Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2001 și precizată la 11 octombrie 2001 și la 12 noiembrie 2001, reclamanta I.D.P. a solicitat anularea deciziei nr. 8456 din 15 iunie 2001 a Consiliului U.A.R., precum și a deciziei nr. 1034 din 15 decembrie 2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. și recunoașterea dreptului său de a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este absolventă a facultății de drept din anul 1998, cu examen de licență în sesiunea februarie 1999, că în toamna anului 1999 a depus dosarul complet pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen la Baroul Vaslui, că prin decizia nr. 921 din 21 - 22 iunie 2000 Comisia Permanentă a U.A.R. i-a respins cererea, iar Consiliul U.A.R. prin decizia nr. 6393 din 16 septembrie 2000 i-a respins și contestația, întrucât, dintr-o eroare, Baroul Vaslui a înaintat dosarul fără avizul favorabil, fiind însă întrunite celelalte cerințe ale art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, nemodificată.
În atare situație, arată reclamanta, deși a depus din nou cererea cu dosarul complet care avea avizul favorabil din partea Baroului Vaslui și întrunea toate cerințele Legii nr. 51/1995 în forma aflată în vigoare la acea dată, totuși, i-a fost respinsă din nou cererea prin decizia nr. 1034/2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. De asemenea, reclamanta a arătat că și contestația împotriva acestei decizii i-a fost respinsă prin decizia nr. 8456 din 15 iunie 2001 a Consiliului U.A.R., deși la data de 12 martie 2003 ea nu a depus o altă cerere, de primire în avocatură, cererea sa fiind depusă încă de la data de 01 noiembrie 2000 cu nr. 219, iar dosarul completat în toamna anului 2000 a fost depus înainte de modificarea Legii nr. 51/1995, a publicării și intrării în vigoare a modificării referitoare la art. 14.
Prin sentința civilă nr. 169/CA din 12 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantei, iar Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 2345 din 20 iunie 2002 a admis recursul declarat de I.D.P. împotriva sentinței instanței de fond pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut, în esență, că instanța de fond, deși era obligată, nu a verificat legalitatea actelor administrative contestate în raport cu prevederile art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1006 în vigoare la data formulării cererii reclamantei și nu a cercetat dacă aceasta își exercitase în condițiile legii, dreptul conferit.
Rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 103/CA din 8 octombrie 2002 a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, s-a reținut, în esență, că actele atacate sunt legale, în raport cu dispozițiile art. 1, 14, 23 și ale art. 60 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 51/1995 și art. 51 din Statutul profesiei de avocat, precum și cu faptul că reclamanta, în motivarea contestației sale, putea prezenta doar actele ce au stat la baza emiterii deciziei nr. 1034/2000, pârâta neputându-se învesti cu soluționarea contestației la decizie analizând acte noi, obținute ulterior și care nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei nr. 1034/2000. Aceasta chiar dacă au un conținut complet diferit, întrucât noua cerere de primire în avocatură a fost formulată de reclamantă la 12 martie 2001, iar „avizul favorabil” a fost primit la 12 aprilie 2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.D.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea recursului său, recurenta–reclamantă a arătat că instanța de fond a reținut greșit că în anul 2001 și-a întocmit un nou dosar, pentru primirea în avocatură, că a formulat la 12 martie 2001 o nouă cerere și că la data de 12 aprilie 2001 a primit „avizul favorabil”, deși din probele administrate în cauză rezultă că cererile de primire în avocatură, au fost formulate la 30 august 1999 și 1 noiembrie 2000, iar nu la 12 martie 2001. Mai mult, arată recurenta că la data când a primit „avizul favorabil”, întrunea condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea, contrar celor reținute de instanța de fond.
Examinând sentința atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în vigoare la data formulării cererii de către recurenta-reclamantă, putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, licențiatul unei facultăți de drept, dacă în cel mult 6 luni de la promovarea examenului de licență, solicită înscrierea ca avocat stagiar și dacă sunt respectate dispozițiile art. 51 din Statutul profesiei de avocat (M. Of., nr. 237/17.10.1995).
Art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 a fost modificat prin Legea nr. 231/2000 (M. Of, nr. 635/07.12.2000).
În cauză, se constată că cererile de primire în avocatură ale recurentei-reclamante au fost făcute la 30 august 1999 și 1 noiembrie 2000, iar prin cererea de la 12 martie 2001 s-a solicitat admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 1034 din 15 decembrie 2000.
Totodată, se constată că după ce prin decizia nr. 1034/2000 s-a respins cererea recurentei-reclamante de acordare a scutirii de examen, U.A.R. a restituit dosarul „spre verificare” Baroului Vaslui, cu adresa nr. 4195 din 21 martie 2003.
Reverificând dosarul respectiv, Consiliul Baroului Vaslui, în ședința din 28 martie 2001, a avizat favorabil cererea de primire în avocatură a recurentei-reclamante, reținând că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 și a retrimis dosarul împreună cu avizul la Consiliul UA.R.
Prin urmare, la data pronunțării deciziei nr. 8456 din 15 iunie 2001, Consiliul U.A.R. a reținut în mod greșit avizul nefavorabil dat la data de 15 noiembrie 2000, fără să observe că avizul favorabil dat la 28 martie 2001 era rezultatul reverificării și că se referea tot la aceeași cerere (cu nr. 219/2000) și același dosar care a fost întocmit în noiembrie 2000, iar nu la cereri sau dosare întocmite ulterior.
Cum instanța de fond a reținut în mod greșit situația de fapt și nu a aplicat corect dispozițiile legale aplicabile cauzei, se reține că sentința atacată este nelegală și netemeinică, iar recursul fondat.
În consecință, se va admite recursul recurentei-reclamante, se va casa sentința atacată și în fond se va admite acțiunea reclamantei I.D.P. în sensul că se va anula decizia nr. 1034 din 15 decembrie 2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. și decizia nr. 8456 din 15 iunie 2001 a Consiliului U.A.R. cu obligarea pârâtei să emită decizie de primire în avocatură a reclamantei, cu scutire de examen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.D.P., împotriva sentinței civile nr. 103 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Iași.
Casează sentința și în fond admite acțiunea reclamantei I.D.P. în sensul că anulează decizia nr. 1034 din 15 decembrie 2000 a Comisiei Permanente a U.A.R. și decizia nr. 8456 din 15 iunie 2001 a Consiliului U.A.R. și obligă pârâta să emită decizie de primire în avocatură cu scutire de examen a reclamantei.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2003.