Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 iunie 2001, SC N.J. SRL a chemat în judecată Biroul Vamal Târguri și Expoziții din cadrul Direcției Regionale Vamale București prin Direcția Generală a Vămilor, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa reclamația cu privire la restituirea garanției pentru plata taxelor vamale și T.V.A. și să se dispună obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a sumei de 1.246.556.655 lei achitată cu O.P. nr. 351/23 ianuarie 2001.
În motivarea acțiunii sale reclamanta a arătat că la 23 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri și Expoziții București o operațiune de import definitiv de cafea solubilă Brasero, origine Franța, conform declarației vamale nr. I 4541/23 ianuarie 2001.
Totodată, reclamanta a arătat că, deși a depus toate înscrisurile în vederea stabilirii valorii în vamă a mărfii importate, documentație care în opinia sa dovedește că valoarea în vamă a mărfii importate este valoarea de tranzacție declarată, adică 1.034.662.251 lei, totuși, pârâta nu i-a comunicat nici o decizie de determinare cu caracter definitiv a valorii în vamă și nici nu i-a restituit garanția de 1.246.556.655 lei, motiv pentru care în vederea respectării procedurii prealabile a formulat o reclamație prin care a solicitat, pe de o parte, determinarea definitivă a valorii în vamă, iar, pe de altă parte, restituirea garanției vamale și a sumei reprezentând T.V.A. aferent acesteia.
Datorită faptului că nici această reclamație nu a fost soluționată favorabil și nici nu i s-a comunicat în scris o decizie motivată de refuz, reclamanta a arătat că s-a adresat instanței în baza dispozițiilor art. 77 alin. (4) și (5) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, art. 1 alin. (1) din Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), art. 113 alin. (1) și (2) din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României aprobat prin H.G. nr. 626/1997, art. 5 coroborat cu art. 1, art. 11 și art. 16 din Legea nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, art. 3 alin. (1) C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 170/2001 privind organizarea și funcționarea Direcției Generale a Vămilor.
Excepția privind competența materială de soluționare a cauzei a fost soluționată irevocabil prin decizia nr. 3936 din 29 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, care, prin sentința civilă nr. 89 din 31 ianuarie 2002, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Direcția Generală a Vămilor de a soluționa reclamația societății privind restituirea sumei solicitate și a obligat Direcția Generală a Vămilor să emită un act administrativ în acest sens, în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 și art. 77 alin. (5) din Legea nr. 141/1997. Totodată, instanța de fond a respins ca prematură cererea privind restituirea garanției vamale.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a considerat, în esență, că pârâta nu i-a răspuns reclamantei în termenul de 30 de zile și nu a emis nici un răspuns sau o decizie motivată de refuz, reținând garanția încasată și vătămând un drept al acesteia recunoscut de lege, acela de a primi răspuns la reclamația de determinare a valorii în vamă, stabilirea, încasarea sau restituirea garanției vamale.
Totodată, instanța de fond a mai reținut că cererea privind restituirea sumei este prematur formulată deoarece, în cauză, autoritatea vamală nu a emis o decizie motivată privind restituirea garanției, reclamanta având posibilitatea de a contesta actul administrativ în funcție de soluția pronunțată, în condițiile O.U.G.nr. 13/2001.
De asemenea, instanța de fond nu a reținut susținerea reclamantei în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 pe motiv că suma solicitată nu poate fi calificată ca daună materială, pentru restituirea garanției achitate fiind aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001, după emiterea actului administrativ în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC N.R. SRL București (fostă SC N.J. SRL București), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, precum și cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de o parte, în esență, recurenta a susținut că sentința atacată s-a dat cu aplicarea greșită a legii, respectiv a normelor legale din Legea nr. 29/1990, coroborate cu prevederile O.U.G.nr. 13/2001, precum și cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor constituționale ale art. 48 alin. (1) și art. 16 alin. (2) și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Pe de altă parte, recurenta a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta a mai arătat că instanța de fond în mod greșit s-a limitat doar la constatarea refuzului nejustificat al autorității vamale de a soluționa reclamația privind restituirea garanției vamale, fără a obliga, însă, autoritatea vamală să emită actul la care avea dreptul recunoscut de lege, respectiv decizia de determinare definitivă a valorii în vamă pe baza valorii de tranzacție. Totodată, recurenta a susținut și că instanța de fond nu a avut în vedere că atât prin Legea nr. 29/1990, cât și prin O.U.G.nr. 13/2001 s-a urmărit reglementarea unor proceduri care să ducă la soluționarea cât mai rapidă, într-un termen rezonabil, a cererilor persoanelor vătămate în drepturile lor, pronunțând o sentință de natură să amplifice vătămarea produsă de neemiterea actului administrativ, prin aceea că lasă posibilitatea autorității vamale de a emite un act care poate să-i producă o nouă vătămare.
