Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înaintată prin poştă la data de 19.09.2019 înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. x/2019, reclamantul A. S.A., în insolvenţă, reprezentată prin administrator special B. şi administrator judiciar în consorţiu compus din C.. şi D., a chemat în judecată pe pârâţii A.P.I.A. Bucureşti şi A.P.I.A.- Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenţie pentru anul 2014, precum şi a cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 277 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea promovată de reclamanta A. S.A. - în insolvenţă - prin administrator judiciar în consorţiu compus din E. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 277 din 14 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. în insolvenţă - prin administrator judiciar Consorţiu compus din E. şi D. prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin motivele de recurs se susţine că instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, însă a considerat eronat că "acţiunea reclamantei vizează plata unor despăgubiri care derivă din anularea unui act iar nu cenzurarea actului administrativ asimilat constând în refuzul nejustificat a soluţionării unei cereri", încălcând astfel atât principiul disponibilităţii (fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), precum şi autoritatea lucrului judecat prin sentinţa civilă nr. 76/2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022 (fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă).
Recurenta susţine că acţiunea a fost formulată inclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1)7 din Legea nr. 554/2004, iar nu în temeiul art. 198 din acelaşi act normativ, la care se raportau cele două intimate-pârâte în susţinerea termenului de prescripţie de 1 an pentru promovarea acţiunii.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată, A. nu a solicitat despăgubiri ca urmare a anulării definitive de către instanţă a actelor administrativ-fiscale contestate în cadrul dosarului nr. x/2015, ci acţiunea a fost formulată împotriva refuzului APIA şi APIA Vaslui de plată a dobânzilor solicitate de către A. ca urmare a plăţii cu întârziere a Subvenţiei APIA 2014 ce se cuvenea A., astfel cum s-a stabilit în mod definitiv în dosarul nr. x/2015.
Astfel, A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune al cărei obiect este cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtelor de plată a sumelor solicitate de către Societate cu titlul de dobânzi fiscale, sens în care, prin cererea introductivă, Societatea a solicitat instanţei de judecată să dispună obligarea pârâtelor APIA şi APIA Vaslui la plata dobânzilor fiscale aferente plăţii cu întârziere către A. a Subvenţiei APIA pentru anul 2014.
Aşadar, singura chestiune cu care a fost legal învestită instanţa, prin cererea introductivă a A., constă în verificarea caracterului justificat/nejustificat al refuzului pârâtelor de a achita dobânzile fiscale solicitate de reclamantă, prin prisma unicului motiv de refuz invocat de pârâte prin adresele de refuz, anume că "în dispozitivul hotărârii civile nr. 186/2015 nu se regăseşte nici o dispoziţie a instanţei potrivit căreia să fim obligaţi la plata de despăgubiri".
Se mai susţine că, în rejudecare, în combaterea excepţiei prescripţiei, a invocat în faţa Curţii de Apel Iaşi inclusiv efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinţei civile nr. 76/2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, însă în cuprinsul hotărârii atacate, prima instanţă nu a avut în vedere şi aceste argumente ale Societăţii (fiind incident inclusiv motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).
În faţa instanţei de fond, a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 76/2022, Curtea de Apel Iaşi a stabilit cu putere de lucru judecat definitivă (având în vedere că sentinţa nr. 76/2022 nu a fost atacată cu recurs de către APIA şi APIA Vaslui) că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată.
Prin urmare, având în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei prin sentinţa nr. 76/2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 (între aceleaşi părţi), prin hotărârea atacată, se impunea respingerea excepţiei prescripţiei invocate de către APIA şi APIA Vaslui în cadrul prezentului dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.:
"oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluţionarea acestuia din urmă".
În speţă, obiectul cererii promovate este reprezentat de accesoriile (dobânzile fiscale) corespunzătoare sumelor cuvenite reclamantei cu titlul de Subvenţie APIA pentru Campania 2014.
Accesoriile solicitate de către societate au natura unei creanţe fiscale, astfel cum am arătat în cadrul secţiunii II.A.1. din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Raportul dedus judecăţii este unul de drept procedural fiscal.
După cum s-a arătat încă din primul ciclu procesual, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, legiuitorul a stabilit că:
"Agenţia de Plăti şi Intervenţie pentru Agricultură este instituţia responsabilă pentru implementarea schemelor de plăti directe pentru agricultură, având ca sursă de finanţare Fondul european penr. ru garantare în agricultură (FEGA), Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală (FEADR), precum si fonduri din bugetul naţional".
În acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor de Apel invocată anterior Subvenţia APIA aferentă anului 2014 s-ar fi cuvenit A. începând cu data de 16.10.2014.
Astfel, având în vedere realizarea de către APIA a plăţii în tranşe a sumei în cuantum total de 18.932.986,84 RON, datorate A. cu titlul de Subvenţie APIA aferentă anului 2014, se impune obligarea APIA şi APIA Vaslui, în solidar, la plata dobânzii fiscale pentru perioada 16.10.2014 - 30.04.2019, conform celor solicitate prin cererea introductivă.
Motivul de casare cu reţinere prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În opinia recurentei, prima instanţa a considerat nejustificat că între părţi nu există un raport juridic fiscal, iar subvenţia APIA nu are caracterul unei creanţe fiscale, sens în care a încălcat şi a aplicat în mod greşit art. 1.516 C. civ., art. 1.531 alin. (1) C. civ., art. 1.535 alin. (1) C. civ., art. 117 vechiul Codul de procedură fiscală, art. 124 vechiul Cod procedură fiscală, art. 1 Cod procedură fiscală, art. 2 Codul de procedură fiscală, art. 3 Codul de procedură fiscală, art. 182 Codul de procedură fiscală.
În primul rând, în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa a reţinut în mod greşit că dobânzile solicitate nu puteau fi acordate pentru că "Reclamanta nu se află în situaţia unui contribuabil care (solicită accesorii-n.n.) (...) în temeiul unui act administrativ fiscal anulat ulterior de către instanţa de judecată (...).".
Reclamanta consideră că a dovedit în speţă incidenţa situaţiei anulării definitive de către instanţă, în dosarul nr. x/2015, a actelor administrative fiscale emise de către intimatele-pârâte privind neacordarea Subvenţiei APIA pentru anul 2014, la care în realitate Societatea era îndreptăţită.
Având în vedere situaţia de fapt supusă analizei, respectiv faptul că societatea nu a beneficiat deloc de sumele ce i se cuveneau cu titlul de Subvenţie APIA pentru anul 2014, iar aceste sume i-au fost acordate abia în anul 2019, rezultă în mod cert că este întemeiată solicitarea de plată a accesoriilor aferente sumelor ce nu i-au fost plătite la termen în mod nejustificat.
Astfel, contrar celor reţinute prin hotărârea atacată, textul dispoziţiilor procedural fiscale incidente (art. 124 vechiul Codul de procedură fiscală, art. 182 Codul de procedură fiscală) nu exclude de la acordarea accesoriilor situaţia în care contribuabilul nu a beneficiat deloc de sumele reţinute/neacordate nejustificat cu titlul de Subvenţie APIA, iar Curtea de Apel Iaşi a interpretat greşit în mod restrictiv aceste norme, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Prin urmare, recurenta apreciază că se află tocmai în situaţia plăţii cu întârziere a unor sume ce i se cuveneau cu titlul de Subvenţie APIA pentru anul 2014, iar plata a fost realizată în urma anulării definitive de către instanţe a actelor administrative fiscale contestate în dosarul nr. x/2015.
În al doilea rând, prin hotărârea atacată, instanţa de fond nu a realizat aplicarea normei de drept material de la art. 182 Codul de procedură fiscală şi a considerat că dobânda fiscală nu se aplică oricărei sume ce se achită din bugetul naţional, cu toate că textul de lege analizat nu reglementează în detaliu toate situaţiile în care contribuabilul înregistrează creanţe împotriva bugetului de stat şi nici nu limitează aplicarea dobânzii fiscale doar pentru "situaţia unui contribuabil care a achitat o sumă fără ca aceasta să fie datorată sau în temeiul unui act administrativ fiscal anulat ulterior de către instanţa de judecată" şi pentru "situaţia unui contribuabil care să poată beneficia de rambursarea TVA sau de restituirea unui impozit", după cum în mod nelegal şi eronat a reţinut prima instanţă în rejudecare.
În prezenta cauză, societatea a solicitat prin acţiune separată acordarea accesoriilor, întrucât prejudiciul cauzat este pe deplin dovedit în prezenta cauză, fiind generat de neacordarea la termen de către intimatele-pârâte a Subvenţiei APIA pentru anul 2014, care se cuvenea A. potrivit titlul executoriu reprezentat de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015, prin care a fost confirmat dreptul A. de a beneficia de Subvenţia APIA 2014 din partea intimatelor-pârâte, Or, acest prejudiciu, compus din debitul principal şi accesoriile aferente poate fi reparat în integralitate, conform art. 1.531 şi art. 1.535 C. civ., doar prin acordarea dobânzilor aferente debitului principal confirmat definitiv de către instanţă în dosarul nr. x/2015.
