Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe data de 22 august 2002, la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul S.O. a solicitat anularea deciziei nr. 470 din 17 iulie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Timiș - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, în temeiul căreia s-a stabilit că a fost strămutat în perioada 25 martie 1944 – 6 martie 1945, din comuna Tereblencea, aflată astăzi sub jurisdicția statului Ucraina, ca urmare a evenimentelor de război.
Instanța învestită, prin sentința civilă nr. 305 din 24 septembrie 2002, a admis acțiunea, a anulat decizia atacată și a obligat unitatea pârâtă să-i recunoască reclamantului, drepturile conferite prin art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, începând cu 25 septembrie 1940.
În motivarea sentinței pronunțate, prima instanță a reținut că reclamantul s-a refugiat din comuna Tereblencea - Basarabia, în România, recunoscându-i astfel calitatea de refugiat, cu începere de la 25 septembrie 1940.
Sentința a fost recurată de pârâtă.
Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a criticat hotărârea dată, pe considerentul că din tabelul nominal de evacuare aflat la dosarul cauzei rezultă ca dată a evacuării, 26 martie 1944, fapt confirmat și de către martorul F.V., precum și prin adeverința eliberată de către Direcția Județeană Caraș-Severin a Arhivelor Statului, cu care se atestă că sus-numitul a fost elev al Școlii Pedagogice Caransebeș în anii 1944 - 1945 (clasa a V-a) și 1945 - 1946 (clasa a VI-a).
Recursul este nefondat.
Din declarațiile martorilor M.G. și G.T. rezultă că reclamantul s-a refugiat în anul 1940. din comuna sa natală. în România, primul precizând că acesta nu s-a mai întors niciodată în localitatea Tereblencea. iar secunda. că refugiul în România a fost „definitiv”.
Atestările acestor martori sunt concordante cu mențiunile cuprinse în „Diploma de Capacitate pentru Învățător”, eliberată reclamantului în anul 1948, de către Ministerul Învățământului Public din România, în care sunt enumerate școlile normale frecventate de acesta, printre care figurează ca absolvite primele 4 clase la Școala Normală Cernăuți. Cunoscând că examenul de „capacitate” (final), după parcurgerea a 8 clase, a fost promovat în anul 1948, când i s-a eliberat și diploma, urmează că primele patru clase au fost absolvite în anii 1940, 1941, 1942, 1943, la Cernăuți.
Datele atestate prin menționata diplomă se coroborează cu cele rezultând din certificatul invocat prin motivele de recurs, în sensul că în diplomă se precizează, la fel ca și în certificatul eliberat, că reclamantul a absolvit clasele a V-a și a VI-a la Școala Pedagogică (Normală) din Caransebeș.
Actul pe care se fundamentează în principal recurentul, în susținerea recursului, este o copie greu lizibilă, necertifticată, de pe un așa numit „tabel nominal de evacuare”, în care ar figura familia S., inclusiv reclamantul. Din examinarea acestui act rezultă că în cuprinsul lui este adăugată cu alt caracter de literă, propoziția „data când se face evacuarea: 26 martie 1944”. De menționat că la dosarul de fond se află o altă copie a aceluiași act, de data aceasta, legalizată, din care lipsește însă mențiunea „data când se face evacuarea”.
Față de această neconcordanță, care indică, cel puțin, că pe actul de pe care s-au făcut copiile a fost operată la un moment dat, o adăugire, adică exact cea de care s-a prevalat recurentul, ținând seama și de împrejurarea că înscrisul menționat nu este certificat ca fiind identic cu originalul, urmează a se înlătura orice putere probatorie a actului respectiv. Acesta cu atât mai mult, cu cât la dosarul cauzei se află depozițiile autentificate a celor doi martori și copii legalizate de pe buletinele de înscriere la biroul populației, eliberate de Comisariatul de Poliție Pașcani, localitatea unde s-a refugiat inițial familia – pe numele tatălui și mamei reclamantului, ambele emise la 25 septembrie 1940 și care atestă indubitabil plecarea în refugiu a familiei sus-numitului, în anul 1940.
Concluzia pe care ar dori să o inducă recurentul, că au existat două perioade de refugiu, iar reclamantul „nu face dovada datei la care a încetat (prima) strămutare”, ar trebui probată de pârâtă, care o susține, și nu impus reclamantului să facă o probă negativă.
În sfârșit, declarația martorului F.V., depusă în recurs nu poate fi. de asemenea. acceptată în ce privește data refugiului – 1 martie 1944, întrucât se află în flagrantă contradicție cu toate celelalte probe ale dosarului și în primul rând, cu atestarea oficială, de către organele de poliție, că părinții reclamantului se aflau în anul 1940, cu domiciliul în orașul Pașcani, precum și cu atestarea din diploma de capacitate a reclamantului, că a urmat și absolvit primele patru clase la Școala Normală din Cernăuți.
În consecință, nefiind făcută o dovadă pertinentă și convingătoare a susținerilor recurentei, urmează a se respinge recursul declarat de aceasta, menținându-se ca temeinică și legală, hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș, împotriva sentinței civile nr. 305 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2003.