Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 13 iulie 2000, reclamanta SC 24 I. SA Ploiești a solicitat anularea deciziei nr. 974 din 30 iunie 2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, prin care i s-a respins plângerea formulată împotriva dispoziției nr. 30 din 15 februarie 2000 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organul de control prin procesul verbal-contestat a obligat-o să plătească la bugetul de stat suma de 203.793.810 lei cu titlu de impozit pe profit și suma de 158.551.584 lei cu titlu de majorări de întârziere, aferente impozitului pe profit datorat, măsură menținută prin decizia pe care a contestat-o prin acțiune.
Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, prin sentința nr. 282 din 31 octombrie 2000, a admis acțiunea și a anulat decizia Ministerului Finanțelor Publice și în parte, procesul-verbal încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și a obligat reclamanta la plata sumei de 22.102.210 lei, reprezentând diferență impozit pe profit și suma de 17.242.199 lei, majorări de întârziere aferente.
Împotriva acestei sentințe, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice de Control Financiar de Stat Prahova, în nume propriu și al Ministerului Finanțelor Publice a declarat recurs care, prin decizia nr. 2364 din 14 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, a fost admis, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
Rejudecând cauza, în fond după casare, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, prin sentința civilă nr. 246 din 5 noiembrie 2001, a admis acțiunea reclamantei în fond după casare și a anulat decizia Ministerului Finanțelor Publice și în parte, procesul-verbal contestat și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta să plătească bugetului de stat suma de 113.981.940 lei impozit pe profit pentru veniturile din export și 88.677.950 lei majorări de întârziere.
Și împotriva acestei sentințe pârâții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență, criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează aspectul referitor la faptul că sentința pronunțată se bazează exclusiv pe raportul de expertiză efectuat în cauză, precum și faptul că, deși acest raport invocă art. 1 din Legea nr. 30/1999, expertul nu face aplicarea acestuia, luând în calcul la stabilirea veniturilor realizate din activitatea de export, inclusiv veniturile încasate la export, aferente unor facturi emise anterior perioadei controlate.
Se mai arată în motivele de recurs că organele de control, în mod corect, au stabilit reducerea de 50% a impozitului pe profit, ca urmare a diminuării veniturilor aferente exportului luând în calcul, potrivit legii, doar veniturile facturate și încasate efectiv în perioada controlată.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin procesul-verbal din 12 ianuarie 2000, organele de control financiar au stabilit că reclamanta a calculat eronat reducerea cu 50% a impozitului pe profit datorat pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 30 septembrie 1999, cu suma de 203.793.810 lei pentru livrări la export, facilități acordate de Legea nr. 30/1999.
Organul de control fără nici o motivare legală, a impus o restricție în stabilirea facilității, eliminând din calcul veniturile încasate la export în valoare de 2.425.846.863 lei pe motiv că acestea au fost încasate în perioada 28 ianuarie - 7 martie 1999, fiind, însă, aferente facturilor emise anterior datei de 28 ianuarie 1999.
Legea nr. 30/1999, privind sprijinirea exporturilor, prevede în art. 1 că impozitul pe profit se reduce cu 50% în cazul contribuabililor care încasează venituri din exportul de bunuri și servicii, precum și din prestări de servicii internaționale, pentru partea din profitul impozabil care corespunde ponderii acestor venituri din volumul total al veniturilor.
Instanța de fond, în baza rolului său activ, a încuviințat efectuarea unei expertize de specialitate care a concluzionat că la veniturile încasate la export se iau în calcul și facturile emise și încasate, în perioada pentru care se face calculul diminuării impozitului, dar nu mai târziu de încheierea anului financiar.
Raportul de expertiză efectuat în cauză, completat cu suplimentul la expertiză dispus de instanța de recurs într-un prim ciclu procesual, a reținut că organul de control a exclus în mod greșit din calculul veniturilor la export cele aferente livrărilor din perioada controlată, dar neîncasate, ca și veniturile din producția stocată pentru export, livrată în aceeași perioadă, dar încasată ulterior.
Legea nr. 30/1999 nu are în cuprinsul ei nici o expresie „venituri facturate și încasate”, în perioada de aplicare, organele de control adăugând la lege printr-o interpretare greșită, legea nefăcând distincție din ce perioadă de facturare provin încasările.
Având în vedere prevederile legale incidente cauzei, precum și concluziile raportului de expertiză, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 180 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2003.