Acţiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu nepatrimonial. Momentul de la care este datorată dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor morale stabilite prin hotărâre judecătorească
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă
Index alfabetic: despăgubiri morale
- dobândă legală penalizatoare
- drept de creanţă
- principiul reparării integrale a prejudiciului
C.civ., art. 1381, art. 1385, art. 1535
Dispoziţiile art. 1381 C.civ. recunosc dreptul la reparație în privinţa oricărui prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, fără distincţie, stipulând, tot fără diferențiere, că acesta se naşte din chiar ziua cauzării prejudiciului, ceea ce înseamnă că partea vătămată este îndreptăţită la despăgubiri prin raportare la momentul temporal menţionat, avut în vedere de legiuitor, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat (în termenii art. 1381 alin. 2 C.civ.) şi cuantificarea prejudiciului are loc la un moment ulterior. Aceasta întrucât raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului (victimei) și obligația corelativă de despăgubire, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în chiar momentul cauzării prejudiciului.
Aşadar, dreptul de creanţă există în mod cert în patrimoniul persoanei (victimei), iar împrejurarea că nu are întinderea determinată nu poate constitui un impediment în aplicarea tuturor regulilor reparației integrale (respectiv, recunoașterea dobânzilor penalizatoare sau moratorii reglementate de art. 1535 C.civ., care curg de la scadenţă, marcată, în cazul răspunderii civile delictuale, de momentul săvârşirii faptei ilicite şi producerii prejudiciului).
Întrucât despăgubirile morale au caracter patrimonial, ele se datorează, în respectarea principiului reparației integrale, consacrat de art. 1385 C.civ., inclusiv cu luarea în considerare a dobânzii penalizatoare, aplicabilă sumei reprezentând creanţa principală, din acelaşi moment al săvârşirii faptei ilicite (respectiv, al producerii prejudiciului).
O apreciere în sens contrar, ar însemna ca, în contra tuturor regulilor reparațiunii, suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să fie stabilită cu luarea în considerare a momentului producerii prejudiciului, în timp ce dobânzile, deși parte componentă a prejudiciului, să fie amânate de la a fi recunoscute şi acordate până la data pronunţării sau rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1480 din 17 septembrie 2025
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă la data de 08.12.2022, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. SRL, C. SRL, D. și E. pronunțarea de către instanță a unei hotărâri judecătorești prin care:
i. în temeiul art. 253 alin. 1 lit. c) C.civ., să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi nepatrimoniale care aparțin reclamantului, prin:
a) publicarea articolului „Exclusiv. A. a ucis un om. Manelistul a fost implicat într-un alt accident” pe site-ul (...), la data de 29.11.2022;
b) publicarea articolului „Este bomba zilei! A. a ucis un om într-un alt accident rutier, după ce a adormit la volan. Va face închisoare cu executare!” pe pagina oficială X TV de pe rețeaua de socializare www.facebook.com, în jurul orei 11:00;
c) difuzarea știrii „Breaking News! Accidentul ținut secret, A. a ucis un om” pe postul de televiziune X TV, la data de 30.11.2022, în jurul orei 20:01;
ii. în temeiul 253 alin. 1 lit. b) C.civ., să se dispună obligarea pârâților la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparținând reclamantului, prin desființarea cu caracter permanent a articolelor/înregistrărilor mai sus-menționate;
iii. în temeiul art. 1.349 și urm. C.civ. raportat la art. 254 alin. 4 C.civ., să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 1.000.000 lei în favoarea reclamantului, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi nepatrimoniale aparținând reclamantului, prin articolele publicate si știrile difuzate;
iv. să se dispună obligarea pârâților la plata în solidar a dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 până la data plății efective a acestei sume;
v. să se dispună obligarea pârâților la actualizarea creanței cu rata inflației, atât în ceea ce privește prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantului, cât și în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare;
vi. în temeiul art. 253 alin. 3 lit. a) C.civ., să se dispună obligarea pârâților la prezentarea de scuze publice reclamantului și la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii care urmează a fi pronunțată în cadrul articolelor dintr-un ziar de circulație locală și națională, într-o manieră lizibilă;
vii. obligarea pârâților la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 şi urm. C.proc.civ., art. 70, art. 72, art. 73, art. 75 C.civ., art. 30 alin. 1, 8, art. 31 alin. 1, art. 53 din Constituția României, art. 10 din CEDO, Rezoluția 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prevederile Statutului și ale Codului deontologic ale jurnalistului.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Hunedoara
Prin sentinţa nr. 1596 din 10.10.2023, Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă a admis în parte acţiunea.
A constatat caracterul ilicit al afirmaţiilor referitoare la reclamantul A. făcute de pârâţi prin:
a) publicarea articolului „Exclusiv. A. a ucis un om. Manelistul a fost implicat într-un alt accident” pe site-ul X,
b) publicarea articolului „Este bomba zilei! A. a ucis un om într-un alt accident rutier , după ce a adormit la volan. Va face închisoare cu executare!” pe pagina oficială X TV de pe reţeaua de socializare www.facebook.com, în jurul orei 11:00 şi
c) difuzarea ştirii „Breaking News! Accidentul ţinut secret, A. a ucis un om” pe portalul de televiziune X TV, la data de 29.11.2022, ora 20:01
I-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, drepturi încălcate prin articolele publicate şi ştirile difuzate.
I-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 şi până la data plăţii efective a sumei, precum şi la actualizarea creanţei cu rata inflaţiei atât în ceea ce priveşte suma de 100.000 lei, cât şi în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare.
I-a obligat pe pârâţi la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii în cadrul articolelor dintr-un ziar de circulaţie naţională, într-o manieră lizibilă, timp de o zi.
A respins în rest acţiunea.
I-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia
Prin decizia nr. 3146 din 03.10.2024, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D. împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa atacată, în ceea ce privește caracterul solidar al obligației, data de la care este datorată dobânda penalizatoare și cuantumul cheltuielilor de judecată și rejudecând în aceste limite:
A obligat-o pe pârâta B. SRL la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate prin articolele publicate.
