Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.868 din 19 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ în dosarul nr.734/2001 s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta SC „C” SA București împotriva pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, s-a anulat decizia nr.275 din 28 februarie 2001 și procesul verbal de control nr.575333 din 31 mai 2000 și a fost exonerată reclamanta de plata sumei de 875.828.849 lei reprezentând 302.649.029 lei impozit pe profit și 573.179.820 lei majorări de întârziere.
Soluționând recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ prin decizia nr.3330 din 6 noiembrie 2002 a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru a fi citată în cauză și Administrația finanțelor publice, sector 4 București. S-a reținut de asemenea că este necesară suplimentarea probelor cu acte și o expertiză tehnică, pentru dovedirea susținerilor părților.
Judecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta a fost obligată prin procesul verbal de control nr.575333 din 31 mai 2000 să vireze la bugetul statului, suma de 875.828.849 lei, aferentă perioadei 17 noiembrie 1994 – 31 octombrie 1999, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere, organul de control considerând că activitatea societății reclamante este de prestări servicii, iar nu de producție. Instanța de fond constatând că actele depuse la dosar sunt suficiente și fac dovada că reclamanta desfășoară o activitate de producție, prin sentința civilă nr.292 din 5 martie 2003 a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „C” SA București împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația finanțelor publice, sector 4 București. A anulat decizia nr.275 din 28 februarie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și procesul verbal nr.575333 din 31 mai 2000 al Administrației finanțelor publice, sector 4 București, exonerând reclamanta de plata sumei de 875.828.849 lei reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere.
Și această sentință a fost atacată cu recurs de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice și de Administrația finanțelor publice, sector 4 București.
Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că, în mod nelegal a reținut instanța că reclamanta beneficiază de prevederile art.5 lit.a din Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit, aceasta desfășurând activitate de prestări servicii, iar nu de producție. S-a susținut în motivele de recurs că, întrucât reclamanta își desfășoară activitatea în același spațiu comercial cu S.C. „P.C.” SRL, amândouă societățile având același obiect de activitate, faptic nu se poate separa activitatea reclamantei de a celeilalte societăți, cu atât mai mult cu cât acționarii de la societatea reclamantă sunt acționari și la S.C. „P.C.” SRL. S-a mai susținut că cele două societăți nu au gestiuni separate pentru consumurile de materiale necesare desfășurării activității, reclamanta începând să desfășoare activitate de producție din anul 1996, respectiv de la data expirării perioadei de scutire de plata impozitului pe profit pentru S.C. „P.C.” SRL, firmă la care asociații din cadrul societății reclamante sunt implicați.
Examinând cauza în funcție de recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, cât și potrivit art.3041 C. proc. civ. Curtea va constata că recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unei probe sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare.
Or, analizând considerentele deciziei nr.3330 din 6 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ și analizând soluția atacată cu recurs se constată că, instanța de rejudecare nu s-a conformat prevederilor legale, mai sus citate, respectiv necesitatea suplimentării probelor cu acte și o expertiză tehnică pentru a stabili dacă societatea reclamantă are salariați proprii, dacă prelucrează ca însăși materiile prime, dacă deține utilaje specifice desfășurării activității de producție, dacă există și cum este organizat fluxul tehnologic, toate în raport cu folosirea spațiilor de producție și anexelor, în comun cu o altă societate comercială.
Astfel fiind, soluția va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare, potrivit dezlegărilor date în prima decizie de casare, urmând ca celelalte critici formulate în recursul de față să fie cercetate ca apărări de către instanța de fond.
Recursul declarat de Administrația finanțelor publice, sector 4 București este tardiv.
Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Or, în cauză, hotărârea a fost comunicată la 14 aprilie 2003 iar împotriva acesteia, pârâta a declarat recurs la 5 mai 2003, deci peste termenul legal, recursul urmând a fi respins ca tardiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.292 din 5 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.
Respinge ca tardiv, recursul declarat de Administrația finanțelor publice, sector 4 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2004.