Ședința publică de la 16 mai 2003
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 15 iulie 2002, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, S.C. F. S.A. a declarat recurs împotriva sentinței nr. 442 din 22 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut ca întemeiate obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză.
A mai susținut recurenta că în mod greșit s-au interpretat dispozițiile art. 9.3 și art. 9.8 din H.G. nr. 401/2002 cumulativ, opinia recurentei fiind că acestea trebuie reținute alternativ.
Cât privește debitul reprezentând fondul de cercetare-dezvoltare și majorările aferente recurenta a precizat că nu a recunoscut niciodată creanța statului consemnată în procesul-verbal de control nr. 5290 din 29 mai 1995 în termen de 5 ani potrivit termenului de prescripție prevăzut de O.G. nr. 11/1996. Se precizează că nu se poate susține întreruperea prescripției prin recunoașterea ei care nu a făcut-o niciodată.
Administrația Finanțelor Publice sector 5 a formulat o întâmpinare la recursul declarat prin care a cerut respingerea recursului întrucât corect instanța a reținut obiecțiunile intimatei la raportul de expertiză, experții depășindu-și atribuțiile prin aprecierile ce le-au făcut cu privire la diferite acte normative și chiar interpretându-le.
Cât privește interpretarea pct. 9 din H.G. nr. 401/2000 intimata a precizat că instanța a făcut o interpretare corectă, în acord cu art. 17 pct. b, lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000 care prevăd „cota 0” pentru:
- exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor, efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României;
- mai mult pct. 9.9 din H.G. nr. 401/2000, susține intimata prevede că: „nerespectarea prevederilor pct. 9.3.- 9.8 privind justificarea „cotei 0” de taxă pe valoarea adăugată și/sau nerespectarea condiției de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României atrag obligația plății taxei pe valoarea adăugată prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor și prestărilor la intern și a majorărilor de întârziere aferente.
Cât privește cel de-al III-lea motiv de recurs, intimata a precizat că înainte de 29 septembrie 2000 (când expira termenul de 5 ani prevăzut atât de art. 44 din Decretul nr. 221/1960, în vigoare la data încheierii procesului verbal de control, cât și de O.G. nr. 11/1996) recurenta a făcut o cerere de acordare a unor înlesniri de plată, cerere ce are efect întreruperea termenului de prescripție de la această dată curgând un termen nou.
Cu privire la cauza de față Curtea Supremă de Justiție constată că la 22 aprilie 2002, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. F. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor Publice și Administrației Finanțelor Publice sectorul 5.
Hotărârea atacată este legală și temeinică.
Așa cum rezultă în cauză recurenta-reclamantă prin acțiunea înregistrată la 24 iulie 2001 a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice solicitând anularea deciziei nr. 956 din 27 iunie 2001 emisă de minister.
În motivarea acțiunii reclamanta a precizat că prin decizia Ministerului Finanțelor Publice i s-a respins contestația împotriva procesului verbal nr. 354 din 14 martie 2001 încheiat de Administrația Finanțelor Publice sectorul 5.
În mod corect instanța a considerat că recurenta-reclamantă nu beneficiază de „cota 0” de TVA pentru transportul aferent exporturilor de mărfuri întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 9.2 din H.G. nr. 401/2000 privind normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 care prevăd condiția încasării contravalorii exportului în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de BNR.
În cauză s-a dovedit că societatea a încasat contravaloarea transportului în valută în numerar iar în lei prin bancă.
Instanța a reținut în mod corect că apărarea invocată de reclamantă și reținută de expertul contabil, că sumele încasate în numerar sau prin virament în lei, provin de la persoane juridice române care au solicitat efectuarea transportului extern de mărfuri, este nerelevantă. Aceasta întrucât în acest caz operează condiția încasării în valută, în conturi bancare a contravalorii acestuia, condiție prevăzută la pct. 9.9 din H.G. nr. 401/2000.
Interpretarea actelor normative invocate de societatea comercială a fost făcută corect de instanța de judecată, opinia societății fiind neîntemeiată, ca de altfel și susținerea privind debitul rezultat din fondul de cercetare-dezvoltare și majorările aferente acestuia, cu privire la care există cerere de înlesniri de plată, (ce constituie o recunoaștere care potrivit art. 99 lit. b) din O.G. nr. 11/1996 coroborat cu prevederile pct. 8.1 lit. c) din ordinul Ministrului Finanțelor nr. 2494/1998 întrerupe cursul prescripției executării silite).
Așa fiind hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică iar recursul declarat împotriva acestei sentințe fiind neîntemeiat va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. F. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 442 din 22 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.