A obligat pe pârâtele C. SRL și D., în solidar, la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi încălcate prin știrile difuzate.
A obligat pe pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii.
A obligat pe pârâte la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată, reduse în condițiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., astfel: pârâta B. SRL suma de 5.000 lei, iar pârâtele C. SRL și D., în solidar, suma de 5.000 lei.
A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate.
A luat act că apelantele-pârâte au declarat că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtele C. SRL, B. SRL și D.
4.1. Recursul reclamantului A.:
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare, de către instanţa de apel, a normelor de drept material în ceea ce priveşte data de la care este datorată dobânda legală penalizatoare şi, implicit, data de la care trebuie actualizată creanţa cu rata inflaţiei, atât în ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, cât şi în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare.
Arată, referindu-se la prevederile art. 1.381 alin. 2 şi 3, art. 1.523 alin.2 lit. e) şi art. 1.535 C.civ., că dreptul său la reparaţie s-a născut la data săvârşirii faptei ilicite de către pârâte, respectiv 29.11.2022, chiar dacă debitele solicitate au fost cuantificate ulterior, întrucât acestea au fost generate de intimatele-pârâte, iar ele s-au manifestat ca prejudicii încă de la data atingerii aduse drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, drepturi încălcate recurentului-reclamant prin articolele publicate, respectiv ştirile difuzate.
Arată că doar momentul temporal în care aceste debite au fost cuantificate se situează la un moment viitor, irelevant juridic în raport cu art. 1.381 alin. 2 şi 3 C.civ..
Pe cale de consecinţă, inclusiv în cazul despăgubirilor pentru daune morale, dobânda legală penalizatoare nu este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care debitorul a fost obligat la plata despăgubirilor, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci de la data săvârşirii faptei ilicite, astfel cum specifică dispoziţiile art. 1.381 C.civ.
Consideră, aşadar, că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material, motiv pentru care solicită să se constate că se impune ca intimatele-pârâte să fie obligate la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 29.11.2022 şi până la data plăţii efective a acestei sume.
Referitor la actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, arată că orice sumă de bani îşi pierde din valoare pe măsura trecerii timpului, ca urmare a existenţei efectului economic al inflaţiei.
Ca atare, suma datorată la data formulării cererii are o anumită valoare, în timp ce, odată cu trecerea timpului, această sumă ajunge să îşi piardă din valoarea puterii de cumpărare, ca urmare a efectului economic inflaţionist.
Astfel, pentru a se atinge scopul şi pentru a se realiza efectul normei înscrise în art. 1.385 C.civ., respectiv de reparare integrală a prejudiciului, arată că debitul principal datorat de către pârâte trebuie să fie actualizat cu rata inflaţiei, începând cu data de 29.11.2022 până la data plăţii efective şi integrale a respectivului debit de către pârâte.
Referitor la cumulul dobânzii legale cu actualizarea cu rata inflaţiei, invocă, în temeiul art. 1.385 alin. 1 C.civ., dreptul creditorului la daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei (respectiv damnum emergens - pierderea efectivă), cât şi în dobânda legală (lucrum cessans - beneficiul nerealizat).
În acest sens, arată că natura juridică a dobânzii este diferită de cea a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor-interese moratorii pentru neexecutarea unei obligaţii de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, respectiv daune compensatorii, fiind admisibil cumulul acestora şi neputându-se vorbi despre o dublă reparaţie, care să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.
Pe cale de consecinţă, arată că este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai în această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1.385 C.civ., motiv pentru care solicită să se constate că se impune obligarea intimatelor-pârâte la actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, atât în ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial cauzat, cât şi în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare.
4.2. Recursul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D.:
Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentele-pârâte au invocat încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 20 din Constituţia României, respectiv a art. 70, art. 75, art. 1.382, art. 1.383 şi art. 1.357 C.civ..
Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituţia României, respectiv art. 70 şi art. 75 C.civ. când a reţinut că „atunci când libertatea de expresie se exercită prin enunţarea unor judecăţi de valoare [...], acestea pot fi sancţionate când sunt pur injurioase”.
Formulând consideraţii generale, arată că, potrivit doctrinei, libertatea de exprimare cuprinde două categorii, respectiv libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără ingerinţe din partea autorităţilor publice, sens în care face trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Handyside c. Marii Britanii, prin care s-a stabilit că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva, paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică.”
În aceeaşi manieră, arată generic că, în cauza Sipoş c. României, s-a reţinut că „îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenţie. Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie.”
În aceiaşi termeni, menţionează că referirea la obligaţia presei de a nu depăşi, între altele, limita cerută de protecţia „reputaţiei altora” nu trebuie nicidecum înţeleasă în sensul că, ori de câte ori reputaţia unei persoane este lezată, presa ar fi depăşit limitele permise.
Fără a se raporta la considerentele deciziei atacate, arată că, în cauzele menţionate anterior, instanţa europeană a decis că, deşi ziariştii respectivi lezaseră demnitatea unor persoane, sancţionarea lor de către instanţele naţionale nu a fost „necesară într-o societate democratică”, întrucât nu s-a dovedit existenţa unei „nevoi sociale presante” care să fi justificat sancţionarea. Lezarea demnităţii sau reputaţiei unei persoane nu constituie în sine o astfel de „nevoie socială presantă”.
În continuare, afirmă că au demonstrat că materialele care îl vizau pe reclamant au fost obţinute din surse oficiale existente pe portalul instanţelor de judecată, extrase de pe portalul de jurisprudenţă www.rolii.ro, care au fost confirmate de un purtător de cuvânt al Poliţiei Române, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Ca atare, consideră că, în cauză, a existat o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat.
