Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 11 septembrie 2001, reclamanta SC M. SA Bicaz, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Neamț, a solicitat anularea deciziei nr. 1181 din 31 iulie 2001, precum și a procesului verbal de control prin care a fost obligată la plata sumei de 502.308.387 lei reprezentând 394.772.256 lei impozit pe venitul persoanele nerezidente și 107.536.131 lei majorări de întârziere aferente acestui impozit.
În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în mod greșit veniturile obținute de nerezidenți au fost încadrate la categoria drepturi de licență pentru Germania și respectiv redevențe pentru Elveția și Danemarca, în raport cu natura serviciilor furnizate și cu certificatele de rezidență fiscală ale furnizorilor săi, în baza cărora, veniturile obținute de aceștia se impun în conformitate cu prevederile art. 7 din convențiile încheiate cu Germania, Danemarca și Elveția pentru evitarea dublei impuneri.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 20 din 12 februarie 2002 a respins ca nefondată acțiunea reclamantei reținând că actele atacate sunt legale și temeinice, reținând, în esență, că activitățile desfășurate de firmele din Germania se încadrează în prevederile art. 11 parag. 3 al Convenției cu această țară, iar cele cu firmele din Danemarca și Elveția în prevederile art. 13 și art. 12 din convențiile cu aceste țări, iar nu în cele ale art. 7 ale respectivelor convenții.
În motivarea sentinței s-a mai reținut că în aceste condiții reclamanta avea obligația de a reține la sursă impozitul pentru veniturile obținute de firmele străine și a-l vira la bugetul de stat. Totodată, s-a înlăturat raportul de expertiză contabilă ca neavând fundament legal, iar în ce privește cuantumul sumelor s-a reținut că acesta nu a fost contestat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, societatea reclamantă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, printr-o primă critică se susține că deși prin expertiza încuviințată în cauză s-a arătat că nu este în situația plății unor licențe sau redevențe, ci a unor plăți pentru prestații de servicii pentru care nu se datorează sumele stabilite și menținute de autoritățile fiscale, totuși, instanța de fond, fără a dispune o nouă expertiză, a înlăturat-o pe cea efectuată în cauză adoptând o soluție contrară acesteia.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a reținut că în conformitate cu prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri, reclamanta nu avea obligația de a impozita veniturile respective.
În fine, recurenta-reclamantă critică sentința instanței de fond și pe considerentul că aceasta nu a avut în vedere jurisprudența în domeniu, indicând în acest sens două decizii ale altor instanțe datând din anul 1998 ( o decizie a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ și alta a unei curți de apel) și nici aspecte de ordin practic.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 83/1998, prin noțiunea de redevențe se înțeleg plăți de orice fel, inclusiv cele în natură, primite pentru folosirea sau concesionarea oricărui drept, cum ar fi: drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau științifice(…); orice brevet, inovație, licența, know-how, mărci de comerț sau fabrica, operațiuni de franchising, desene sau modele, planuri, schițe, formule secrete sau procedee de fabricație, program de calculator (soft), (…) orice echipament industrial, comercial sau științific, inclusiv pentru utilizarea și dreptul de a utiliza informații și cunoștințe referitoare la experiența în domeniul industrial, comercial sau științific, precum și orice alte plăți pentru utilizarea altor drepturi.
Conform art. 11 alin. (2) din Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Germania, drepturile de licență sunt definite ca fiind remunerări de orice fel plătite pentru folosirea sau pentru concesionarea folosirii unor drepturi de autor (…) asupra brevetelor, mărcilor de fabrică, desene sau modele, planuri, formule sau procedee secrete sau pentru folosirea ori concesionarea folosirii unor echipamente industriale, comerciale sau științifice ori pentru comunicarea de informații privitoare la o experiență dobândită în domeniul industrial, comercial sau științific. Tot la acest articol, dar la alin. (1) și (2) se arată că aceste drepturi de licență care provin dintr-un stat contractant și sunt plătite unei persoane care își are reședința în celălalt stat contractant pot fi supuse impozitării numai în acel stat contractant, dar, pot fi însă impuse și în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislația acelui stat, dar impozitul nu poate depăși 10 % din suma reprezentând drepturile de licență.
În Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Elveția la art. 12 alin. (1) și (2) se arată, de asemenea, că redevențele care provin dintr-un stat contractant și plătite unui rezident al celuilalt stat contractant sunt impozabile în acest celălalt stat, totuși aceste redevențe sunt, de asemenea, impozabile în statul contractant din care provin, potrivit legislației acelui stat, iar dacă persoana care primește redevențele este beneficiara efectivă a acestora, impozitul astfel stabilit nu poate depăși 10% din suma brută a redevențelor. Tot la acest articol, dar la alin. (3) se arată natura remunerațiilor care se includ în termenul redevențe folosit în legătură cu impozitarea veniturilor realizate de persoanele nerezidente, termen care include aceleași situații ca și cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 83/1998.
Aceeași posibilitate de a fi impozitate redevențele, în cota de cel mult 10% și în statul contractant din care provin, este reglementată și în Convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Danemarca, ratificată prin Decretul nr. 389/1977, decret care include în termenul de redevențe, remunerații care au aceeași natură juridică ca acelea menționate și în convențiile mai sus arătate.
În cauză, se constată că recurenta a încheiat cu firmele din Germania, Danemarca și Elveția contracte privind atât achiziționarea de echipamente tehnologice, precum și furnizarea de informații cu referire la acestea.
Pentru furnizarea acestor informații firmele străine au întocmit lunar facturi și au încasat contravaloarea acestora, plățile respective încadrându-se, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate (și nu dicționarelor indicate de expert) în remunerația pentru licențe și redevențe, iar nu în contravaloarea unor servicii.
Faptul că ulterior controlului recurenta-reclamantă a prezentat certificate de rezidență fiscală a fost avut în vedere în decizia nr. 1181 din 31 iulie 2001.
Este adevărat că, potrivit alin. (2) al art. 11, 12 și respectiv 13 din cele trei convenții impozitul nu poate depăși 10% din suma redevențelor respectiv a drepturilor de licență, iar autoritățile fiscale au stabilit acest cuantum, numai că recurenta-reclamantă nu a contestat această cotă în sens de cuantum, nici la Ministerul Finanțelor Publice, nici la instanța de fond.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la raportul de expertiză contabilă, se constată că instanța de fond, prin considerentele sentinței, a arătat în detaliu de ce a optat pentru soluția adoptată. Faptul că aceasta nu coincide cu cea propusă de expert nu este de natură a necesita schimbarea soluției și nici efectuarea altei expertize, soluția fiind fundamentată pe celelalte probe administrate în cauză și pe dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Desigur, referirea la jurisprudența altor instanțe este meritorie în condițiile în care aceasta exprimă o practică unitară pe o anumită problemă de drept sau este o decizie a Curții Supreme de Justiție, secții unite, dată în baza art. 329 C. proc. civ., dar trebuie utilizată în limitele legii cu măsură și prudență, aceasta cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-o continuă schimbare nu numai a jurisprudenței instanțelor judecătorești, ci chiar și a cadrului legislativ.
De altfel, nu pot fi eludate nici dispozițiile art. 123 din Constituție și cele ale Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare potrivit cărora în România justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, jurisprudența nefiind izvor de drept în sistemul românesc.
Prin urmare, în speță, nici motivul de recurs bazat pe aspecte de jurisprudență nu poate fi primit, în raport cu prevederile legale arătate în cele ce preced.
În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SA Bicaz împotriva sentinței civile nr. 20 din 12 februarie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 martie 2003.