Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea la data de 30 mai 2003, reclamantul G.I. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Satu-Mare, solicitând anularea hotărârii nr.1635 din 17 aprilie 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Ordonanței de Guvern nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a născut în perioada de refugiu a părinților, care au fost nevoiți să se refugieze datorită persecuțiilor etnice în localitatea Surdești și ulterior în localitatea Negrești, județul Maramureș.
Prin sentința civilă nr.264/CA-P din 23 iunie 2003, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ a admis acțiunea introdusă de reclamantul G.I., a anulat hotărârea nr.1635 din 17 aprilie 2003 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul s-a născut în perioada refugiului părinților săi și în consecință se încadrează în prevederile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.
Impotriva sentinței civile susmenționate a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu-Mare care a motivat, în esență, că, nici în O.G. nr.105/1999 și nici în modificările ulterioare ale acesteia, prin Legea nr.189/2000 și respectiv prin Legea nr.367/2001 nu se face vorbire de persoanele care s-au născut în timpul în care părinții au fost strămutați sau refugiați.
Recursul este neîntemeiat.
În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 C. fam. copilul minor locuiește la părinții săi.
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” .
În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).
Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.
De asemenea, potrivit prevederilor art.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate, în dispozițiile normative menționate.
Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.
Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.
În cauză este necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate.
Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu-Mare împotriva sentinței civile nr. 264/CA-Pi din 23 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.