Buna-credinţă este dovedită în cauză având în vedere existenţa bazei factuale şi a interesului public privind subiectul dezbătut, iar, în raport cu prevederile art. 75 alin. 2 C.civ., buna-credinţă exclude caracterul delictual al faptei.
Evidenţiind situaţia de fapt, arată că buna-credinţă a recurentelor-pârâte rezultă şi din aceea că ulterior primirii punctului de vedere al intimatului şi obţinerii, din partea sursei, a informaţiei că între reclamant şi inculpatul din dosarul nr. x/208/2018 a fost doar o identitate de nume şi că autorul accidentului rutier din anul 2016 este o altă persoană, nu a mai fost difuzată ştirea, iar articolul publicat pe site-ul X şi postarea de pe pagina de socializare facebook au fost eliminate.
Invocă, în acest sens, hotărârea pronunţată în cauza Thorgeirson c. Islandei, prin care Curtea Europeană a apreciat că, în măsura în care un jurnalist reproduce ceea ce a aflat de la terţi, stabilirea adevărului respectivelor afirmaţii constituie o sarcină nerezonabilă, dacă nu chiar imposibilă, iar ceea ce impune jurisprudenţa CEDO, pentru a asigura protecţia conferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie, este existenţa unei baze factuale solide.
Precizează, astfel, că au arătat că informaţiile prezentate au avut o bază factuală solidă.
În susţinerea încălcării, de către instanţa de apel, a prevederilor art.1.382 şi art. 1.383 C.civ., recurentele-pârâte au arătat că, astfel cum rezultă din conţinutul art. 1.382 C.civ., una dintre trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive este aceea ca prejudiciul să fie provocat prin aceeaşi faptă ilicită şi să fie cauzat în comun de autorii acesteia.
Or, dând eficienţă dispoziţiilor art. 1.357 coroborate cu art. 1349 alin. 1 şi 2 C.civ., instanţa de apel ar fi trebuit să dispună obligarea recurentelor C. SRL şi D. în mod individual la plata de daune morale, iar nu să reţină un raport de solidaritate pasivă între acestea.
Chiar dacă între faptele recurentelor din prezenta cauză există o legătură strânsă, acţiunile acestora sunt diferite, fapt reţinut chiar de către instanţa de apel, respectiv difuzarea informaţiilor de către C. SRL în cadrul emisiunilor şi lansarea afirmaţiilor de către D. în cadrul emisiunilor.
Printr-o altă critică, recurentele-pârâte invocă faptul că, în cauză, nu a existat un prejudiciu suferit de către reclamant.
Cu privire la prejudiciu şi întinderea acestuia, s-a reţinut constant în jurisprudenţa naţională că acesta trebuie dovedit, simpla constatare a faptei ilicite nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Or, în prezenta cauză, reclamantul s-a limitat doar la invocarea unui prejudiciu, fără să facă dovada acestuia.
Relevând cadrul factual, arată că, în urma parcurgerii reţelele de socializare ale reclamantului, se observă că acesta se bucură din partea urmăritorilor săi de aceeaşi apreciere ca anterior difuzării emisiunii şi publicării articolului reclamat, adunând la postările sale mii de aprecieri.
Totodată, ulterior acestui moment, reclamantul a lansat alte piese muzicale şi s-a bucurat de aprecierea urmăritorilor săi, adunând milioane de vizionări la videoclipurile sale.
De asemenea, chiar familia reclamantului afirmă pe reţelele de socializare că acesta se bucură de mare notorietate, fiind cu mult înaintea altor artişti care interpretează acelaşi gen muzical, sens în care pârâtele fac trimitere la un articol de presă publicat în data de 29.10.2024, pentru a menţiona că percepţia urmăritorilor reclamantului nu s-a schimbat faţă de acesta, având în vedere că reclamantul se bucură în continuare de o popularitate crescută în rândul ascultătorilor de gen.
5. Apărări formulate în cauză
Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtelor, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului pârâtelor, recurentul-reclamant a arătat că susţinerile din cuprinsul memoriului de recurs se rezumă la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat aspectele de fapt ale prezentului litigiu, constituind o reiterare a motivelor de apel.
De asemenea, a precizat că recurentele-pârâte au criticat modalitatea în care instanţa de apel a interpretat aspectele de fapt ale prezentului litigiu şi probaţiunea administrată în faţa instanţelor de fond, aspect examinat în mod legal de către curtea de apel.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanţele de fond au constatat în mod corect existenţa faptei ilicite şi au respectat întocmai principiile europene care consacră libertatea de exprimare, analizând minuţios criteriile referitoare la calitatea persoanei care critică şi a celei vătămate, indicând, totodată, că demersul jurnalistic a fost efectuat cu vădită rea-credinţă.
A precizat că verificarea portalului instanţelor de judecată şi accesarea site-ului de jurisprudenţă www.rolii.ro au fost efectuate cu superficialitate, întrucât orice observator obiectiv, prin simpla lecturare a dispozitivului hotărârii, şi-ar fi putut da seama că nu reclamantul este persoana condamnată.
De asemenea, mesajele transmise de către interlocutorul jurnalistei nu reprezintă nimic altceva decât un zvon, care trebuia în mod obligatoriu verificat sub aspectul credibilităţii.
Referitor la argumentul suplimentar al recurentelor-pârâte conform căruia avocaţii de la acea dată au oferit un drept la replică şi au dezminţit informaţiile publicate în mediul online, precizează că acest aspect nu poate echilibra situaţia generată de către recurentele-pârâte.
Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, au indicat că recurentul-reclamant a reluat aspecte deja antamate de către prima instanţă de fond, indicând doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
De asemenea, reluând considerentele deciziei atacate, au arătat că în mod corect a stabilit instanţa de apel că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Astfel, dobânda legală penalizatoare nu ar putea fi acordată începând cu data de 29.11.2022, întrucât la acel moment nu exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Prin urmare, în privinţa daunelor morale, stabilite prin hotărâre judecătorească, creanţa în bani devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Referitor la solicitarea de actualizare a daunelor cu rata inflaţiei, au arătat că în cauză nu se pune problema unei atare actualizări, tocmai în considerarea faptului că instanţa de apel a acordat, prin hotărâre, daunele morale în cuantumul stabilit în urma unei analize proprii, prin raportare la probabilitatea existenţei prejudiciului şi a condiţiilor în care acesta ar fi fost produs.
