Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj, a solicitat:
- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism (D.I.I.C.O.T.); obligarea ambilor pârâţi să ia măsurile ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.
Pârâta Curtea de Apel Cluj a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată din perspectiva faptului că reclamatul nu a contestat conform procedurii reglementate de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 ordinele de stabilire a drepturilor salariale şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată din perspectiva împrejurării că acţiunea formulată de reclamant nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, în argumentarea căreia s-a arătat că obligaţia de plată nu este în sarcina ordonatorului principal de credite, ci a celui secundat sau terţiar, în funcţie de nivelul instanţei angajatoare, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiuni, în dezvoltarea căreia a susţinut că la data sesizării instanţei de judecată era împlinit termenul de 3 ani prevăzut de lege pentru valorificarea unui drept de creanţă, decizia prin care s-a dispus lămurit dispozitivului sentinţei civile nr. 59/18.01.2008, neputând avea vreo semnificaţie în acest plan.
Prin încheierea din data de 19.05.2021, Curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:
- s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată;
- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj, ca neîntemeiată;
- a fost calificată excepţia prescripţiei ca fiind o apărare de fond în cadrul litigiului de contencios administrativ;
- s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj;
- a fost obligat Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantului, începând cu data de 09.12.2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000;
- a fost obligată pârâta Curtea de Apel Cluj la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferenţa dintre indemnizaţia ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri şi cea efectiv încasată, începând cu data de 09.12.2017 până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material şi până la plata efectivă,
- s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâta Curtea de Apel Cluj şi pârâtul Ministerului Justiţiei, în drepturile şi obligaţiile procesuale căruia s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pârâtul formulând recurs şi împotriva încheierii din 19 mai 2021.
3.1 Recurenta-pârâta Curtea de Apel Cluj, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi schimbarea sentinţei menţionate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj raportat la petitul privind plata drepturilor pretinse.
Astfel, a arătat că, pentru a motiva respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj raportat la petitul privind plata drepturilor pretinse, instanţa a reţinut: "Cât priveşte al doilea argument invocat în susţinerea acestei excepţii, Curtea punctează că, deşi este real că pârâta are calitatea de ordonator secundar de credite, nu se poate ignora faptul că aceasta este poziţionat în prima parte a lanţului decizional hotărârii de a achita drepturile salariate cuvenite reclamantului", în opinia sa, această reţinere contravenind prevederilor legale.
A invocat recurenta prevederile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi, ulterior, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, conform cărora: "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.", împrejurare în raport de care Tribunalul Maramureş (preşedintele acestuia fiind ordonator terţiar de credite) este instituţia care făcea plata drepturilor reclamantei astfel că, în mod direct, Curtea de Apel Cluj nu poate fi obligată la plata faţă de reclamantă a unor drepturi salariale. Totodată, raportul obligaţional care are ca obiect plata drepturilor salariale este stabilit între creditor şi Tribunalul Maramureş.
În acelaşi sens, a invocat decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin s-a reţinut că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice/instituţiei cu personalitate juridică cu care funcţionarul public/angajatul cu contract individual de muncă se află în raporturi de serviciu/de muncă, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale, în speţă Tribunalului Maramureş.
De asemenea, recurenta a susţinut că o eventuală obligaţie de plată a acestor diferenţe salariale în sarcina Curţii de Apel Cluj nu ar putea fi pusă în executare, sumele destinate plăţii drepturilor salariale fiind alocate de către Ministerul Justiţiei distinct pe ordonatori de credite, adică separat pentru Curtea de apel - ca instanţa de sine stătătoare - şi distinct pentru fiecare din tribunalele aflate în raza sa de competenţă. Totodată, prin prisma acestor prevederi, o eventuală obligaţie de plată a acestor diferenţe băneşti în sarcina Curţii de Apel Cluj nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind faptul că excedează atribuţiilor acestei pârâte.
