Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.I.R. SA, bancă în faliment, sucursala zonală Buzău, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 8 din 14 martie 2001, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Buzău, solicitând anularea acestui act administrativ jurisdicțional, ca nelegal.
Pe cale de consecință, reclamanta a cerut exonerarea sa de obligația de plată la bugetul statului a sumei totale de 3.028.527 lei, reprezentând:
- 1.485.509 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii;
- 854.154 lei, penalitate aferentă aceluiași impozit;
- 688.864 lei, penalități aferente impozitului pe dobânzi.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soluția dată de organul administrativ jurisdicțional, contestației asupra măsurilor dispuse prin actul de control financiar, este rezultatul unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 94/1995. Că, în realitate, acest text legal stabilește cu claritate că, creanțele negarantate ale băncii aflate în faliment sau a părților negarantate din creanțele garantate, nu vor putea fi mărite cu nici un fel de dobândă sau cheltuială.
Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, învestită cu soluționarea litigiului, ca urmare a declinării competenței dispusă de Tribunalul Buzău, secția comercială, prin sentința nr. 145 din 11 iunie 2001, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.
Instanța a reținut că în raport cu reglementarea instituită prin art. 35 și 37 din Legea nr. 64/1995, republicată, după deschiderea procedurii de faliment al societății comerciale, nici o dobândă sau cheltuială nu mai poate fi adăugată creanțelor negarantate sau părților negarantate din creanțele garantate. De asemenea, că, în speță, nu erau aplicabile prevederile cuprinse în O.G. nr. 11/1996, de vreme ce reclamanta se afla în procedura de lichidare judiciară.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Buzău.
Recurenta a susținut că noțiunea de majorări de întârziere nu poate fi asimilată noțiunilor de dobândă sau cheltuieli, folosite de legiuitor în art. 37 al Legii nr. 64/1995, republicată.
Majorările respective, la plata cărora a fost obligată reclamanta, reprezintă o sancțiune bănească fiscală, constând într-o sporire a sumelor de bani datorate bugetului de stat, pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare.
În consecință, aplicarea acestei sancțiuni este imperativă și independentă de orice altă acțiune coercitivă întreprinsă de stat, pentru nesocotirea normelor privind veniturile bugetare.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 64/1995, republicată, privind procedura reorganizării și a falimentului, nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanțelor negarantate sau părților negarantate din creanțele garantate, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care prin programul de plată a creanțelor cuprinse în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus.
În conformitate cu art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 11/1996, privind executarea creanțelor bugetare, aprobată prin Legea nr. 108/1996, cu modificările și completările ulterioare, orice obligație bugetară neachitată la scadență, generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate, inclusiv.
Rezultă fără echivoc din aceste norme juridice că art. 37 din Legea nr. 64/1996, republicată, nu se referă și la scutirea societății comerciale aflate în procedura de faliment, de plata majorărilor de întârziere și penalităților.
Noțiunea juridică de majorări de întârziere nu poate fi asimilată noțiunilor de dobândă sau cheltuială, utilizate în legea menționată mai sus. Ea are natura unei sancțiuni bănești cu caracter fiscal, aplicabilă pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare.
Aplicarea ei era impusă la data controlului financiar de prevederile art. 13 din O.G. nr. 11/1996 și incidența acestei reglementări legale nu putea fi înlăturată, atunci când împotriva subiectului plătitor al impozitului, s-a declanșat procedura falimentului.
Se constată, deci, că organul de control financiar, a procedat în mod corect la calcularea în sarcina băncii reclamante, a majorărilor de întârziere și penalităților, pentru neachitarea la termenele scadente, a impozitului pe veniturile salariale, precum și a impozitului pe dobânzi.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se admite recursul și a fi casată sentința, iar în fond se va respinge acțiunea formulată de reclamantă, prin lichidatorul judiciar SC R.V.A. SA, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Buzău, împotriva sentinței civile nr. 145 din 11 iunie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta B.I.R. SA, sucursala Buzău, prin lichidator judiciar SC R.V.A. SA.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2003.