Rezultă, astfel, că instanţa de apel a considerat că în acest mod este acoperit, chiar şi în presupusele condiţii de inflaţie susţinute de parte, prejudiciul pe care acesta l-ar fi suferit din culpa recurentelor-pârâte.
Pe cale de consecinţă, în cauză, nu se impune actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, întrucât acest fapt ar însemna pentru reclamant o îmbogăţire fără justă cauză.
Mai mult, în absenţa unei prevederi legale exprese care să impună actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, este evident că instanţa de apel a stabilit corect despăgubirile printr-o evaluare concretă si obiectivă a prejudiciului, respectând principiile fundamentale ale dreptului civil.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
i. În ceea ce privește recursul reclamantului A., se reține, cu prioritate, contrar apărărilor din întâmpinarea pârâților, că sunt încadrabile, în motivul reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., criticile de nelegalitate formulate, sancțiunea nulității invocată fiind, ca atare, lipsită de fundament.
Apoi, trecându-se la examinarea în concret a criticilor deduse judecății, se constată că recursul are caracter fondat, fiind corecte susținerile reclamantului conform cărora instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la momentul de la care pot fi acordate dobânzile penalizatoare (moratorii) în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudicii nepatrimoniale, în scopul asigurării unei reparații integrale, respectiv, de punere a victimei într-o situație apropiată celei dinaintea săvârșirii ilicitului civil, prin recunoașterea dreptului inclusiv la acel beneficiu nerealizat (lucrum cessans), ca parte integrantă a prejudiciului final.
Astfel, deşi identifică şi enunţă în mod corect regula de drept conform căreia „dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat” (art. 1381 alin. 2 C.civ.), reţinând totodată că, de lege lata, dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, adică din ziua cauzării prejudiciului toate dispozițiile legale privind executarea, transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor (art. 1381 alin. 3 C.civ.), instanţa de apel concluzionează în mod greşit că aceste dispoziţii legale nu s-ar aplica în cazul compensațiilor pentru daune morale întrucât legiuitorul ar fi adoptat o soluţie diferită în această materie.
Pentru susținerea acestei aprecieri, instanţa face trimitere la dispozițiile art. 1391 alin. 3 C.civ. („dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă”), arătând că, dacă un asemenea drept nu poate fi cedat decât condiţionat de stabilirea lui, printr-o tranzacție sau hotărâre judecătorească, înseamnă că, deşi dreptul la reparaţie se naşte la data producerii prejudiciului, el nu se definitivează decât prin complinirea cerinţei lichidităţii (stabilirea cuantumului prin tranzacţie/hotărâre), abia în acest moment fiind posibilă reclamarea şi, respectiv, aplicarea unei dobânzi legale penalizatoare.
Raționamentul instanţei de apel este greşit întrucât pe de o parte, denaturează sensul (obiectul) reglementării art. 1391 alin. 3 C.civ. şi, pe de altă parte, deşi recunoaște că dreptul victimei la reparaţie se naşte din chiar ziua producerii prejudiciului, nu dă eficiență principiului reparării integrale (art. 1385 C.civ.) care presupune, în cazul reparaţiei prin echivalent, sub forma unei sume de bani, şi acordarea dobânzilor penalizatoare (moratorii) care curg de la scadenţă, astfel cum stipulează art. 1535 C.civ. (scadență care, de regulă, în cazul răspunderii civile delictuale este marcată de momentul săvârșirii faptei ilicite şi producerii prejudiciului).
Astfel, în ce privește dispoziția art. 1391 alin. 3 C.civ., aceasta nu constituie o derogare, în cazul prejudiciului nepatrimonial, de la regula naşterii dreptului la reparaţie din chiar momentul producerii prejudiciului, întrucât obiectul ei de reglementare vizează o altă ipoteză, aceea a modalității de transmitere a dreptului la despăgubire în astfel de situații.
Prin urmare, nu trebuie confundată ipoteza de reglementare a acestui text cu cea avută în vedere pentru nașterea dreptului la reparație de către art. 1381 alin. 2 C.civ.
Faptul că cesionarea unui asemenea drept la despăgubire, pentru prejudicii cauzate drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept, poate avea loc doar după ce a fost stabilit prin tranzacție sau hotărâre judecătorească, nu poate fi pus decât în legătură cu natura unui astfel de drept, vizând atributele personalității umane, înainte de a fi evaluată şi de a-şi găsi o expresie patrimonială atingerea ce i-a fost adusă.
În mod evident, fiind vorba despre drepturi strict personale (intuitu personae) cărora le este adusă atingere, ele au caracter incesibil (totodată, insesizabil, imprescriptibil extinctiv) şi, deci, nu pot face obiectul unei transmisiuni.
În momentul în care însă, astfel de afectări ale drepturilor personalității au avut recunoscută o reparație patrimonială, dreptul la despăgubire constatat (prin hotărâre sau tranzacție) face obiectul unor creanţe bănești, susceptibile ca atare de transmisiune.
Aceasta nu înseamnă că dispoziţia art. 1391 alin. 3 C.civ. ar modifica în vreun fel regula naşterii dreptului la reparaţie din chiar ziua cauzării prejudiciului (cu toate consecințele care decurg din existenţa acestei date a scadenţei, incidentă prin efectul întârzierii de drept în executarea obligaţiei, conform dispoziţiilor art. 1523 alin. 2 lit. e) C.civ., în materia faptelor ilicite extracontractuale).