Instituirea în sarcina Curţii de Apel Cluj a obligaţiei de plată pentru personalul altei instanţe, în speţă Tribunalul, încalcă şi prevederile Legii nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, cu privire la acest aspect, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2 pct. 13 cu privire la definirea compartimentului financiar-contabil precum şi art. 68 alin. (1) şi (4) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti cu privire la Departamentul economico-financiar şi administrativ şi atribuţiile acestuia, concluzionând că în baza acestor prevederi legale Curtea de Apel Cluj nu are competenţe în a solicita şi a asigura fonduri, din buget propriu, pentru un alt ordonator de credite, respectiv pentru Tribunalul Maramureş.
3.2 Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei în drepturile şi obligaţiile procesuale căruia s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile ministerului, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte participarea ministerului în proces, recurentul a solicitat ca instanţa de control judiciar să ia în considerare prevederile art. 142, 148 si 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. A arătat că legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii, cu privire la acest aspect invocând şi dispoziţile art. 38 din C. proc. civ. cu privire la transmitera calităţii de parte în proces.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul a susţinut că pentru a respinge această excepţie instanţa de fond a reţinut că obiectul cauzei îl constituie refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un act administrativ, iar nu legalitatea unor acte administrative.
În opinia sa, solicitarea reclamantului nu poate fi considerată plângere prealabilă în sensul dispoziţiilor legale invocate anterior, întrucât prin adresa respectivă nu se critică modul de stabilire a indemnizaţiei printr-un ordin al ministrului justiţiei, ci se solicită emiterea unui ordin de salarizare raportat la sentinţa civilă nr. 59/18.01.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş, prin care pârâţii au fost obligaţi la plata unor diferenţe salariale.
Prin urmare, având în vedere că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii respectivului act administrativ, se impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală.
Astfel, prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinţei civile nr. 59/18.01.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2007, definitivă, astfel cum a fost lămurită prin Decizia nr. 44/R/2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2020, prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantului la recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA, DIICOT.
După cum se observă din dispozitivul titlurilor executorii mai sus menţionate, instanţele nu au dispus obligarea Ministerului Justiţiei la reîncadrarea reclamanţilor şi emiterea vreunui ordin de salarizare, ci doar obligarea pârâţilor la plata diferentelor de drepturi salariale.
Litigiul a fost unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârile executându-se de către instanţele angajatoare, care au atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.
Totodată, a arătat recurentul că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, pentru indemnizaţiile care au ajuns la maximul prevăzut de această lege, recalcularea şi plata diferenţelor nu se poate face peste acest maxim.
În acest sens sunt şi Deciziile nr. 3 şi nr. 4 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a reţinut, în esenţă, că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.
Prin urmare, astfel cum arată şi Înalta Curte în aceste decizii, diferenţele salariale acordate reclamantului prin hotărâri judecătoreşti au natura juridică a unor despăgubiri, urmând a fi achitate de către instanţele angajatoare.
Legea-cadru nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."
Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017: "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii, aspect reţinut şi de către ICCJ în Decizia RIL nr. 4/2024.
După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabileşte în funcţie de coordonatele carierei profesionale a reclamantului (grad, vechime în munca şi în funcţie), iar nu ale unui procuror cu grad de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât cele două sentinţe nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanţă nici coeficientul de multiplicare şi nici valoarea de referinţă sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
În ceea ce priveşte recursul formulat de Curtea de Apel Cluj, a apreciat că aceasta are calitate procesuală pasivă decurgând tocmai din calitatea sa de ordonator secundar de credite. Lanţul ordonatorilor de credite nu poate fi "sărit", pur şi simplu. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal (deşi nu este angajat al acestei instituţii), curtea de apel este ordonator secundar şi tribunalul este ordonator ţerţiar. Susţinerile Curţii de Apel Cluj contravin logicii prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022. În discuţie nu intră existenţa unui raport de muncă după cum alegă recurenta, ci pur şi simplu regulile legiferate în materia finanţelor publice care determină obligaţia ordonatorului de a solicita şi aloca fondurile după regulile ordonării bugetare, obligaţie care nu poate fi statuată şi executată decât în condiţiile înprocesării instituţiilor ordonatoare.
Vizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat respingerea acestuia, atât cu privire la hotărârea de fond cât şi cu privire la încheiere din 19.05.2021, fundamentat de excepţiile procesuale.
În opinia sa, eventuala înprocesare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu determină o repunere a acestei instituţii în termenul şi dreptul de a formula cale de atac, mai cu seamă în situaţia data în care ÎCCJ cunoştea atât hotărârea de fond cât si recursul declarant de Ministerul Justiţiei de vreme ce a formulat note de şedinţă în susţinerea recursului Ministerului Justiţiei. Subrogaţia legală nu presupune o înprocesare automata dând doar dreptul şi obligaţia subrogatului de a prelua drepturile şi obligaţiile persoanei subrogate în speţă a instanţei supreme.
A invocat intimatul excepţia lipsei calităţii procesuale active a instituţiei în promovarea recursului de vreme ce la momentul comunicării hotărârii erau în vigoare prevederile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022 vizând transmiterea calităţii procesuale pasive către ICCJ. Lipsa de comunicare a instituţiilor în speţă MJ şi ICCJ nu poate avea consecinţe asupra cauzei sale. Calea de atac a recursului se formulează de către partea interesată care justifică calitate procesuală ori la momentul formulării căii de atac a recursului Ministerul Justiţiei nu mai justifica calitate procesuală, după cum singur alegă în recursul declarat, prin raportare la art. 458 C. proc. civ.
De asemenea, intimatul a invocat excepţia inadmisibuilităţii recursului în condiţiile în care a fost formulat de o entitate juridică străină de cauză şi interes potrivit celor mai sus alegate.
A solicitat respingerea ca inadmisibilă şi tardiv invocată a excepţiei inadmisibilităţii ridicată de Ministerul Justiţiei, în condiţiile în care excepţia a fost ridicată de Ministerul Justiţiei abia cu prilejul recursului formulat. Procedural, sub aspectul termenului de invocare, la fond excepţia inadmisibilităţii a fost ridicată doar de pârâta Curtea de Apel Cluj, excepţie asupra căreia instanţa de fond s-a şi pronunţat. Excepţia inadmisibilităţii urmare unei pretinse lipse a procedurii prealabile, ridicată abia în considerentele recursului formulat este inadmisibilă şi nefondată de vreme ce a parcurs procedura prealabilă lucru dovedit cu adresa de răspuns în cadrul procedurtii comunicată de Minister sub nr. x/2020 ataşată în probaţiune.
Pe fond, intimatul a susţinut că prin aplicarea deciziilor nr. 3/2024 şi nr. 4/2024 ale Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a majorărilor salariate stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, se afectează principiile fundamentale prevăzute de textele art. 124 şi art. 126 din Constituţie, precum şi principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor statului - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, principiu consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, prin cele două decizii criticate, pronunţate de Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii s-a consacrat nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de puterea judecătorească.
Tocmai imposibilitatea valorificării la pensie a contribuţiei CAS reţinute în baza drepturilor echivalent DNA/DIICOT, eşalonate sau executate silit, a determinat promovarea acţiunii din prezentul dosar, pe lângă dispoziţiile hotărârii de fond, sau mai precis în executarea ei, impunându-se emiterea unui act administrativ de confirmare a dreptului statuat.
Cu privire la notele de şedinţă depuse la dosar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat înlăturarea acestora ca neavând legătură cu cauza, pe de o parte Înalta Curte nu a formulat procedural un recurs adiacent căruia să-i formuleze note de şedinţă, iar pe de altă parte recursul formulat de Ministerul Justiţiei este inadmisibil, făcut de o entitate juridică fără calitate procesuală şi interes în promovarea căii de atac.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 16 ianuarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Prin notele scrise depuse la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat ca, la pronunţarea asupra cererii de recurs, să se respingă apărările intimatului exprimate prin întâmpinarea de la dosar.
