Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 mai 2001, reclamanta S.C. A.R. SRL, comuna Otopeni, județul Ilfov, a solicitat, pe cale de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, anularea deciziei pârâtului nr. 154 din 9 aprilie 2001 și, în subsidiar și obligarea pârâtului să elibereze o nouă decizie prin care să acorde dispensa de exceptare de la interdicția prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pentru înțelegerea numită „Convenție de Catering” încheiată la 12 ianuarie 1993.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâtul i-a respins acordarea exceptării individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pentru înțelegerea indicată.
Că, în anul 1993 a încheiat cu S.C. T. S.A. (în prezent C.N. T.A.T. S.A.) o convenție de catering pe un termen de 15 ani, una dintre clauzele convenției prevăzând obligația companiei menționate de a achiziționa produsele de catering exclusiv de la reclamantă.
Ulterior intrării în vigoare a legii concurenței, a solicitat Consiliului Concurenței acordarea exceptării individuale de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 pentru înțelegerea amintită.
A mai arătat că, în mod nelegal, prin decizia atacată, pârâtul i-a respins cererea.
Aceasta pentru că dispozițiile Legii nr. 21/1996 nu sunt aplicabile unei convenții în derulare, încheiată anterior intrării în vigoare a actului normativ indicat.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1613 din 27 noiembrie 2001, a admis acțiunea și a anulat, ca nelegală, decizia nr. 154 din 9 aprilie 2001.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că Legea nr. 21/1996 nu poate retroactiva și, întrucât convenția de catering s-a încheiat în 1993, la momentul la care nu exista nici o limitare legală a clauzei de exclusivitate, pentru un termen de 15 ani, nu este aplicabilă convenției arătate.
La data apariției legii concurenței, reclamanta avea, prin convenție, drepturi deja câștigate, respectiv contracte cu furnizorii și investiții în instalații de catering.
Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Concurenței.
Motivându-și recursul, pârâtul a susținut, în esență, că instanța fondului a interpretat eronat actul dedus judecății, nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Recursul este fondat, în sensul celor expuse în continuare.
În convenția de catering încheiată de intimata-reclamantă cu S.C. T. S.A. la 12 ianuarie 1993 s-a prevăzut furnizarea de servicii de catering în mod irevocabil și exclusiv pe o perioadă de 15 ani.
Într-adevăr, această clauză, prevăzută la pct. 3 din convenție, este de natură a elimina concurența de pe piața serviciilor de catering pentru aeronave.
Este evident că o asemenea situație este sancționabilă numai în măsura în care un text legal dispune expres în acest sens.
Chiar dacă, la momentul încheierii contractului dintre părți, nu exista nici o limitare legală a clauzei de exclusivitate, ulterior, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, s-au prevăzut anumite interdicții cu privire la acte și fapte ce pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea concurenței pot fi exceptate de la interdicția stabilită de art. 1 înțelegerile, deciziile de asociere sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ anumite condiții expres și limitativ prevăzute.
Întrucât convenția de catering în discuție este un contract cu executare succesivă, aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 21/1996, potrivit prevederilor Regulamentului pentru aplicarea art. 5 și art. 6 din Legea Concurenței, pentru a respecta noul cadru legal, intimata-reclamantă putea și trebuia să solicite Consiliului Concurenței, în condițiile legii, dispensa pentru exceptarea individuală de la interdicția stabilită.
Nu se poate reține teza instanței de fond potrivit căreia apariția Legii nr. 21/1996 nu poate afecta valabilitatea convenției de catering, deoarece ar însemna o retroactivare a legii concurenței.
Dimpotrivă. Până la intrarea în vigoare a noii legi, convenția s-a derulat în limitele stabilite de părți, actul juridic producându-și efectele convenite.
O retroactivare a legii concurenței ar însemna ca dispozițiile sale să afecteze raporturi juridice derulate anterior intrării sale în vigoare, or, în speță, acest lucru nu s-a produs.
Nu este însă admisibil ca, după apariția legii concurenței, justificată de rațiunile unei economii de piață, contracte anterioare să consacre, peste lege, raporturi juridice contrare regulilor instituite de actul normativ.
Nu suntem în prezența unor drepturi deja câștigate, cum a consemnat prima instanță, ci, fiind vorba despre executarea succesivă a efectelor unui act juridic, era necesar ca, la data intrării în vigoare a noii legi, părțile să aibă în vedere respectarea ei, ca fiind actul normativ care guvernează actele și faptele îndeplinite pe toată durata valabilității sale.
De altfel, așa cum am menționat anterior, legiuitorul a avut în vedere și această situație, prevăzând într-un cadru determinat, acordarea dispensei.
Întrucât nu s-a conformat exact acestor dispoziții legale, în mod corect, prin actul administrativ atacat, recurentul-pârât a respins cererea intimatei-reclamante, actul emis fiind legal și temeinic.
Nu s-au sancționat, astfel, prin decizia nr. 154/2001 fapte consumate anterior intrării în vigoare a Legii concurenței, ci după această dată.
În considerarea celor expuse și a prevederilor art. 312 alin. (1) teza 1 și ale art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, ca casa sentința atacată, respingând acțiunea intimatei-reclamante ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1613 din 27 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de S.C. A.R. SRL, șoseaua București – Ploiești, județul Ilfov.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.