Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 67 din 28 noiembrie 2001, Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a României a respins ca neîntemeiat actul de sesizare nr. 9446/76/D/2001, formulat de Procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Dolj, privind obligarea Direcției Generale a Vămilor la plata sumei de 109.771.765 lei cu titlul de T.V.A. și a majorărilor de întârziere în sumă de 48.798.292 lei, către bugetul de stat, precum și cu privire la obligarea pârâților D.B. și A.A., la plata sumei de 48.798.292 lei, reprezentând despăgubiri civile, cu dobânda aferentă practicată de Banca Națională a României, către Direcția Generală a Vămilor.
Hotărând astfel, Colegiul jurisdicțional a reținut că, pentru închirierea ocazională efectuată în condițiile prevăzute și sancționate de Codul civil, Direcția Vamală Interjudețeană Craiova, unitate fără personalitate juridică și aflată în subordinea Direcției Generale a Vămilor, nu avea obligația legală să depună la organul fiscal competent declarația de plătitor de T.V.A., să calculeze și să vireze la bugetul statului T.V.A., aferentă veniturilor realizate din chiriile încasate. De asemenea, Colegiul jurisdicțional a apreciat că, în cauză ,nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților persoane fizice, D.B. și A.A., care au îndeplinit funcțiile de director și respectiv, de coordonator al Serviciului Financiar Contabil la Direcția Vamală Interjudețeană Craiova.
Recursul jurisdicțional declarat împotriva acestei sentințe de Procurorul General Financiar a fost admis prin decizia nr. 300 din 13 iunie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, care a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la același Colegiu jurisdicțional.
Instanța de recurs jurisdicțional a reținut că închirierea spațiilor de către Direcția Regională Vamală Intrajudețeană Craiova trebuie asimilată cu livrările de bunuri și/sau prestările de servicii, în sensul O.U.G. nr. 17/2000 și conform art. 6 lit. K) din acest act normativ, la depășirea sumei de 50 milioane lei anual, exista obligația de a se calcula și de a se vira la bugetul statului T.V.A.
Pentru a se analiza fiecare contract de închiriere în parte, condițiile în care a fost stabilită chiria și pentru a se verifica dacă în chirie a fost inclusă și T.V.A., instanța de recurs jurisdicțional a stabilit că este necesară rejudecarea pricinii de către același Colegiu jurisdicțional.
Împotriva deciziei nr. 300 din 13 iunie 2002 și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat recurs Direcția Generală a Vămilor, D.B. și A.A., solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurenții au susținut că hotărârea atacată este rezultatul interpretării eronate a prevederilor O.U.G. nr. 17/2000 și că, în mod nelegal, nu s-a ținut seama că veniturile din chirii încasate de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Craiova nu intră în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 2 din actul normativ arătat. Sub acest aspect, recurenții au arătat că sunt supuse obligației de plată a T.V.A. numai livrările de bunuri și/sau prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale, iar nu închirierile ocazionale de spații, fără legătură cu activitatea profesională și obiectul de activitate al Direcției vamale, care sunt rezultatul exercitării drepturilor civile.
Față de principiul specializării persoanei juridice, recurenții au susținut că autoritatea vamală nu desfășoară ca activitate cu caracter permanent, închirierea de spații și că această închiriere, efectuată cu caracter ocazional, temporar, reprezintă acte de administrare și de gestionare a patrimoniului propriu și pentru atragerea de venituri la bugetul de stat. De asemenea, recurenții au arătat că, fiind în discuție chiriile încasate în anul 2000, instanța de recurs jurisdicțional nu a avut în vedere că O.U.G. nr. 17/2000, spre deosebire de actul normativ ulterior, Legea nr. 345/2002, a prevăzut o distincție între operațiunile ocazionale de închiriere și operațiunile de închiriere efectuate în cadrul activității profesionale, cu caracter permanent.
