S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița împotriva sentinței civile nr.134 din 20 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, reprezentată de consilierul juridic M.E.M. și intimatul-reclamant B.V.
Procedura completă.
S-a prezentat referatul cauzei, arătându-se că intimatul a depus la dosar întâmpinare și un set de înscrisuri (în copie) de care recurenta a luat cunoștință.
Constatând că nu sunt de examinat chestiuni prealabile și că pricina este în stare de judecată, Curtea a acordat cuvântul în fond părților.
Reprezentanta recurentei a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, detaliind motivele de casare expuse în scris.
Intimatul a cerut să fie respins recursul ca nefondat, în considerarea celor expuse în întâmpinare și a actelor depuse.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 28 august 2002, reclamantul B.V. a solicitat, pe cale de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, anularea hotărârii pârâtei nr.23 din 8 iulie 2002 și stabilirea calității sale de beneficiar al Legii nr.189/2000 cu modificările ulterioare, cu acordarea drepturilor aferente.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost evacuat împreună cu mama sa din localitatea de domiciliu, la vârsta de 2 ani, iar lipsa mențiunii numelui său în carnetul de evacuat al mamei sale nu reprezintă un motiv de respingere a cererii sale, după cum greșit a reținut pârâta.
Curtea de Apel Ploiești – Secția de contencios administrativ și comercial, prin sentința nr.134 din 20 septembrie 2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a constatat că reclamantul beneficiază de prevederile Legii nr.189/2000 modificată prin Legea nr.367/2001.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, din probele administrate, rezultă că reclamantul se încadrează în situația prevăzută de art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 modificată, fiind evacuat împreună cu mama sa, din localitatea de domiciliu, din motive etnice.
Împotriva sentinței a declarat, în termen legal, recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, care a arătat, în esență, că prima instanță a apreciat eronat înscrisurile depuse, respectiv carnetul de evacuat al mamei intimatului-reclamant și adresa nr.3977/1945 emisă de Biroul pentru Aplicarea Armistițiului din cadrul Prefecturii Bihor, întrucât, din aceste acte nu reiese că reclamantul ar fi fost evacuat împreună cu mama sa, ci dimpotrivă.
Recursul este nefondat.
Este necontestat faptul că reclamantul s-a născut la data de 1 ianuarie 1942 în localitatea Lipcani din U.R.S.S. (certificat de naștere – fila 3 dosar fond) și că părinții săi au fost evacuați din localitatea de domiciliu, ca urmare a persecuțiilor etnice din perioada ocupației sovietice.
Potrivit prevederilor art.1 din Ordonanța Guvernului nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se într-una dintre cele 6 situații enumerate.
Așa după cum a reținut în mod corect și prima instanță, evacuarea din localitatea de domiciliu este o modalitate de persecuție etnică pentru care legiuitoriul a înțeles să acorde drepturi compensatorii.
Acesta este și cazul copiilor care și-au urmat în refugiu părinții.
Nu poate fi reținută critica recurentei cum că lipsa mențiunii numelui copilului de pe carnetul de evacuat al mamei intimatului ar fi un argument în favoarea respingerii acțiunii.
În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din Codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.
Întrucât nu s-a făcut nici un fel de dovadă contrară că minorii nu și-au urmat părinții în refugiu, dimpotrivă aceștia – printre care și intimatul reclamant – fiind indicați în legitimația mamei (fila 9 dosar fond) și specificați nominal în adresa nr.3977 din 28 martie 1945 eliberată de Biroul pentru aplicarea armistițiului din cadrul Prefecturii Bihor.
În legătură cu această din urmă adresă, susținerea recurentei este nefondată, întrucât mențiunea din adresă că familia intimatului nu a rămas sub ocupație sovietică în perioada 1940 – 1941 nu trebuie interpretată ca o dovadă că familia nu ar fi fost evacuată, deoarece cu privire la acest aspect, situația a fost suficient probată cu celelalte acte depuse.
Cuprinsul acestei adeverințe trebuie interpretat în contextul istoric al anului când s-a emis, când se punea problema repatrierii cetățenilor sovietici aflați pe teritoriile străine.
Or, faptul că „intimatul și familia sa” au fost „exceptați” de la „repatrierea în U.R.S.S.”, constituie un argument în plus pentru faptul că au fost considerați cetățeni români și că fuseseră evacuați în această zonă a țării (județul Bihor) din localitatea de domiciliu, din motive etnice.
Soluția, ca și motivarea adusă de instanța fondului hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.
Față de considerentele expuse, recursul declarat se vădește nefondat și, în considerarea dispozițiilor art.312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, Curtea îl va respinge ca atare, menținând sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița împotriva sentinței civile nr.134 din 20 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.