Ca atare, nu se poate susţine, cum greşit procedează instanţa de apel că, în absența tranzacţiei sau hotărârii judecătorești la care face referire art. 1391 alin. 3 C.civ., dreptul la reparaţie al victimei, deşi născut anterior, la data producerii prejudiciului, nu ar fi susceptibil de dobândă penalizatoare pentru că aceasta ar avea ca punct de plecare doar data pronunţării hotărârii judecătorești care să fixeze cuantumul creanței, complinind astfel cerinţa lichidității acesteia (necesară, în aprecierea instanței, pentru a putea fi aplicată dobânda penalizatoare).
În realitate, prin dispoziţiile art. 1381 C.civ. recunoscându-se drept la reparație în privinţa oricărui prejudiciu (patrimonial sau nepatrimonial, fără distincţie) se stipulează, în acelaşi timp, tot fără diferențiere, că dreptul la reparație (în sensul de drept subiectiv primar la despăgubire pentru atingerile aduse patrimoniului sau persoanei) se naşte din chiar ziua cauzării prejudiciului.
Aşadar, dreptul de creanţă există în mod cert în patrimoniul persoanei (victimei), împrejurarea că nu are întinderea determinată neputându-se constitui într-un impediment în aplicarea tuturor regulilor reparației integrale (respectiv, recunoașterea dobânzii penalizatoare sau moratorii reglementate de art. 1535 C.civ.), ci, dimpotrivă, reprezintă motivul pentru care persoana prejudiciată se adresează instanței (altminteri, în prezența unei înţelegeri sau a unei oferte de despăgubiri din partea autorului faptei ilicite, acceptate, demersul judiciar n-ar mai fi justificat).
Naşterea unui asemenea drept la reparaţie din chiar ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat (în termenii art. 1381 alin. 2 C.civ.) îndreptățește partea vătămată la despăgubiri prin raportare la momentul temporal menţionat, avut în vedere de legiuitor, chiar dacă are loc cuantificarea prejudiciului la un moment ulterior. Aceasta întrucât raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului (victimei) și obligația corelativă de despăgubire, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în chiar momentul cauzării prejudiciului, în funcție de care se verifică îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale.
Deoarece aceste despăgubiri au caracter patrimonial, chiar dacă sunt consecinţa încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, ele se datorează, în respectarea principiului reparației integrale, consacrat de art. 1385 C.civ., inclusiv cu luarea în considerare a dobânzii penalizatoare, aplicabilă sumei reprezentând creanţa principală, din acelaşi moment al săvârşirii faptei ilicite (respectiv, al producerii prejudiciului).
Aceasta întrucât, potrivit art. 1535 alin. 1 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, iar în materia unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se află de drept în întârziere din chiar momentul săvârșirii faptei (fără să fie necesare așadar, formalități ulterioare din partea creditorului, pentru a-i aduce la cunoştinţă autorului ilicitului civil, că fapta sa, fiind producătoare de prejudicii, îl obligă să le repare într-un anumit termen).
Înseamnă că, în concret, dobânzile sunt parte componentă a prejudiciului, expresie a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), orice sumă de bani fiind purtătoare de dobânzi de la scadenţă până la data îndeplinirii obligaţiei de plată.
O apreciere în sens contrar, ar însemna ca, în contra tuturor regulilor reparațiunii, suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să fie stabilită cu luarea în considerare a momentului producerii prejudiciului, în timp ce dobânzile, deși parte componentă a prejudiciului, să fie amânate de la a fi recunoscute şi acordate până la data pronunţării sau rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Pe acest din urmă aspect, instanţa de apel consideră eronat că punctul de plecare al acordării dobânzilor se situează după pronunţarea hotărârii judecătorești întrucât, „în ipoteza daunelor morale, evaluarea judiciară a creanţei în despăgubire este crucială, fiind de necontestat că rolul judecătorului în determinarea cuantumului acesteia este unul covârșitor, rezultatul aprecierii jurisdicționale a cuantumului creanţei fiind greu de anticipat de către debitori”.
Asemenea considerente, care pun accentul pe funcţia jurisdicțională a instanţei, în absenţa intervenției căreia nu ar exista dreptul de creanţă de valorificat, induc ideea caracterului constitutiv de drept al efectelor hotărârii judecătorești în această materie, ceea ce este eronat.
Aceasta întrucât, de principiu, hotărârea judecătorească rezolvă litigii ale părţilor, tranșând asupra raporturilor juridice substanțiale dintre acestea, recunoscând drepturi subiective preexistente, cărora le înlătură starea de incertitudine, de contestare (prin confirmarea/infirmarea lor în urma unei judecăți şi sancțiunea juridică ce le este astfel recunoscută).
Doar în mod excepțional o hotărâre judecătorească poate să reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situaţii juridice noi, putând fi considerată, ca atare, având valoare constitutivă (cum se întâmplă, de exemplu, în materie de stare civilă şi capacitate a persoanei, acolo unde nu poate fi lăsată la dispoziţia părţilor modificarea statutului civil, date fiind consecinţele grave care se pot produce la nivel general, social).
Făcând trimitere la funcţia jurisdicțională a instanţei şi la rolul „crucial” al judecătorului în determinarea cuantumului creanței, decizia recurată ignoră faptul că această iuris dictio (spunere a dreptului) nu înseamnă, de fapt, crearea lui, ci recunoașterea unor drepturi preexistente, care, fiind nesocotite, contestate sau încălcate sunt aduse în faţa instanţei pentru ca, în măsura în care se probează existenţa lor – aspect diferit de întinderea, cuantumul acestora – să se pună capăt litigiului.
De altfel, și în cazul prejudiciilor pur patrimoniale, care afectează așadar patrimoniul, nu atributele persoanei, despăgubirea stabilită de instanță este tot rezultatul evaluării probatoriului de către aceasta, chiar dacă marja de apreciere a judecătorului este mai mică, în contextul unui altfel de probatoriu care poate fi administrat (expertize, probe materiale, etc.)