Recurenta mai susţine că prejudiciul suferit cuprinde atât (i) pierderea efectiv suferită (damnum emergens), care a fost reparată prin achitarea sumei de 18.932.986,84 RON, reprezentând debitul principal la care Societatea era îndreptăţită, cât şi (ii) beneficiul de care Societatea a fost lipsită ca urmare a indisponibilizării capitalului (lucrum cessans) pentru perioada 16.10.2014 - 30.04.2019 (dobânzile în cuantum de 7.095.091,03 RON), care nu a fost reparat odată cu restituirea debitului principal. Prin urmare, solicitarea ulterioară de obligare a intimatelor-pârâte la plata dobânzilor era justificată, scopul fiind repararea integrală a prejudiciului suferit, cauzat prin comportamentul nelegal al intimatelor-pârâte (reţinut cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile definitive pronunţate în dosarul nr. x/2015).
Prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că simpla achitare în tranşe în cursul anului 2019 a sumelor reprezentând Subvenţia APIA pentru anul 2014, neacordată la termen în mod nelegal de către intimatele-pârâte, nu poate acoperi întregul prejudiciu cauzat Societăţii, dat fiind faptul că, pe o perioadă îndelungată de timp, respectiv 16.10.2014 - 30.04.2019, A. a fost lipsită în mod nejustificat de suma în cuantum de 18.932.986,84 RON.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (prin hotărârea atacată, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii)
Recurenta consideră că instanţa a încălcat norma de procedură prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi a respins acţiunea A. prin care s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata accesoriilor (dobânzilor fiscale) aferente plăţii cu întârziere a Subvenţiei APIA 2014, fără a pune însă în discuţia părţilor recalificarea naturii juridice a accesoriilor solicitate prin acţiune, dacă ar fi apreciat că este cazul.
Astfel, în măsura în care instanţa de fond ar fi apreciat că, în speţă, s-ar fi putut realiza analiza juridică numai în ceea ce priveşte temeinicia sau netemeinicia de plată a dobânzii legale sau a dobânzii prevăzute la art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011, la care a făcut referire în hotărârea atacată, iar nu a dobânzii fiscale, ar fi trebuit să pună în dezbaterea părţilor acest aspect, fără ca această împrejurare să fi atras de plano admiterea cererii sau să fi validat temeinicia apărărilor intimatelor-pârâte, întrucât abia în urma analizei proprii a instanţei, pe baza probatoriul administrat în cauză, ar fi urmat să se pronunţe soluţia care ar fi tranşat cauza pe fond în privinţa accesoriilor.
În interpretarea textului legal al art. 22 C. proc. civ., literatura de specialitate de referinţă şi practica judiciară au considerat că judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea sau recalificarea juridică exactă a cererii deduse judecăţii, fără ca acesta să se antepronunţe prin recalificarea unei chestiuni litigioase şi fără că o asemenea calificare corectă să atragă de plano admiterea cererii sau temeinicia apărării, întrucât abia în urma administrării probelor va rezulta dacă condiţiile instituţiilor juridice care sunt incidente în cauză sunt sau nu îndeplinite.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările intimaţilor
Intimatele-pârâte Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Bucureşti şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în insolvenţă, reprezentată prin administrator special B. şi administrator judiciar în consorţiu compus din C.. şi D., a chemat în judecată pe pârâţii A.P.I.A. Bucureşti şi A.P.I.A.- Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenţie pentru anul 2014, precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamanta, prin reprezentant, a arătat că în urma rămânerii definitive, la 02.04.2019, a hotărârii instanţei de fond pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2015, APIA a achitat în integralitate către A. suma în cuantum de 18.932.986,84 RON, ce se cuvenea societăţii cu titlul de subvenţie aferentă anului 2014.
În concret, în cursul lunii aprilie 2019, ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2015, APIA a efectuat plata sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON în următoarele tranşe:
- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 16.443.115,15 RON;
- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 134.693,53 RON;
- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 26.712,74 RON;
- la data de 30.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 2.328.465,42 RON.
La data de 22.07.2019, A. a transmis părţilor cereri de plată a dobânzii aferente plăţii cu întârziere de către APIA a subvenţiei aferente anului 2014, care au fost primite de către APIA la data de 23.07.2019, iar de către APIA Vaslui la data de 25.07.2019.
