S-a luat în examinare recursul declarat de T. D. A. și C. E. G. împotriva sentinței civile nr.857 din 26 septembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ.
La apelul nominal s-a prezentat T. D. A., lipsind C. E. G., Primăria municipiului București și SC „M.” SA București.
Procedura completă.
T. D. A. a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia cu referire la motivele scrise.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 24 octombrie 2002, la Curtea de
Apel București, T. D. A. și C. E. G. au declarat recurs împotriva sentinței nr.857 din 26 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenții au susținut că hotărârea este neîntemeiată, întrucât ei nu au cunoscut identitatea acelora cărora li s-au eliberat autorizațiile de construcție cu privire la care au cerut anularea și că, deși au cerut în cerere, nici o instanță nu a cerut părților să prezinte actele de proprietate și autorizațiile de construcție.
Mai mult, au precizat că au identificat numerele celor două
autorizații citind datele de identificare a autorizațiilor de construcție ale părților de pe panourile instalate în dreptul construcțiilor.
Petenții au precizat că primăria nu le-a eliberat copii de pe autorizațiile date pârâților, deși ei au invocat faptul că sunt proprietari pe terenul în litigiu potrivit sentinței nr.1659 din 16 februarie 1996, pronunțată în dosarul nr.7810/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 București.
Recurenții consideră că acțiunea lor este formulată în termen, întrucât au făcut intervenții la pârâți încă din 1998, iar acțiunea în contencios administrativ au formulat-o la 23 septembrie 1999 făcând obiectul dosarului nr.5859/1999.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.857 din 26 septembrie 2002, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ a admis excepția tardivității formulării acțiunii de reclamanții T. D. A. și C. E. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București.
S-a reținut că prin acțiunea înregistrată la 9 august 1999, reclamanții T. D. A. și C. E. au cerut anularea autorizației de construcție nr.166 din 24 aprilie 1996 eliberată de Primăria municipiului București la cererea pârâtei R.A. „M.” pentru lucrarea „Finisaje spații publice și instalații electrice tronsonul Gara de Nord – 1 Mai, Stația Basarab 2”, autorizație ce era valabilă 18 luni, precum și anularea autorizației pentru construcție provizorie (organizare de șantier).
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului pe care se desfășoară lucrările executate de pârâți potrivit sentinței civile nr.1659 din 16 februarie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, investită cu formulă executorie, potrivit dispoziției nr.143 din 19 ianuarie 1998 a Primarului General al Capitalei, procesului-verbal nr.48 din 16 februarie 1999 de punere în posesie a Judecătoriei Sectorului 1, Serviciul executori judecătorești.
Cauza a fost înregistrată la Secția comercială a Tribunalului București, care prin sentința nr.4433 din 23 septembrie 1999 a declinat competența soluționării cauzei la Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ, unde prin înregistrarea cererii s-a întocmit dosarul nr.1047/2002.
În acest stadiu procesual, reclamanții au declarat în ședința publică din 25 iunie 2002 că renunță la judecată față de pârâta SC „B. – A. C. A.” SRL; depunând în scris cerere în acest sens la dosar.
În ședința publică din 26 septembrie 2002, instanța de fond din oficiu a pus în discuția părților excepția tardivității formulării acțiunii în raport de dispozițiile art.5 alin.ultim din Legea nr.29/1990.
Curtea de Apel București a reținut că autorizația ce se cere a fi anulată are numărul 16G din 24 aprilie 1996 eliberată de Primăria Municipiului București (precizarea făcută de reclamanți la 9 august 1999, fila 2 dosar nr.5959/1999 al Tribunalului București, Secția comercială). De asemenea, că deși sunt terți față de acest act în care nefiind părți, în mod firesc nu li s-a comunicat, reclamanții aveau cunoștință de existența acestui act administrativ, cu privire la care cer anularea, din perioada 3 martie – iunie 1998, când au fost puși în posesie prin dispoziția nr.143 din 19 ianuarie 1998, ulterior ei promovând și mai multe sesizări. Mai mult ei au formulat și notificări către SC „M.” SA prin care cereau în calitate de proprietari eliberarea terenului viran cuprins în titlul executoriu.
Instanța de fond a reținut deci în consecință că acțiunea în contencios administrativ formulată la 9 august 1999, chiar la o instanță necompetentă material este depusă tardiv în raport de dispozițiile speciale aplicabile conform art.5 alin.ultim din Legea nr.29/1990, termenul de 1 an fiind de decădere.
Verificându-se motivele de recurs formulate în cauză de recurenți, în raport de sentința atacată în cauză, Curtea Supremă de Justiție constată că recursul este neîntemeiat, hotărârea recurată fiind legală și temeinică.
Este cert că recurenții cunoșteau autorizația de construcție 16G din 24 aprilie 1994 pentru lucrări de „Finisaje spații publice și instalații electrice pe tronsonul de metrou Garda de Nord – 1 Mai, la Stația Basarab 2” pentru amenajarea vomitoriului canal magistral și instalații electrice de alimentare din perioada 3 martie – iunie 1998 reclamanții fiind puși în posesie prin dispozițiile art.143 din 19 ianuarie 1998.
Acțiunea reclamanților în contencios administrativ a fost pronunțată la 9 august 1999, deci peste termenul de 1 an (termen de decădere) prevăzut de art.5 alin.ultim din Legea nr.29/1990.
Este de observat că autorizația a fost eliberată la 24 aprilie 1996, era valabilă 18 luni, deci 1 an și jumătate, timp în care amenajările pentru care a fost eliberată s-au produs. Deci, realmente s-a luat cunoștință implicit de executarea lucrărilor de interes public pe baza autorizației emise.
Lipsa de diligență a recurenților a fost constatată de instanța de fond care a stabilit tardivitatea acțiunii formulate.
De precizat că la 26 septembrie 2002 când instanța a pus în discuția părților tardivitatea acțiunii formulate, recurenții au declarat, nu că nu au știut cine a emis autorizația sau numărul acesteia, ci că nu au formulat acțiune pentru că nu era definitivă sentința civilă obținută în acțiunea în revendicare.
Rezultă deci că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel că recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de T. D. A. și C. E. G. împotriva sentinței civile nr.857 din 26 septembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2003.