Asupra recursului în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 3 noiembrie 2000, reclamanții C.J. și C.A. au chemat în judecată Primarul municipiului Iași și pe P.A., solicitând anularea autorizației de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă în favoarea acesteia din urmă, precum și a tuturor actelor nelegale care au stat la baza emiterii ei.
În motivarea cererii lor, reclamanții au susținut că autorizația s-a emis cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la procentul de utilizare și ocupare a terenului, că, în fapt, s-a autorizat o extindere pe orizontală a imobilului, proprietatea pârâtei, că executarea unui nou perete pe limita de proprietate cu deschiderea a două ferestre spre proprietatea lor duce, în fapt, la încălcarea servituților de vedere instituite din 1931 de foștii proprietari.
Prin sentința civilă nr. 1573 din 3 decembrie 2001, Tribunalul Iași a respins acțiunea, reținând, pentru aceasta, că lucrările executate în baza autorizației contestate s-au realizat în limita perimetrului construit, regimul juridic al proprietății celor două părți nefiind afectate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, V.C. (moștenitoarea reclamantului C.J.) și C.A., recurs admis de Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 314 din 16 aprilie 2002, prin care s-a casat sentința, s-a admis acțiunea formulată de C.A., în calitate de unică moștenitoare a lui C.J. și s-a anulat autorizația de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 și certificatul de urbanism nr. 533 din 29 martie 2002.
Curtea a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4564/1931 s-au instituit servituți de vedere asupra terenului devenit, ulterior, proprietatea pârâtei, în sensul de a nu se edifica nici o construcție la o distanță mai mică de 9 m de la stradă și de a nu se deschide spre fondul dominant decât o singură fereastră și aceasta de la un grup sanitar.
Cum aceste servituți nu au fost consemnate în certificatul de urbanism, s-a apreciat că se impune anularea lui și, implicit și a autorizației de construire.
Împotriva acestei decizii, Procurorul General a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susținut că hotărârea Curții de Apel Iași s-a pronunțat cu încălcarea esențială a legii.
Astfel, s-a arătat că în mod greșit instanța a procedat la analizarea contractelor succesive de vânzare-cumpărare a imobilului, proprietatea intimatei, în scopul verificării existenței servituților instituite asupra acestuia, un astfel de demers excedând competenței instanței de contencios, care era obligată potrivit dispozițiilor Legii nr. 29/1990, să verifice în ce măsură actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în speță, a Legii nr. 50/1991.
Recursul în anulare este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică și juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
În temeiul acestei dispoziții, reclamanții C.J. și C.A., au solicitat instanței de contencios, anularea autorizației de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă de Primarul municipiului Iași în favoarea lui P.A., precum și a certificatului de urbanism nr. 533 din 29 martie 2000, susținând că acestea au fost emise cu încălcarea prevederilor legale referitoare la procentul de ocupare a terenului – maxim 50% și a coeficientului de utilizare a terenului – maxim 80%, precum și în lipsa acordurilor solicitate prin certificatul de urbanism. Totodată, reclamanții au susținut că prin extinderea pe orizontală a imobilului pârâtei, a executării unei șarpante și a unei ferestre către proprietatea lor, li s-a încălcat dreptul de proprietate.
Prin decizia nr. 314/2002, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea și a dispus anularea actelor contestate de reclamanți, reținând, în esență, că certificatul de urbanism este nelegal, întrucât nu a consemnat servituțile de vedere instituite de proprietarului fondului dominant prin titlul din 1931.
Instanța a apreciat că aceste servituți nu s-au stins chiar dacă nu au fost înserate și în actele de vânzare-cumpărare succesive, proprietarul fondului aservit putând să se elibereze de ele numai cu acordul proprietarului fondului dominant, respectiv al reclamanților.
Soluția, astfel, pronunțată este vădit nelegală și netemeinică, întrucât ca instanță de contencios, învestită cu o cerere, formulată în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, Curtea de Apel Iași, avea competența și obligația de a verifica în ce măsură actele administrative contestate au fost emise, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 50/1991.
Ca atare, faptul că certificatul de urbanism nu conținea servituțile de vedere instituite de proprietarul fondului dominant, nu constituie motiv de nelegalitate, condițiile de eliberare a unui asemenea act fiind prevăzute de Legea nr. 50/1991 și numai în raport de care instanța de contencios avea a se pronunța.
Nici faptul că aceste servituți nu erau înserate în titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din 1948), anexat cererii de eliberare a certificatului de urbanism, nu poate fi imputat autorității administrative autorizate să-l emită, primarul neavând obligația verificării succesiunii titlurilor.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nici proprietarul fondului dominant nu a fost interesat să-și înscrie aceste drepturi în Cartea Funciară, pentru a le face publice.
Astfel fiind, și cum în cauză nu s-a dovedit că s-ar fi încălcat reglementările legale, în vigoare la momentul emiterii celor două acte, în mod greșit s-a dispus anularea lor.
Faptul că expertizele efectuate în cauză au reținut că lucrurile de construcție și reparații au fost executate cu încălcarea servituților invocate de reclamanți, este nerelevant, instanța de contencios administrativ având a se pronunța asupra respectării dispozițiilor legale, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ și nicidecum asupra incidentelor ivite după emiterea acestora.
Nici sub aspectul dovedirii vătămării acelui drept recunoscut de lege, reclamanții nu au făcut dovada, dreptul pretins vătămat derivând, de fapt, dintr-un contract, situație în care el nu poate fi valorificat decât eventual pe calea unei acțiuni de drept comun și nu a unei acțiuni în contencios.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 314 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Iași.
Casează decizia atacată și respinge recursurile declarate de V.C. și C.A. împotriva sentinței civile nr. 1573/E din 3 decembrie 2001 a Tribunalului Iași.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2003.