De asemenea, s-a susținut și că prin sentința recurată se încalcă principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituție în ceea ce privește modul de aplicare a sancțiunilor privind nerespectarea termenelor în cadrul procedurii administrative.
Sentința atacată a fost criticată și pe motiv că, deși din analiza tuturor înscrisurilor depuse la dosar instanța de fond putea să pronunțe o hotărâre prin care să oblige autoritatea vamală la emiterea deciziei de determinare definitivă a valorii în vamă pe baza valorii de tranzacție și să dispună restituirea garanției vamale, totuși, încălcând grav principiul fundamental al rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., nu s-a pronunțat cu privire la aceste acte.
Totodată, recurenta a arătat și că dreptul său subiectiv vătămat este dreptul la stabilirea valorii în vamă ca fiind valoarea de tranzacție, consacrat de art. 77 C. vam. coroborat cu art. 1 alin. (1) din Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului G.A.T.T. și la restituirea garanției reținute în plus față de taxele datorate conform art. 86 din O.G. nr. 11/1996, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât instanța de fond trebuia să constate că a depus la autoritatea vamală în termen legal toate înscrisurile care dovedesc că valoarea în vamă este valoarea de tranzacție și că nerestituirea garanției vamale a vătămat dreptul său recunoscut de lege și i-a cauzat un prejudiciu patrimonial constând în cuantumul garanției vamale nelegal reținute.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu dispozițiile incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu soluționa cererea petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
În contextul acestor dispozițiuni legale, în mod corect s-a reținut că refuzul Direcției Generale a Vămilor de-a răspunde reclamantei la cererea privind restituirea garanțiilor vamale este nejustificat.
În acest sens, este de observat că, potrivit art. 1 din O.U.G.nr. 13/2001, contestațiile formulate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităților ori a altor sume constatate și aplicate, precum și a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere.
Or, în cauză, reclamanta a contestat reținerea garanțiilor vamale și a T.V.A. aferent, iar această contestație constituie o cale administrativă de atac, care trebuia soluționată de către Direcția Generală a Vămilor, potrivit dispozițiunilor legale precitate.
În situația dată, în mod corect a fost obligată Direcția Generală a Vămilor să soluționeze contestația reclamantei, potrivit O.U.G.nr. 13/2001 și art. 77 alin. (5) din Legea nr. 141/1997, respectiv să epuizeze calea administrativă de atac.
Evident, în cadrul acestei proceduri administrative de atac, Direcția Generală a Vămilor urmează să emită o decizie prin care să se pronunțe asupra legalității garanțiilor vamale reținute, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8 din O.U.G.
De altfel, chiar recurenta-reclamantă în motivele sale de recurs recunoaște că instanța s-a limitat la a obliga autoritatea vamală să emită decizia de determinare definitivă a valorii în vamă, contrar celor susținute anterior.
Este adevărat că, prin Decizia nr. 208/2000 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 2-6 din Legea nr. 105/1997, privind procedura administrativ-jurisdicțională, dar această decizie nu se referă și la Codul Vamal.
În plus, avându-se în vedere tocmai necesitatea soluționării tuturor contestațiilor formulate împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanțelor Publice într-un termen rezonabil prin O.U.G. nr. 13/2001 aprobată prin Legea nr. 506/2001, s-au unificat căile prevăzute pentru atacarea actelor de impunere cu cele vamale și s-a simplificat foarte mult procedura în raport cu cele anterioare (prevăzute de Legea nr. 105/1997 și de Codul Vamal).
În cauză, recurenta nu a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 13/2001 aprobată prin Legea nr. 506/2001, ci doar greșita interpretare și aplicare a acestora, deși, astfel cum s-a arătat în cele ce preced instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a lor.
Față de cele menționate, prima instanță a apreciat corect ca prematură cererea de restituire a garanțiilor vamale și T.V.A., întrucât anterior soluționării în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale nu se poate cunoaște dacă decizia prin care se finalizează această procedură este favorabilă sau nu recurentei-reclamante.
În fine, se constată că prima instanță a soluționat cauza cu respectarea garanțiilor constituționale la care se face referire în recurs și, totodată, s-a pronunțat asupra dovezilor administrate, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, neputându-se reține lipsa rolului activ al primei instanțe.
În consecință, soluția adoptată este legală și temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC N.R. SRL împotriva sentinței civile nr.89 din 31 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2003.