Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, reclamanții W.P., M.C. și N.C. au solicitat anularea dispoziției nr. 1359 din 18 mai 2005, emisă de pârâtul Primarul municipiului Timișoara și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție în sensul Legii nr. 10/2001, prin care să aprobe măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara.
Întrucât reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, (adoptată prin H.G. nr. 498/2003), în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin încheierea din 15 septembrie 2005, Tribunalul Timiș a sesizat Curtea de Apel Timișoara, în vederea soluționării acestei excepții, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.
Prin sentința civilă nr. 359/PI din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că:
Imobilul în discuție a fost preluat de Statul Român, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, cu acordarea de despăgubiri.
Prin norma ce face obiectul excepției de nelegalitate, respectiv pct. 1.4 lit. b) alin. (2) parag. ultim, se stabilește că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, preluarea nu este abuzivă. S-a adus, astfel, o modificare esențială Legii nr. 10/2001, modificare care contravine principiului ierarhiei actelor normative, mai exact dispoziției art. 2 lit. g)) din lege, potrivit căreia prin imobile preluate abuziv se înțelege „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia”.
În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe au declarat recurs, pârâții Primarul municipiului Timișoara și Guvernul României.
Cererea de recurs a Primarului municipiului Timișoara a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătându-se, în esență, că prin H.G. nr. 498/2003 se stabilește întreg cadrul care privește aplicarea Legii nr. 10/2001 și nu se adaugă la aceasta, așa cum greșit a apreciat instanța de fond.
Invocând în drept dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., recurentul Guvernul României a precizat că:
- numai un act administrativ cu caracter individual poate forma obiectul excepției de nelegalitate prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și nu o hotărâre a guvernului, care reprezintă un act administrativ de autoritate, cu caracter general, normativ;
- norma supusă cenzurii instanței de contencios clarifică noțiunea de „preluare abuzivă”, fiind evident că termenii folosiți în cuprinsul Decretului nr. 223/1874, respectiv „înstrăinare” și „contravaloare a construcțiilor (preț)” nu echivalează cu noțiunea de „preluare” și „despăgubire” care se regăsesc în art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Examinând cauza, în raport cu criticile formulate de recurenți și în lumina dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentinței recurate.
Mai întâi de toate, prin art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legiuitorul nu face distincție între actele administrative unilaterale cu caracter individual și cele cu caracter normativ, așa încât în mod corect instanța fondului a analizat și soluționat excepția de nelegalitate cu care a fost sesizată de Tribunalul Timiș.
Dezlegarea dată de Curtea de Apel Timișoara, excepției în discuție, este corectă și legală și nu poate fi combătută printr-o raportare simplistă la noțiunile folosite în Decretul nr. 223/1974 și în Legea nr. 10/2001, așa cum se dezvoltă în cel de-al doilea motiv de recurs al Guvernului României.
Legea nr. 10/2001 [art. 2 alin. (1) lit. g)] stabilește că sunt considerate imobile preluate în mod abuziv, și „orice alte imobile preluate de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”. Potrivit acestui ultim act normativ - art. 6, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974, face distincție între cazul trecerii în proprietatea statului, fără plată, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit [alin. (1)] și cazul prevăzut la alin. (2), în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru această din urmă ipoteză, în norme se prevede că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil, dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi respingerea motivată a cererii” [parag. ultim al alin. (2)].
Așa cum rezultă din art. 2 și 5 din Decretul nr. 223/1974 (aprobat prin Decretul - lege nr. 9/1989), dacă o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Așadar, era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, căci vânzarea ar fi fost considerată nulă de drept (art. 5 din Decretul nr. 223/1974), consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu îl îndestula în mod just pe proprietar.
Conduita persoanei era stabilită în mod imperativ de legiuitorul de la momentul anului 1974, încălcându-se principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de Constituția din anul 1965 (art. 36). În acest context nu poate fi vorba de un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Deși Normele în discuție au fost aprobate în vederea executării Legii nr. 10/2001, prin pct. 1.4 lit. b), [mai exact prin alin. (2) parag. ultim], prin interpretare, se modifică prevederile Legii nr. 10/2001, mai exact sintagma „imobile preluate în mod abuziv” explicată în art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Dispozițiile cuprinse în pct. 1.4 lit. b) alin. (2) parag. ultim din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, sunt nelegale și contravin, totodată, dispozițiilor art. 41 și 135 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.
Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Primarul municipiului Timișoara și de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 359/PI din 5 decembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2006.