În esenţă, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte (nedefinitive) cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor. Înalta Curte, prin nenumăratele decizii pronunţate, a arătat că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar nu de a uniformiza curente de opinie, fie ele şi aparţinând colectivelor de judecători de la nivelul diferitelor instanţe.
Atât timp cât prin Deciziile RIL nr. 3 şi 4/11.03.2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au tranşat chestiuni care au legătură cu prezenta cauză (obiectul cererii de chemare în judecată constând tocmai în obligare la emiterea unui ordin cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000), deşi acestea nu erau lămurite la momentul pronunţării sentinţei de fond acestea pot fi avute în vedere de instanţa de recurs (tocmai în considerarea faptului că nu există autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive) care are posibilitatea de a pronunţa o hotărâre cu luarea în considerare a acestor decizii ca urmare a admiterii recursului şi reanalizării cererii de chemare în judecată.
Intimatul-reclamant depus la dosar note scrise, în cuprinsul cărora a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 coroborate cu prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
De asemenea, intimatul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor chestiuni de drept: dacă în baza de calcul a pensiei de serviciu cuatificată procentual de art. 211 alin. (1) din Legea 303/2022 coroborate cu prevederile art. 211 şi 213 din Legea 303/2004 aprobate prin H.G. nr. 1275/2005 şi art. 3 alin. (3) şi art. 20 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1275/2005 amintită, intră şi drepturile salariale sau de natura salarială decurgând din hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a statuat illo tempore (anterior pronunţării Deciziei ICCJ nr. 3/2024), că respectivul drept, în speţă diferenţele lunare de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor de la DNA-DIICOT, incluse prin hotărâri definitive în indemnizaţia de bază lunară de încadrare, apreciate ca fiind drepturi salariale, pentru care au fost calculate şi reţinute la sursă contribuţiile sociale, respectiv care trebuiau plătite şi au fost deduse din executările derulate şi, respectiv, dacă drepturile mai sus amintite statuate illo tempore prin hotărâri definitive pot fi afectate de Deciziile Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3/2024 şi nr. 4/2024, în sensul retroactivării interpretării Curţii şi practic golirii de conţinut a hotărârii judecătoreşti definitive.
La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei. În raport de această împrejurare, de faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată anterior momentului la care au intrat în vigoare dispoziţiile legale menţionate, iar comunicarea a fost efectuată, raportat la momentul pronunţării hotărârii, către Ministerul Justiţiei, precum şi în raport de faptul că excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes în promovarea căii de atac şi inadmsibilităţii recursului, invocate de către reclamant, privesc aspecte legate de subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a respins excepţiile invocate de către intimatul-reclamant.
Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2025 pronunţată în dosarul asociat nr. x/2020, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de intimatul-reclamant A. şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 coroborate cu prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în interpretarea dată prin Deciziile nr. 3/20024 şi 4/20025 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.
La aceeaşi dată, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a constatat că cererea este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2024, întrucât, prin cele două întrebări, nu se invocă existenţa unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze, în raport de obiectul acesteia, respectiv cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 şi plata diferenţelor salariale corespunzătoare. În raport de conţinutul celor două întrebări, constatând că nu se pune în discuţie existenţa unei chestiuni de care să depindă soluţionarea cauzei, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin sentinţa nr. 59/18.01.2008 a Tribunalul Maramureş, definitivă prin Decizia nr. 1311/R/2009, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş şi Ministerul Finanţelor au fost obligaţi: să calculeze şi să plătească reclamanţilor, printre care şi reclamantul din prezenta cauză A., drepturile reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţia pe care o primesc şi cele ale procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., începând cu luna aprilie 2006 şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, precum şi pentru viitor, actualizate la data plăţii efective; să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă; să aloce fondurile necesare plăţii sumelor neîncasate.