Faptul că dreptul capătă un conţinut concret, că întinderea (lichiditatea) creanţei şi corelativ, a obligației de reparare a prejudiciului se realizează abia prin pronunțarea hotărârii, nu înseamnă că dreptul însuși se naşte, îşi are izvorul în hotărârea judecătorească.
Chiar dacă înainte de pronunţarea hotărârii dreptul nu este complet – sub aspectul întinderii – aceasta nu înseamnă că izvorul lui s-ar afla într-o putere creatoare a judecătorului şi că hotărârea pronunțată ar fi constitutivă de drept, cauză sau izvor juridic al acestuia.
În realitate, instanța este chemată să analizeze şi să constate dacă în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale şi, în funcţie de probele administrate de părţi (şi de evaluarea proprie, cu o marjă mult mai largă decât în cazul prejudiciilor pur patrimoniale) să dea conţinut dreptului la despăgubire.
De aceea, creanţa (dreptul la reparație), chiar incompletă, în sensul lipsei caracterului lichid al acesteia anterior învestirii instanţei, nu îşi are izvorul în hotărârea judecătorească, ci în faptul ilicit cauzator de prejudicii (hotărârea nefăcând decât să o constate şi să îi confere caracter lichid).
A susţine că hotărârea este creatoare de drept în această materie, sub simplul motiv că dreptul de despăgubire nu este determinat în ce priveşte întinderea lui, ar însemna să se ignore cauza juridică sau izvorul dreptului, precum şi dispoziţiile legale potrivit cărora simplul fapt ilicit obligă la repararea prejudiciului cauzat (art. 1349 C.civ.), iar dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (art. 1381 alin. 2 C.civ.).
Cum raportul juridic obligațional se naşte din ziua producerii prejudiciului (de regulă, ziua săvârșirii ilicitului), atunci când dreptul la reparație este pretins sub forma despăgubirilor bănești, chiar dacă atingerea a fost adusă unor drepturi ale personalității, acesta este momentul la care trebuie să se raporteze instanţa în stabilirea întinderii dreptului de creanţă (conform art. 1386 alin. 2 C.civ.), luând în considerare principiul reparării integrale (art. 1385 C.civ.), ceea ce, în această materie, înseamnă aducerea victimei într-o situaţie cât mai apropiată celei dinaintea săvârşirii faptei ilicite.
Totodată, fiind vorba de o creanţă ce are ca obiect despăgubiri băneşti, căreia îi corespunde obligaţia de reparaţie născută dintr-o faptă ilicită extracontractuală, pentru care legiuitorul a reglementat punerea de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. 2 lit. e) C.civ., înseamnă că ea este purtătoare de dobânzi penalizatoare (moratorii), astfel cum stipulează art. 1535 C.civ., care curg de la data scadenţei (adică, data producerii prejudiciului, faţă de care a operat punerea de drept în întârziere), până la momentul plății.
Faţă de toate considerentele expuse anterior, se constată ca fiind eronat raționamentul instanței de apel care, modificând sentinţa tribunalului, a considerat că dobânzile penalizatoare nu pot fi acordate decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub motiv că întinderea creanţei nu era determinată, anterior învestirii instanței, ignorând caracterul cert al acesteia, existentă fiind în patrimoniul victimei de la chiar momentul producerii prejudiciului.
De asemenea, faptul că evaluarea întinderii creanţei se realizează în cadrul unei marje de apreciere mai largi recunoscute judecătorului în această materie, în absenţa unor criterii legale predeterminate sau a unor mijloace materiale de probe, nu este de natură să modifice sursa ori cauza dreptului subiectiv, care nu se regăsește în hotărârea judecătorească (lipsită de efecte constitutive), pentru a se putea susţine că dreptul la o reparaţie integrală (prin aplicarea dobânzii, ca lucrum cessans ) ar deveni actual abia de la momentul pronunţării/rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, ci în faptul ilicit cauzator de prejudicii.
Se constată, totodată, că în legătură cu același principiu, al reparației integrale, recurentul a solicitat şi actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, susținând că orice sumă de bani îşi pierde din valoare pe măsura trecerii timpului, ca urmare a procesului inflaționist şi că este posibil cumulul dobânzii legale cu actualizarea prin aplicarea ratei inflației, tocmai pentru a se asigura reparaţia nu doar sub forma pierderii efective (damnum emergens), ci şi sub forma aspectul beneficiului nerealizat (lucrum cessans).
În speţă, modificând soluţia de primă instanţă sub aspectul dobânzilor penalizatoare, decizia recurată lasă, în acelaşi timp, în afara oricărei analize şi soluţii, această formă de actualizare solicitată, ca parte a prejudiciului, în ideea realizării principiului reparației integrale.
În absenţa considerentelor care să explice soluţia din dispozitiv, nu se poate stabili ce anume a fost menținut pe acest aspect din sentința tribunalului, în contextul în care, pe de o parte, au existat critici în apelul pârâților în ce privește rata inflației şi, pe de altă parte, a fost modificat momentul temporal avut în vedere de prima instanță în privința acordării dobânzilor penalizatoare şi a ratei inflației.
În consecință, critica va fi găsită fondată şi sub acest aspect, instanţa de apel nefiind preocupată de verificarea modalității de reparație pretinsă inclusiv prin aplicarea ratei inflației care, potrivit susținerilor recurentului-reclamant, nu ar face decât să asigure aceeași valoare economică a creanței băneşti, deteriorată prin trecerea timpului, în contextul procesului inflaționist.
