Şedinţa publică din data de 26 iunie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea formulată înregistrată la data de 22 iulie 2024 sub dosar nr. x/2024 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, stabilirea cuantumului definitiv al penalităţilor datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, definitiva de la pronunţare.
2. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 1626 pronunţată la 14 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes şi inadmisibilităţii, ca neîntemeiate şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civilă nr. 1626 pronunţată la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal şi a istoricului legislativ recent, se învederează următoarele:
În materia executării obligaţiilor la care au fost condamnate autorităţile administrative prin hotărâri judecătoreşti definitive si obligatorii - precum în speţă - exista dispoziţii obligatorii de drept european, care sunt contrare dispoziţiilor corespondente din dreptul intern.
Sub acest aspect invederează că şi-a intemeiat cererea pe decizia CEDO în cauza Hornsby c.Greciei, explicând detailat că dispoziţiile acestei decizii sunt contrare prevederilor corespondente din dreptul intern unde, în interpretări susccesive date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL-uri şi HP-uri dispoziţiilor art. 24 al Legii nr. 554/2024 s-a decis că penalităţile cerute în procedurile reglementate de art. 24 alin. (3) şi art. 24 alin. (4) nu se mai acordă dacă la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti autoritatea administrativă a executat deja obligaţia din titlu
Soluţia instanţei de executare este nelegală, în raport cu dreptul romanesc aplicabil, astfel cum a fost interpretat de ICCJ in RIL-uri si HP-uri (deci obligatoriu pentru instanţele de judecată), respectiv dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestora, procedura de executare silită în contenciosul administrativ include două faze: (i) aplicarea penalităţii pe zi de întârziere până la executare (art. 24 alin. (3), şi (ii) stabilirea cuantumului definitiv al penalităţii după expirarea unui termen de 3 luni acordat autorităţii publice (art. 24 alin. (4), indiferent dacă obligaţia a fost între timp executată.
Susţine că, în cauză, penalitatea şi perioada de întârziere erau deja stabilite prin titlul executoriu, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de executare ar fi trebuit să fixeze doar valoarea totală a penalităţilor. Se face trimitere la Decizia ICCJ nr. 12/2018 (HP), care prevede că autoritatea publică datorează penalităţi chiar dacă a executat obligaţia cu întârziere, termenul de prescripţie începând de la data executării.
Recurentul-reclamant denunţă existenţa unor contradicţii în jurisprudenţa ICCJ privind interpretarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi afirmă că, în caz de divergenţă între RIL-uri sau HP-uri, trebuie aplicate deciziile anterioare care nu au fost infirmate şi care respectă unificarea practicii judiciare, precum cea din Minuta Întâlnirii din 30-31 mai 2016.
Apreciază ca fiind incidentă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special Cauza Hornsby c. Greciei, subliniind că executarea cu întârziere a unei hotărâri definitive în favoarea unui justiţiabil încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, şi că normele europene prevalează asupra celor interne în baza art. 148 alin. (2) din Constituţie.
În concluzie, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi obligarea autorităţii publice la plata penalităţilor de 1000 RON/zi pentru perioada de întârziere a executării obligaţiei, respectiv 08.05.2019 - 08.06.2022.
4. Apărări formulate în cauză
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Demersul judiciar al reclamantului A., astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de stabilire a cuantumului definitiv al penalităţilor datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, definitiva de la pronunţare .
Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut că în sarcina pârâtului nu se poate reţine o culpă determinantă în întârzierea executării obligaţiei, condiţie prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020 şi a faptului că modificări legislative au intervenit după pronunţarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce priveşte situaţiile pendinte. Prin hotărârea judecătorească nr. 2370/2019 nu a fost suplinit consimţământul unei părţi la contractul de vânzare, obligaţia nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de iniţierea unui proces de vânzare a acţiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022, s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.
Recurentul-reclamant a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată faptul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Hornsby c. Grecia, şi că ar fi ignorat caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare.
În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actelor atacate, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.
Instanţa de recurs reţine că recursul formulat de reclamant este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că cererea de chemare în judecată având ca obiect stabilirea sumei datorate cu titlu de penalităţi este neîntemeiată, întrucât obligaţia de a face stabilită prin Decizia nr. 2370/2019 a fost executată anterior formulării acţiunii de către reclamant, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 746/2022. Aplicarea penalităţilor de întârziere reglementate de art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 are caracter coercitiv, fiind menită să determine autoritatea publică să execute obligaţia stabilită prin hotărâre judecătorească, iar nu să sancţioneze întârzierea în mod automat, în lipsa unei proceduri judiciare prealabile.
Din interpretarea coroborată a art. 18 alin. (5) şi art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, rezultă că penalităţile stabilite prin titlul executoriu nu pot fi transformate automat într-o creanţă exigibilă fără parcurgerea procedurii de executare silită în contencios administrativ.
Această procedură presupune sesizarea instanţei de executare, care trebuie să constate dacă obligaţia a fost îndeplinită întocmai şi la timp, iar în caz contrar, să fixeze suma datorată cu titlu de penalităţi. În lipsa unei hotărâri de aplicare a penalităţilor în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi declanşată etapa de stabilire a cuantumului prevăzută de alin. (4).
Reclamantul a invocat Decizia nr. 12/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că penalităţile sunt datorate chiar dacă obligaţia a fost executată cu întârziere.
Instanţa de recurs precizează că Decizia nr. 12/2018 nu exclude necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci dimpotrivă, confirmă că penalităţile pot fi acordate doar în condiţiile legii, respectiv în urma constatării de către instanţa de executare a neexecutării obligaţiei în termen.
De asemenea, Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează că procedura de fixare a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care titlul executoriu prevede penalităţi zilnice, dar numai după parcurgerea etapei de aplicare reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Susţinerea părţii recurente privind existenţa unor contradicţii în jurisprudenţa Înaltei Curţi nu este susţinută de dovezi concrete. Minuta întâlnirii din 30-31 mai 2016 nu are caracter obligatoriu şi nu poate prevala asupra deciziilor pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.
În ceea ce priveşte invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod legal prima instanţă a reţinut că aceasta consacră principiul executării efective a hotărârilor judecătoreşti, însă nu reglementează penalităţile judiciare specifice contenciosului administrativ românesc.
Cauza Hornsby c. Grecia, precum şi celelalte hotărâri invocate de parte sau indicate de către prima instanţă (Iatridis c. Grecia, Burdov c. Rusia, Ruianu c. România, Sabin Popescu c. România, Şandor c. România) nu impun acordarea automată a penalităţilor, ci doar obligă statul să asigure mecanisme eficiente de executare. Legea nr. 554/2004 oferă un astfel de mecanism, iar instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale.
Înalta Curte constată că obligaţia stabilită în sarcina intimatului-pârât a fost executată anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu a fost parcursă etapa de aplicare a penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi nu există temei legal pentru stabilirea penalităţilor solicitate.
Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanţei de fond se circumscrie cadrului legal şi jurisprudenţial aplicabil, motiv pentru care se impune menţinerea acesteia în întregime.
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1626 pronunţate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1626 pronunţate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 26 iunie 2025.