Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 29 octombrie 2001 reclamanta P.A. a solicitat, în contradictoriu cu Banca Națională a României, sucursala municipiului București, anularea în parte a actului prin care s-a dispus virarea către reclamantă a sumei de 54.281.089 lei în ce privește suma de 2.525 lei, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 2.525 lei reactualizată de la data valorificării obiectelor de aur confiscate de la P.N. și până în prezent, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii sale reclamanta a arătat că prin Ordonanța nr. 35/VIII/1/2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a admis plângerea ei împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale din 26 august 1959 față de învinuitul defunct P.N. și, în consecință s-a dispus restituirea cantității de 500 gr. bijuterii din aur de 18 karate sau contravaloarea lor de Banca Națională a României, către reclamantă. S-a mai arătat că:
- la 6 august 2001, Banca Națională a României, sucursala Cluj, fără a-i prezenta vreun act justificativ, a procedat la plata sumei de 54.281.089 lei;
- la 8 august 2001 prin cererea înregistrată sub nr. 8139 a cerut Băncii Naționale a României, sucursala Cluj, să-i comunice modalitatea de calcul a sumei achitate, iar la 13 august 2001 aceasta i-a răspuns că suma a fost calculată în conformitate cu normele tehnice legale, fără alte detalii tehnice, menționându-se că pentru eventuale detalii urmează ca petenta să se adreseze Băncii Naționale a României București, motiv pentru care s-a și adresat autorității indicate la data de 4 septembrie 2001 care i-a răspuns prin adresa nr. 36548 din 24 septembrie 2001. Reclamanta a solicitat anularea acestui din urmă răspuns întrucât în opinia sa, reprezintă singurul act administrativ pe care îl poate ataca în baza Legii nr. 29/1990 pe motiv că prin acesta nu i s-a soluționat cererea de a i se trimite copia proceselor verbale de valorificare a bijuteriilor, iar suma de 2.525 lei nu poate fi restituită la valoarea din momentul când bunurile confiscate au fost valorificate, ci la valoarea actualizată.
La data de 16 ianuarie 2002, reclamanta a formulat note de ședință precizând că actul administrativ care i-a vătămat drepturile îl reprezintă răspunsul Băncii Naționale a României, sucursala Cluj, din data de 13 august 2001, prin care aceasta a refuzat nejustificat să-i comunice cele solicitate.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 22 din 17 ianuarie 2002 a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, reținând, în esență, că actul atacat de reclamantă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în speță, fiind în discuție acte prin care s-a pus în executare un titlu prin efectuarea de plăți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și 10 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs se susține că sentința atacată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege, instanța de fond trecând la judecarea cauzei fără a cita chematul în garanție în baza art. 60-63 C. proc. civ.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că sentința este netemeinică, respingându-se în mod greșit acțiunea pe excepție și nemenționându-se considerentele pe care s-a bazat instanța de fond când a ajuns la concluzia admiterii acesteia.
Totodată, se invocă și faptul că prin notele de ședință depuse la 16 ianuarie 2002 reclamanta a precizat în ce constă obiectul litigiului, respectiv răspunsul nejustificat al pârâtei.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat.
Într-adevăr, la data de 3 decembrie 2001 a fost înregistrată la dosar, împreună cu întâmpinarea pârâtei și o cerere în garanție a Ministerului Finanțelor, formulată tot de pârâtă, iar nu de recurenta-reclamantă.
Totodată, se constată că la termenul de 6 decembrie 2001, instanța de fond, din oficiu, a invocat excepția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 referitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile de către reclamantă și a dispus amânarea judecării cauzei la cererea acesteia pentru a preciza în scris poziția sa cu privire la excepția invocată. De asemenea, se constată că tot la același termen reprezentantul pârâtei nu a solicitat a se lua act de cererea sa de chemare în garanție, nu a solicitat citarea chematului în garanție, arătând însă că excepția invocată este fondată.
Prin notele de ședință înregistrate la 16 ianuarie 2002, recurenta-reclamantă a precizat că actul care i-a vătămat dreptul este răspunsul din 13 august 2001, iar în ședința publică din 17 ianuarie 2002 instanța de fond, față de precizările acțiunii, a pus în discuție admisibilitatea cererii pe calea contenciosului administrativ în raport cu natura juridică a actelor atacate, rămânând în pronunțare pe această excepție ce are caracter dirimant și care face de prisos cercetarea în fond a cauzei.
În aceste condiții, pârâta nu a mai solicitat a se luat act de cererea sa de chemare în garanție și cum în procesul civil, în baza principiului disponibilității, doar aceasta ar fi putut solicita măsura respectivă tot ea este cea care ar fi putut invoca necitarea în cauză a Ministerului Finanțelor, iar nu recurenta-reclamantă care nu poate invoca vătămarea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, în întâmpinarea sa, intimata-pârâtă a și arătat că a considerat că, în raport cu excepția ridicată din oficiu, nu mai era necesară luarea în discuție a cererii de chemare în garanție.
Referitor la celelalte motive de recurs se constată, pe de o parte, că instanța de fond a avut în vedere precizările formulate prin notele de ședință, iar pe de altă parte, că aceasta, în mod corect a reținut că actele atacate nu se încadrează în categoria actelor administrative, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, acestea neproducând prin ele însele efecte juridice, fiind doar simple adrese de răspuns la cererile reclamantei referitoare la modalitatea de punere în executare a unui titlu.
În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinței civile nr. 22 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 martie 2003.