De acea, primind criticile reclamantului, văzând incidența motivului prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ca urmare a încălcării dispozițiilor menționate și analizate anterior, prev. de art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1523 alin. 2 lit. e, art. 1535 C.civ., recursul acestuia urmează să fie admis, casată în parte decizia atacată, pe aspectul soluției date asupra dobânzilor penalizatoare și actualizării cu rata inflației, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
La reluarea judecății vor fi avute în vedere, conform art. 501 C.proc.civ., dezlegările în drept date prin prezenta decizie în legătură cu modalitatea de reparare a prejudiciului nepatrimonial, atunci când se solicită, în cadrul reparației prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, și dobânzi penalizatoare, ca parte integrantă a prejudiciului. De asemenea, se va avea în vedere că a fost solicitată și acordarea ratei inflației, în scopul realizării aceluiași principiu, al reparației integrale, aspect care a făcut obiectul unor dezlegări de principiu ale instanței supreme (de ex., Decizia RIL nr. 2/2014; Decizia HP nr 75/2020) și care a rămas în afara analizei deciziei din apel.
ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtelor C. SRL, B. SRL și D.:
Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul pârâtelor este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentele-pârâte susţin doar formal greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 20 din Constituţie, respectiv a dispoziţiilor art. 70 şi art. 75 C.civ., din moment ce aduc în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, ca efect al cercetării conţinutului articolelor contestate.
În acest sens, sub un prim aspect, recurentele-pârâte formulează simple afirmaţii generale în legătură cu libertatea de exprimare, în reglementarea normelor anterior evocate, pe care le redau, ca atare, evocând, totodată, jurisprudenţa instanţei de contencios european, fără a arăta, însă, maniera în care aceste aspecte (ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene) ar fi fost nesocotite de către instanţa de prim control judiciar.
Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, recurentele-pârâte se rezumă la a afirma, doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenţia Europeană, că „în cauză a existat o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat”.
Reiese, aşadar, că, prin susţinerile formulate, recurentele-pârâte tind, în realitate, doar la obţinerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanţele de fond, afirmaţiile invocate vizând strict devoluţiunea cauzei, pentru a pretinde inexistența unei baze factuale, aspecte improprii pentru a fi supuse judecăţii din recurs.
Limitându-se, în consecinţă, strict la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţelor fondului (şi care scapă cenzurii instanţei de recurs), pârâtele urmăresc doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi atunci când afirmă că „materialele care îl vizau pe reclamant au fost obţinute din surse oficiale existente pe portalul instanţelor de judecată, fiind confirmate de un purtător de cuvânt al Poliţiei Române”.
Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurentele-pârâte, respectiv că „nu se poate reţine buna credinţă a pârâtelor în demersul jurnalistic întreprins, acestea dând dovadă de superficialitate” în legătură cu verificările efectuate, nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de prim control judiciar, susţinerile vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.
Aceasta întrucât, pentru a statua astfel, instanţa de apel, analizând probatoriul administrat, a constatat că „deși este real că, accesând portalul instanțelor de judecată și site-ul de jurisprudență www.rolii.ro, se pot afla informații despre dosarul penal nr. x/208/2018, în care inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată și instituit un termen de supraveghere de 3 ani, pârâtele aveau obligația de a verifica dacă este vorba de una și aceeași persoană, respectiv reclamantul, cunoscut și sub numele de A.”
Tot în determinarea situaţiei de fapt, instanţa devolutivă de control judiciar a constatat că o atare verificare „nu era de natură a pune probleme pârâtelor”, din moment ce „date despre acel accident din anul 2016 se aflau în baza de date a pârâtei B. SRL, întrucât accidentul a fost dat publicității prin publicarea pe site-ul X în data de 03.07.2016.”
Verificând ansamblul afirmaţiilor pârâtelor, reiterate ca atare prin memoriul de recurs, curtea de apel a stabilit că, deşi nu poate ignora faptul că se susține că s-a luat legătura, pe canale neoficiale, cu purtătorul de cuvânt al Poliției Române, „numitul Z., despre care se susține că ar fi purtătorul de cuvânt al Poliției Române, a susținut -pe surse-, nu din verificări personale, că unul dintre șoferii implicați în accidentul din 3 iulie 2016 ar fi fost A. și că A. ar fi adormit, în accident fiind 3 răniți și un decedat.”
În continuare, evaluând, de asemenea, înscrisurile de care au înţeles să se prevaleze pârâtele, instanţa anterioară a mai stabilit că „ceea ce interesează în speță este faptul că acest purtător de cuvânt nu a confirmat personal că ar fi fost A., implicat în accident, susținerile provenind din -surse -, iar pe de altă parte, această conversație prin mesaje nu s-a făcut pe canale oficiale, nefiind un punct de vedere oficial al instituției pe care o reprezintă numitul Z., respectiv Poliția Română, chiar pârâtele susținând că în anexa 6 la întâmpinare (ce conține aceste mesaje) este - corespondența cu sursa din cadrul Poliției Române -, astfel că la momentul difuzării știrii despre reclamant exista doar o bănuială, nu o certitudine, că reclamantul ar fi fost cel care a cauzat accidentul soldat cu decesul unei persoane în anul 2016.”
Se constată, aşadar, că susţinerile recurentelor-pârâte vizează doar modalitatea de valorificare a probelor şi tind, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect priveşte strict cercetarea conformităţii cu normele legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.
Drept urmare, cum afirmaţiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanţelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanţei de recurs.
În mod similar, nici susţinerile referitoare la încălcarea art. 1.382 şi art. 1.383 C.civ. nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat, în condiţiile în care supun verificării, la rândul lor, doar o greşită determinare a cadrului factual, iar nu un veritabil aspect de nelegalitate.
Astfel, cu toate că pretind că „deşi între faptele recurentelor există o legătură strânsă, acţiunile acestora sunt diferite”, recurentele-pârâte omit faptul că aceste susţineri au făcut deja obiectul verificării jurisdicţionale în calea de atac anterioară, ocazie cu care, urmare a reţinerii caracterului fondat al criticilor, s-a dispus înlăturarea constatării caracterului solidar al obligaţiei de reparare a prejudiciului în raport cu părţile pârâte pentru toate cele trei fapte prejudiciabile, stabilindu-se, în mod expres, că, în cazul publicării articolelor menţionate la lit. a) şi b) din acţiune, răspunderea pentru publicarea revine strict pârâtei B. SRL, „neputându-se reţine existenţa unei solidarităţi, întrucât nu există mai mulţi pârâţi care să fie autorii aceleiaşi fapte prejudiciabile”.
