulitatea - ca sancţiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le îndeplinesc pe parcursul activităţii judiciare.
Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.
Susţinerile recurentei-reclamante nu se referă, în fapt, la încălcarea de către prima instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, ci privesc modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra cererilor formulate, astfel că nu se circumscriu acestui motiv de casare, urmând a fi avute în vedere în examinarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cel de-al treilea motiv de recurs a fost structurat de recurentă prin prisma cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care se referă la situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora:
"Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România. Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi", precum şi de dispoziţiile art. 3 din acelaşi act normativ, potrivit cărora:
"Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".
S-a arătat că, în ipoteza dată, Constituţia României nu prevede o cale de atac împotriva hotărârilor Curţii Constituţionale, acestea având caracter general obligatoriu conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Hotărârile Curţii Constituţionale nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, întrucât aceste hotărâri nu sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform căruia: "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32/06.12.2024 nu este un act unilateral cu caracter individual sau normativ, ci reprezintă un act emis în materia contenciosului constituţional prin care Curtea Constituţională îşi exercită prerogativa de garant al supremaţiei Constituţiei, calitate în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, conform art. 142 alin. (1) corelat cu art. 146 lit. f) din Constituţie.
Legiuitorul nu a înţeles să reglementeze în favoarea instanţelor judecătoreşti vreo competenţă în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Constituţională în materia alegerilor prezidenţiale. Prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi dispoziţiile Codului de procedură civilă care reglementează cererile formulate pe calea justiţiei nu sunt aplicabile hotărârilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 142 şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Referitor la cererea privind suspendarea executării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluţionarea definitivă a cauzei, s-a susţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că instanţa învestită cu o astfel de cerere este datoare a verifica dacă actul a cărui suspendare este cerută este un act administrativ, în sensul atribuit acestei sintagme de art. 2 alin. (1) pct. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Având în vedere că hotărârea Curţii Constituţionale, pronunţată de aceasta în calitate de singură jurisdicţie constituţională, nu întruneşte trăsăturile indicate de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (conform art. 11 lit. b) pct. 3 din Legea nr. 47/1992, hotărârile Curţii sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor), instanţa de fond a arătat că aceasta nu poate face obiectul unei suspendări în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, motiv pentru care cererea de suspendare a fost în mod corect respinsă.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea încheierii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva încheierii din 23 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 23 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.