Prin încheierea din 03.07.2020 a Tribunalului Maramureş, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 59/18.01.2008 (formulată de o parte dintre reclamanţi, însă nu şi de reclamantul din prezenta cauză A.), soluţia fiind schimbată prin Decizia nr. 44/R/2020, dispunându-se lămurirea dispozitivului în sensul că diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţia procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi cele ale reclamantului "recunoscute şi stabilite prin sentinţa menţionată sunt şi rămân incluse în indemnizaţia de bază lunară de încadrare, fiind datorate şi pentru viitor, începând cu data acordării lor şi până la încetarea stării de discriminare."
La data de 09.11.2020, reclamantul A. a adresat Ministerului Justiţiei o cerere prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 12.11.2009 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.000, stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.).
Cererea a fost soluţionată prin adresa nr. x/2020, în sensul respingerii, în motivarea actului reţinându-se că, prin sentinţa civilă nr. 59/18.01.2008, instanţa nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiţiei obligaţia de a emite ordine de salarizare a reclamanţilor.
În acest context factual, împotriva acestui refuz, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând cenzurarea acestuia, cu consecinţa emiterii unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.), urmând ca pârâţii să fie obligaţi şi la plata sumelor de bani aferente.
Prin sentinţa recurată: s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj, ca neîntemeiată; a fost calificată excepţia prescripţiei ca fiind o apărare de fond în cadrul litigiului de contencios administrativ; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj; a fost obligat Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantului, începând cu data de 09.12.2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,000; a fost obligată pârâta Curtea de Apel Cluj la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferenţa dintre indemnizaţia ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri şi cea efectiv încasată, începând cu data de 09.12.2017 până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material şi până la plata efectivă, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj formulând cereri de recurs. Prin încheierea din data de 19.05.2021, Curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj.
La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea 304/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei.
2. Analiza recursurilor formulate de pârâţi
2.1 Recursul formulat de pârâta Curtea de Apel Cluj
Înalta Curte constată că sunt fondate susţinerile recurentei-pârâte cu privire la greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind calitatea procesuală pasivă, constatând incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 29 din C. proc. civ., "Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces."
Conform art. 32 C. proc. civ.: "(1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes."
Dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. reglementează calitatea procesuală ca fiind dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, sancţiunea încălcării acestei condiţii fiind respingerea cererii ca fiind formulată de sau împotriva unei persoane fără calitate, potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. civ.
Calitatea procesuală presupune, aşadar, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuala activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuala pasivă). Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este deci o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.
Înalta Curte constată că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată priveşte şi solicitarea reclamantului de obligare a ambilor pârâţi să ia măsurile ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj, reţinând următoarele: "în referire la primul aspect pe care se fundamentează excepţia, respectiv lipsa atribuţiilor în stabilirea drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, Curtea constată că acest capăt de cerere a fost formulat doar în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, nu şi în raport cu pârâta Curtea de Apel Cluj. Cât priveşte al doilea argument invocat în susţinerea acestei excepţii, Curtea punctează că, deşi este real că pârâta are calitatea de ordonator secundar de credite, nu se poate ignora faptul că acesta este poziţionat în prima parte a lanţului decizional hotărârii de a achita drepturile salariale cuvenite reclamantului."
Contrar acestei interpretări, astfel cum s-a reţinut anterior, justificarea calităţii procesuale pasive presupune existenţa unei identităţi între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată, calitatea procesuală reprezentând o condiţie de exercitare a acţiunii civile.
Judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel sunt instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite, potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, care prevede următoarele: "(1) Activitatea instanţelor este finanţată integral de la bugetul de stat. (2) Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (…)"
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară (anterior, art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004): "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite."
Art. 2 pct. 13 din Legii nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice defineşte compartiment financiar-contabil ca fiind: denumire generică pentru structura organizatorică - departament, direcţie, serviciu, birou, compartiment sau alte structuri specifice - în cadrul instituţiei publice, cu atribuţii în fundamentarea, elaborarea şi execuţia bugetului instituţiei şi/sau în care este organizată evidenţa contabilă a elementelor patrimoniale de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, a veniturilor şi cheltuielilor în baze contabile de numerar şi de angajamente, se efectuează plata cheltuielilor, se întocmesc situaţiile financiare şi/sau se elaborează şi fundamentează proiectul bugetului instituţiei, după caz.