Or, separat de împrejurarea că aceste elemente factuale au fost analizate şi verificate de instanța de apel în cadrul controlului devolutiv, afirmând că „instanţa de apel ar fi trebuit să dispună obligarea pârâtelor C. SRL şi D. în mod individual la plata de daune morale”, recurentele-pârâte supun examinării aspecte ce ţin strict de temeinicia judecăţii înfăptuite, din moment ce acestea decurg, de asemenea, din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei.
Aceasta întrucât, instanţa de apel, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de pârâte, astfel cum s-a arătat anterior, cu verificarea legalităţii soluţiei tribunalului, de reţinere a caracterului solidar al obligaţiei de reparare a prejudiciului, în ansamblul său, a constatat că prima instanţă a stabilit corect solidaritatea între pârâtele C. SRL şi D. în legătură cu difuzarea ştirii „Breaking News! Accidentul ţinut secret, A. a ucis un om”, „pârâta C. SRL răspunzând atât pentru fapta proprie, în calitate de titulară a licenţei audiovizuale a televiziunii de ştiri X TV, cât şi în calitate de comitent al prepusului său, D.”.
Raţionamentul logico-judiciar care a fundamentat această reţinere a curţii de apel a avut în considerare, tot ca efect al evaluării cadrului factual, că „în cauză nu s-a contestat că pârâta C. SRL este titulara licenţei audiovizuale a televiziunii de ştiri X TV sau că D. este corespondent special al postului de televiziune X TV.”
Ca atare, întrucât statuările instanţei de apel, relative la situaţia de fapt, nu mai pot fi contrazise în prezenta cale extraordinară de atac, simpla referire la lipsa existenţei unei solidarităţi între cele două pârâte nu este de natură a imprima, în sine, criticii un caracter subsumabil prevederilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ.
Formală este şi susţinerea recurentelor-pârâte în sensul că „reclamantul s-a limitat doar la invocarea unui prejudiciu, fără să facă dovada acestuia”, în condiţiile în care daunele morale se plasează în afara regulilor speciale în materie de probaţiune, fiind suficient ca ele să fie doar temeinic justificate, din moment ce presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogativele care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite.
Astfel, fără a exhiba şi de această dată un element propriu-zis de nelegalitate a deciziei atacate, recurentele-pârâte tind doar să opună o chestiune factuală (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii), privitoare la modalitatea concretă de apreciere, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a despăgubirilor la care au fost obligate, susţinând că „prejudiciul şi întinderea acestuia trebuie dovedite”.
Or, în prezenta fază procesuală, nu poate fi reapreciată întinderea despăgubirilor (care a fost stabilită ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu), întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanţei de recurs, conform celor arătate în precedent.
Aceasta întrucât, în cadrul examenului de proporţionalitate între suferinţele morale ale recurentului-reclamant şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor circumstanțe de fapt.
În acest sens, se observă că instanţa de apel, reţinând, atât caracterul fals al articolelor publicate şi al ştirilor difuzate, prin care reclamantul a fost numit „ucigaş”, cât şi că „s-a susţinut constant că reclamantul este recidivist şi urmează să facă puşcărie, deci că i se va aplica o pedeapsă cu închisoarea cu executarea efectivă a pedepsei”, a constatat, pe baza probatoriului administrat, că „a fost supus unei aprecieri negative din partea publicului ascultător de muzică de petrecere şi nu numai, pe contul său oficial de facebook, acesta primind nenumărate mesaje jignitoare şi ofensatoare”, motiv pentru care a apreciat că întinderea daunelor morale stabilită de prima instanţă este una în echitate, fiind proporţională cu prejudiciul cauzat, raportat la circumstanţele concrete ale faptei.
Astfel, din moment ce evaluarea instanţei de prim control judiciar, care a stabilit existenţa prejudiciului moral, s-a fundamentat pe elemente de fapt, reţinându-se, în mod expres, că imaginea reclamantului a fost afectată pe baza afirmațiilor lezatoare la adresa acestuia („în sensul că merită să facă pușcărie, să cânte la pușcăriași, că banii cumpără orice și că nu este ceea ce pare”), aceasta nu poate fi cenzurată în recurs, interesând strict temeinicia deciziei recurate.
Drept urmare, cum în prezenta cale de atac extraordinară nu are loc o devoluare a fondului cauzei, simpla afirmare, la acest moment procesual, a contrariului celor reţinute de către curtea de apel constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia.
Se constată, astfel, că, în realitate, recurentele-pârâte nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, criticile vizând, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o altă dezlegare.
Or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, iar nu a unor probe din prezenta pricină.
Prin urmare, din moment ce recurentele-pârâte nu au indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este supusă analizei, sub rigorile prev. de art. 488 C.pr.civ., legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care nici înscrisul a cărui administrare au solicitat-o prin memoriul de recurs (ce vizează, la rândul său, chestiuni de fapt străine controlului în casaţie), nu este în măsură să acopere neregularităţile anterior menţionate şi să conducă la o altă soluţie decât cea vizând nulitatea recursului exercitat fără respectarea exigențelor procedurale în materie.
În consecință, văzând dispozițiile art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul pârâtelor a fost constatat nul.
În ce privește cererea de cheltuieli de judecată formulată de către recurentul reclamant, urmează ca aceasta să fie reglată cu ocazia rejudecării, în funcție de modalitatea de tranșare a aspectelor rămase litigioase în disputa judiciară a părților.
Notă: Referitor la momentul de la care poate fi acordată dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor morale solicitate în cadrul acţiunilor în răspundere civilă delictuală a se vedea si deciziile nr. 1628/2023, nr. 1817/2023, nr. 2122/2023, nr. 3/2024, nr. 2039/2024, nr. 2490/2024 şi nr. 2813/2024 pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.