Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 21 august 2002, la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, sub nr. 5541, reclamanta B.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin. anularea deciziei nr. 714 din 30 iunie 2002 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, în sensul recunoașterii drepturilor conferite de lege, începând cu luna septembrie 1940, și nu cum s-a reținut în actul atacat.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamantă că în mod greșit comisia a luat în considerare data de 9 decembrie 1941, care nu este momentul în care familia a fost strămutată, ci data la care organele administrative bulgare au întocmit actele cu situația privind bunurile rămase în Bulgaria, de la fiecare familie română.
Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 304, pronunțată la 24 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei B.S., a anulat decizia nr. 714 din 30 iunie 1992, emisă de pârâtă și a obligat Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin să emită decizie, prin care să-i recunoască drepturile conferite prin art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, începând cu luna septembrie 1940.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în categoria persoanelor care au fost persecutate din motive etnice, ce au fost strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, la care face referire art. 2 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, sunt incluse și persoanele strămutate din Cadrilater, conform prevederilor Tratatului româno-bulgar, încheiat la Craiova, la 7 septembrie 1940, în această situație aflându-se și reclamanta.
În legătură cu momentul strămutării, instanța a reținut că deși situația de avere întocmită de autoritățile române și bulgare poartă data de 9 decembrie 1941, nu acesta a fost data strămutării familiei reclamantei, înscrisul fiind întocmit ulterior momentului la care familia acesteia a fost nevoită să părăsească Cadrilaterul.
Din depozițiile martorilor audiați, la rândul lor, având calitatea de persoane strămutate, a rezultat că momentul strămutării familiei reclamantei a fost în luna septembrie 1940.
Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, invocând aplicarea greșită a legii, precum și interpretarea eronată a probelor administrate în cauză.
S-a susținut că există neconcordanță între declarațiile martorilor O.N. și S.M. și situația de avere imobiliară rurală. încheiată la 9 decembrie 1941 și declarația martorilor S.E. și C.I., care infirmă depozițiile primilor doi martori.
Recursul este nefondat.
Criticile sunt nefondate, rezultând că martorii O.N. și S.M. au avut ei înșiși calitatea de persoane strămutate, comisia la rândul ei stabilindu-le drepturile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1940 – martie 1945, astfel că eventuale inadvertențe se datorează faptului că martorele S.E. și C.I. au fost numai vecini și nu au avut reprezentarea exactă a momentului începerii strămutării.
În aceeași situație a fost și numita T.M., așa cum atestă Hotărârea nr. 145 din 1 august 2000 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 189/2000, context în care depozițiile martorilor invocați de recurentă, sunt singurale, în raport cu celelalte acte.
Față de aceste considerente, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, împotriva sentinței civile nr. 304 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2003.