Art. 68 alin. (1) din Regulamentul din 22 decembrie 2022 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti dispune că: "In cadrul curţilor de apel şi al tribunalelor funcţionează un departament economico-finaneiar şi administrativ, condus de un manager economic. Departamentul economico-financiar şi administrativ are ca atribuţii principale efectuarea operaţiunilor financiar-contabile, evidenţa bunurilor, asigurarea condiţiilor materiale pentru desfăşurarea activităţii instanţelor şi gospodărirea sediilor acestora."
De asemenea, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede următoarele: " Managerul economic este subordonat preşedintelui instanţei şi exercită următoarele atribuţii: (...) b) răspunde pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii financiare şi de gestiune, potrivit dispoziţiilor legale; c) coordonează activitatea de elaborare şi fundamentare a bugetului anual de venituri şi cheltuieli;(…) e) răspunde de utilizarea creditelor bugetare şi de realizarea veniturilor, de folosirea cu eficienţă a sumelor primite de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, de integritatea bunurilor încredinţate instanţei, de organizarea şi ţinerea Ia zi a contabilităţii şi de prezentarea la termen a situaţiilor financiare asupra stării patrimoniului aflat în administrare şi a execuţiei bugetare; (...)"
În baza acestor prevederi legale, Curtea de Apel Cluj nu are competenţe în a solicita şi a asigura fonduri, din buget propriu, pentru un alt ordonator de credite, respectiv pentru Tribunalul Maramureş.
Relevanţă pentru cauza de faţă prezintă şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2016 dată în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia, în cazul în care reclamantul înţelege să acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor sale atât instituţia/autoritatea publică angajatoare, cât şi autoritatea publică centrală, în considerarea calităţii acesteia de ordonator principal/secundar de credite, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv a titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale.
Aşadar, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care judecătorul se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa acordării drepturilor salariale.
În ceea ce priveşte interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal/secundar de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, se reţine că acest aspect nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.
Faptul că pârâta Curtea de Apel Cluj are calitatea de ordonator secundar de credite nu se confundă cu obligaţia de asigurare de către acest pârât, din bugetul propriu, a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale ale judecătorului din cadrul ordonatorului terţiar de credite, Tribunalului Maramureş.
În aceste condiţii, în baza prevederilor legale antereferite, Tribunalul Maramureş (preşedintele acestuia fiind ordonator terţiar de credite) este instituţia care face plata drepturilor reclamantului, astfel că, în mod direct, Curtea de Apel Cluj nu poate fi obligată la plata faţă de reclamant a unor drepturi salariale. Totodată, raportul obligaţional care are ca obiect plata drepturilor salariale este stabilit între reclamant şi Tribunalul Maramureş, instanţă care însă nu a fost chemată în judecată în prezentul dosar.
În concluzie, se impune reformarea sentinţei recurate în acord cu aceste considerente, urmând să fie casată în parte sentinţa, şi, în rejudecare, să fie admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj şi să fie respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Curtea de Apel Cluj, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
2.2 Recursul formulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei)
În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din data de 19.05.2021, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte privind greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.
Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia să fie admisă, având în vedere că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii respectivului act administrativ, în opinia sa, acţiunea neîncadrându-se în ipoteza reglementată de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.
Instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a respins în mod corect excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, constatând caracterul neîntemeiat al acesteia, prin încheierea de şedinţă din data de 19 mai 2021, pentru motivul că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic, ci acordarea unor drepturi de natură salarială, sens în care s-a adresat cu cerere ministerului pârât, aşa cum rezultă din adresa răspuns aflată la dosarul de fond.