Prin cel de-al doilea motiv de casare s-a susținut că hotărârea atacată cuprinde numai simple afirmații, care nu pot constitui o motivare în fapt și în drept.
Ultima critică formulată de recurenți se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu motivarea că în hotărârea atacată s-a reținut eronat că operațiunile de închiriere desfășurate de autoritatea vamală reprezintă o activitate cu caracter permanent, deși aceste închirieri sunt acte de administrare a patrimoniului, fără legătură cu activitatea de vămuire, singura activitate cu caracter permanent a autorității publice în cauză.
Prin notele scrise, recurenții D.B. și A.A. au completat motivele de recurs, susținând că obligația de plată a T.V.A. intră sub incidența legii noi, art. 169 din O.G. nr. 61/2002, aprobată prin Legea nr. 79/2003 și care prevede că sumele reprezentând T.V.A., datorate de instituțiile publice pentru prestări de servicii constând în închirieri și/sau concesiuni de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere aferente.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge prezentele recursuri ca nefondate pentru următoarele considerente:
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) și alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri mobile și/sau prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale, operațiuni cu plată cărora le sunt asimilate închirierile de bunuri pe bază de contract.
În art. 3 alin (1) lit. a) și alin. (2) din același act normativ se prevede că instituțiile publice sunt supuse T.V.A., dacă realizează direct sau prin unități subordonate alte operațiuni impozabile decât cele pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.
Instanța de recurs jurisdicțional a interpretat corect aceste prevederi legale, constatând că închirierea de bunuri efectuată de Direcția Regională Vamală Craiova nu reprezintă scopul pentru care a fost înființată și funcționează ca autoritate a administrației publice, fiind supusă T.V.A.
Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice și incidența normelor de drept civil pentru închirierile efectuate au fost invocate fără temei de către recurenți, dat fiind că actul de sesizare nu a avut ca obiect validitatea contractelor de închiriere, iar caracterul civil sau comercial al operațiunii este irelevant față de dispozițiile O.U.G. nr. 17/2000, care nu prevăd o distincție în acest sens.
Caracterul ocazional al operațiunilor de închiriere a fost invocat de asemenea neîntemeiat, pentru că O.U.G. nr. 17/2000 prevede în art. 6 lit. K) și art. 25, obligația contribuabililor de a se înregistra la organele fiscale ca plătitori de T.V.A. numai în raport de un anumit plafon al veniturilor realizate din operațiunile cu plată supuse T.V.A., categorie din care fac parte și chiriile încasate de Direcția vamală în perioada 15 martie 2000 -14 august 2001.
Critica din recurs privind nemotivarea hotărârii atacate urmează fi respinsă, constatâdu-se că instanța de recurs jurisdicțional a respectat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentând în fapt și în drept soluția pronunțată, precum și motivul pentru care au fost înlăturate apărările formulate de recurenții–pârâți.
Susținerea recurenților că instanța de recurs jurisdicțional a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura juridică a acestuia, se dovedește a fi nefondată întrucât calificarea operațiunii de închiriere ca act de administrare sau de gestiune a patrimoniului propriu nu produce consecințe juridice în privința obligației de plată a T.V.A., prevăzută expres pentru asemenea operațiuni cu plată, care nu definesc activitatea administrativă a autorității vamale.
Critica recurenților D.B. și A.A. privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 169 din O.G. nr. 61/2002, aprobată prin Legea nr. 79/2003, va fi respinsă pentru că nu reprezintă un motiv de ordine publică potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., dar și pentru faptul că textul de lege invocat reglementează executarea obligației de plată a T.V.A. și nu, constatarea acesteia, cum s-a solicitat prin actul de sesizare al Procurorului financiar.
În consecință, nefiind motive de casare sau de modificare a deciziei pronunțate de instanțe de recurs jurisdicțional, Curtea va respinge ca nefondate prezentele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Direcția Generală Vămilor, de D.B. și de A.A., împotriva deciziei nr. 300 din 13 iunie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondate.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2003.