Prin decizia nr. 5130/02.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de APIA şi APIA Centru Judeţean Vaslui, a casat sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi. În esenţă, s-a apreciat că nu a fost indicat vreun temei juridic al argumentului referitor la împrumutarea naturii juridice a creanţelor bugetare/fiscale şi ajutoarelor acordate sub formă de subvenţie şi nu s-a lămurit dacă sunt sau nu aplicabile speţei dispoziţiile legale invocate de pârâte prin întâmpinări. S-a concluzionat că, deşi prima instanţă a admis acţiunea, în fapt nu a soluţionat fondul cauzei. A fost apreciat nefondat motivul de recurs prin care APIA a susţinut excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Judecând cauza în fond, după casare, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi acţiunea ca neîntemeiată. Înalta Curte constată că hotărârea este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 Cod procedură civilă ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;" "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei").
Hotărârea instanţei de fond este nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În concret, Curtea de Apel Iaşi a încălcat norma de procedură reglementată în art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., text legal care stabileşte că "Judecătorul dă sau restabileşte calificare juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificare juridică exactă".
Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor la plata accesoriilor (dobânzi fiscale) aferente plăţii cu întârziere a subvenţiei APIA din 2014, fără însă să pună în discuţia părţilor recalificarea naturii juridice a accesoriilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Astfel cum a arătat recurenta, instanţa ar fi avut obligaţia în analiza întreprinsă în ceea ce priveşte temeinicia sau netemeinicia acordării dobânzii legale sau a dobânzii prevăzute în art. 42 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, la care se referă judecătorul fondului, iar nu a dobânzii fiscale, aşa cum solicitase reclamanta prin cererea de chemare în judecată, să pună în discuţia părţilor acest aspect esenţial al cauzei, ceea ce însă instanţa nu a făcut.
De asemenea, constată Înalta Curte, este întemeiată şi critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Ca urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2015, dosar în care A. S.A. atacase pe calea contenciosului administrativ actele infralegislative emise de cele două pârâte, contestând măsurile dispuse, printre altele, pentru anul 2014 în legătură cu subvenţiile la care reclamanta avea dreptul, reclamantei fiindu-i admisă acţiunea, APIA a procedat la plata subvenţiei datorate.
În concret, APIA a efectuat plata către reclamantă a sumei totale de 18.932.986,84 RON, cu titlu de subvenţie pentru anul 2014, în mai multe tranşe.
Urmare a plăţii cu întârziere a subvenţiei pentru 2014, reclamanta a promovat în justiţie acţiunea de faţă solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 7.095.091,03 RON reprezentând dobânziile fiscale aferente subvenţiei.
Într-o primă fază, judecătorul fondului a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 reţinând că acţiunea reclamantei vizează plata unor despăgubiri care derivă din anularea unui act, iar nu cenzurarea actului administrativ asimilat (refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri), aşa cum pretindea reclamanta. În baza acestui text de lege judecătorul fondului a tranşat chestiunea cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către cele două pârâte reţinând că reclamanta a cunoscut efectiv întinderea eventualei pagube la data 30.04.2019, care reprezintă momentul la care pârâtele au efectuat plata ultimei tranşe aferente subvenţiei din anul 2014.
În continuare însă judecătorul cauzei, în contradicţie cu cele reţinute în privinţa incidenţei în cauză a art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care îi impunea să trateze cererea de chemare în judecată ca o acţiune în răspundere patrimonială, formulată separat, şi având un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare a unui drept sau interes legitim, a trecut la un alt tip de examen al cererii de chemare în judecată supunând analizei natura juridică a accesoriilor solicitate de către A. S.A..
În concret instanţa a negat validitatea susţinerii reclamantei cum că suma solicitată este asimilată unei creanţe fiscale şi astfel că neplata la termen ar atrage obligaţia de plată a dobânzii fiscale, considerând accesoriile pretinse ca fiind creanţe bugetare, concluzionând finalmente că tipul de accesorii solicitate prin cererea de chemare în judecată exclude achitarea dobânzii fiscale.
Procedând în acest fel, prima instanţă a furnizat motive contradictorii atunci când şi-a fundamentat soluţia, contrar cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.
III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în insolvenţă - prin administrator judiciar Consorţiu compus din E. şi D. împotriva sentinţei nr. 277/2023 din 14 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.