Astfel, din actele dosarului rezultă că, prin cererea înregistrată sub nr. x/09.11.2020, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2009 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19.000, stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. a) pct. 13 (aferent salarizării D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.). Cererea a fost soluţionată de Ministerul Justiţiei prin adresa de răspuns nr. x/2020, răspunsul fiind negativ, cu motivarea că în cuprinsul sentinţei civile nr. 59/18.01.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1311/R/2009, nu s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a emite ordine de salarizare. S-a precizat că sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti sau diverse alte pretenţii salariale admise de instanţele judecătoreşti au fost/sunt plătite în conformitate cu prevederile actelor normative referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei care i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."
Totodată, art. 2 alin. (2) din aeceaşi lege prevede că "Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal."
În lumina acestor dispoziţii legale şi a circumstanţelor de fapt antereferite, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantului, prin care solicită cenzurarea refuzului nejustificat materializat în cuprinsul adresei de răspuns nr. x/2020, este admisibilă, fiind lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că reclamantul avea obligaţia de a contesta ordinele prin care i s-au stabilit drepturile salariale, neexistând un act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a reclamantului prin raportare la dreptul pretins de acesta prin solicitarea în discuţie adresată Ministerului Justiţiei.
Prin urmare, recursul formulat de pârâtă împotriva încheierii din 19 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Ministerul Justiţiei, urmează a fi respins ca nefondat.
Referitor la recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1048/06.06.2022, Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate criticile recurentei-pârâte cu privire la fondul cauzei.
Se reţine că în cauză, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv solicitarea de emitere a unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantului cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19.000, începând cu data de 09.12.2017, urmând ca această indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor, şi obligarea la plata drepturilor salariale constând în diferenţele salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material până la data plăţii efective a acestora, este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 privind examinarea recursului în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. x/2023 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au stabilit următoarele:
"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.
Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.
Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."
În considerentele acestei decizii se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.
Astfel, conform considerentelor acestei decizii:
"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."
Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024, dată în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au stabilit următoarele:
"Drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri şi, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor şi nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu.
Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi."
În considerentele acestei decizii, în privinţa coeficienţilor de multiplicare s-a reţinut că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată". (paragraful 72)
Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte apărarea intimatului legată de autoritatea de lucru judecat a considerentelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârile judecătoreşti definitive invocate de către acesta, la care s-a raportat şi prima instanţă ca atare, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentinţa civilă nr. 59/18.01.2008 a Tribunalul Maramureş definitivă prin Decizia nr. 1311/R/2009, respectiv încheierea din 03.07.2020 a Tribunalului Maramureş şi Decizia nr. 44/R/2020, nu s-a instituit în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei obligaţia de a emite noi ordine de salarizare, astfel cum menţionează însuşi intimatul prin întâmpinare, acesta apreciind că se impune emiterea unui act administrativ de confirmare a dreptului statuat prin respectivele hotărâri.
Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte reţine că prin aceste hotărâri menţionate drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.
Din considerentele deciziilor definitive în discuţie rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi, respectiv indemnizaţia brută de încadrare a fiecăruia.
O altă interpretare a efectelor hotărârilor menţionate ar contraveni inclusiv Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantul în cauză.
Aşa fiind, având a urma aceste dezlegări ale chestiunilor de drept incidente speţei, date de instanţa supremă prin deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii astfel cum au fost reţinute anterior, în raport de caracterul obligatoriu al deciziilor respective în condiţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinţei recurate sub acest aspect.
3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei) împotriva încheierii din 19 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; va admite recursurile formulate de pârâtele Curtea de Apel Cluj şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei) împotriva sentinţei civile nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj şi respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Curtea de Apel Cluj, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; va respinge în tot cererea formulată de reclamantul A. şi va menţine dispoziţia sentinţei atacate privind excepţia inadmisibilităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei) împotriva încheierii din 19 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile formulate de pârâtele Curtea de Apel Cluj şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei) împotriva sentinţei civile nr. 1048 din 6 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi în rejudecare:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj şi respinge acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Curtea de Apel Cluj, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Respinge în tot cererea formulată de reclamantul A..
Menţine dispoziţia sentinţei atacate privind excepţia inadmisibilităţii.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.