Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC O. SA Onești a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău și Administrația Financiară Onești, anularea deciziei nr. 1547 din 21 noiembrie 2000, a dispoziției nr. 293 din 11 septembrie 2000 și a pct. 3 din procesul-verbal de control nr. 21731 din 15 iunie 2000 și, pe cale de consecință, exonerarea de plata sumei de 146.033.232 lei, penalități calculate pentru nedeclararea impozitului pe profit aferent trimestrului I/2000.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în timpul controlului fiscal, efectuat la cererea sa, inspectorii din cadrul Administrației Financiare Onești au reținut că în declarația privind obligația de plată la bugetul de stat, înregistrată sub nr. 17326 din 26 aprilie 2000, societatea nu a trecut obligația de plată la impozitul pe profit datorat, cumulat la sfârșitul perioadei de raportare, în cuantum de 486.777.444 lei.
Dar, susține reclamanta, pe exemplarul declarației privind obligațiile de plată la bugetul de stat, înregistrată la organul fiscal, din eroare, nu s-a completat rubrica „impozit pe profit datorat”, însă această mențiune a fost inserată pe exemplarul 2, păstrat de societate, fiind reflectată în evidența contabilă a acesteia, astfel că penalitățile calculate de Administrația Financiară, în cuantum de 146.033.232 lei, nu le datorează.
Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 88 din 10 iunie 2001, a respins acțiunea, cu următoarea motivare.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 67/1997, republicată în 1999, toți plătitorii, persoane juridice, trebuie să întocmească și să depună declarații sau deconturi de impunere, respectiv declarații de impozite și taxe care sunt documente prin care se declară impozitele și taxele în cazul în care, potrivit legii, obligația calculării impozitelor și taxelor revine plătitorului.
În situația nedepunerii în termen a declarațiilor de impozite și taxe, pentru o perioadă de întârziere de până la 60 de zile, ordonanța, prin art. 13, prevede sancțiunea penalității, de 30% din impozitul sau taxa datorată ori stabilită din oficiu, fără să existe vreo excepție în aplicarea sancțiunii.
În sensul art. 5 din Legea nr. 87/1994, contribuabilii sunt obligați să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau obținute cu orice titlu legal, precum și alte venituri, care generează titluri de creanță fiscală.
Susținerea reclamantei, în sensul că organele fiscale nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 6 și 7 din O.G. nr. 68/1997, republicată și respectiv, de cap. C pct. 2 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2690/1998, potrivit cărora, „în cazul în care în declarația depusă de plătitor se poate identifica tipul erorii, respectiv eroarea de calcul de completare sau eroarea de aplicare a cotelor de impozitare, stabilirea obligației de plată se va face prin înscrierea sumelor corectate, a fost înlăturată, întrucât organele fiscale nu au putut verifica numai pe baza declarației de impozitare dacă agentul economic a declarat toate creanțele bugetare, nici dacă la sfârșitul perioadei de raportare, acesta are profit sau pierderi, respectiv dacă datorează sau nu impozit pe profit”.
S-a conchis că potrivit expertizei contabile efectuată în cauză, din completarea rubricilor 1 - 4 din formularul înaintat Administrației Financiare, aceasta nu putea deduce impozitul pe profit ce trebuia menționat la pct. 5.
Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta, reiterând, în esență, aspectele invocate în primă instanță: întâi, că s-a ignorat faptul că declarația de impozite și taxe a fost depusă în termen legal și, totodată, că organul fiscal nu a sesizat din oficiu eroarea în completarea declarației, ci în urma verificării; în al doilea rând, că omisiunea completării declarației nu s-a făcut cu intenție; în al treilea rând că, instanța nu s-a pronunțat cu privire la mijloacele de probă administrate, iar în hotărâre nu se face referire și la dispozițiile Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 68/1997; în al patrulea rând, că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 68/1997.
Recursul este nefondat.
În adevăr, potrivit actelor normative, la care prima instanță a făcut referire, respectiv O.G. nr. 68/1997, modificată prin O.G. nr. 78/1998 și Legea nr. 87/1998, contribuabilii sunt obligați să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau obținute cu orice titlu legal, precum și alte valori care generează titluri de creanță fiscală.
Or, în cauză, declarația reclamantei nu a fost sinceră, întrucât exemplarul privind obligațiile de plată la bugetul de stat, înregistrat la organul fiscal, nu a fost completat în rândul 5, referitor la impozitul pe profit datorat, iar în absența acestor date, potrivit expertizei contabile efectuate, organul fiscal nu putea deduce impozitul pe profit ce trebuia menționat la pct. 5.
În raport cu aceste date, nu are relevanță juridică împrejurarea invocată de recurentă, în sensul că a depus declarația în termen legal și nici faptul că verificarea fiscală a fost efectuată la solicitarea sa.
Așadar, sancțiunea penalității de 30% (146.033.232 lei) din impozitul datorat de reclamantă, a fost stabilită și aplicată cu respectarea dispozițiilor art. 13 din O.G. nr. 67/1997, care nu prevăd excepții de la obligația declarării cu sinceritate a veniturilor realizate.
Deci, în hotărâre sunt arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei, astfel că aceasta cuprinde toate datele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.
De asemenea, instanța a interpretat și aplicat corect actele normative incidente în cauză și s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare formulate de reclamantă, iar faptul că nu se face referire la Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 68/1997, nu este de natură să determine casarea hotărârii.
În consecință, soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică, iar recursul, nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC O. SA Onești, împotriva sentinței civile nr. 88 din 10 iulie 2001 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.