Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 aprilie 2001, reclamanta SC P. SA Cluj-Napoca a solicitat anularea deciziei nr. 331 din 13 martie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și exonerarea de la plata obligațiilor bugetare stabilite prin procesul verbal de control nr. 3150 din 20 iunie 2000 întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, în sumă de 2.893.528.255 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente unor debite, accize și T.V.A., precum și suspendarea executării acestuia, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990 până la soluționarea acțiunii.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că împotriva actului de control a declanșat procedura de contestate prevăzută la acea dată de Legea nr. 105/1997, dar că toate căile de atac au fost respinse de organele cu atribuții jurisdicționale din Ministerul Finanțelor, menținându-se în mod nelegal obligația de plată, emițându-se totodată și somația de executare și dispoziția de urmărire nr. 14523/20 iulie 2000 împotriva căreia a formulat o contestație la executare la Judecătoria Cluj-Napoca.
A mai arătat reclamanta că în perioada procedurii administrativ-jurisdicționale a intrat în vigoare O.U.G. nr. 163/2000 și pentru a valorifica dispozițiile art. 4 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) din ordonanță, a completat plângerea de la Ministerul Finanțelor aducându-și la îndeplinire și obligația de informare privind situația majorărilor către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj.
De asemenea, reclamanta a precizat și că Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj, pe de o parte, i-a eliberat un certificat de atestare fiscală cu nr. 24532 din 14 noiembrie 2000 din care rezultă că societatea înregistra la data aceea o singură obligație către bugetul de stat, respectiv o diferență la fondul pentru risc tehnologic care nu face obiectul cauzei și care a fost achitată, iar, pe de altă parte a solicitat BCR Cluj sistarea executării silite pe motiv că unitatea și-a achitat obligațiile fiscale la bugetul de stat.
În opinia reclamantei, deși prin intrarea în vigoare a O.U.G.nr. 163/2000 titlul executoriu prin care societatea a fost obligată la plata unor majorări de întârziere a fost desființat de drept, prin efectul legii, autoritățile fiscale, în baza unei greșite stabiliri a situației de fapt și interpretări a O.U.G.nr. 163/2000 au menținut în mod nelegal obligația sa bugetară.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 197 din 7 iunie 2001, a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei nr. 331 din 13 martie 2001 a Ministerului Finanțelor, a dispoziției nr. 128 din 28 septembrie 2000 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj și a procesului verbal nr. 3150 din 20 iunie 2000 încheiat de organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj și a înlăturat obligația reclamantei de a plăti suma de 2.893.528.255 lei majorări de întârziere.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că acțiunea este întemeiată în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 4 din O.U.G. nr. 163/2000 și că faptul că sumele stabilite prin procesul verbal de control sunt la majorări de întârziere aferente unor debite reprezentând accize și T.V.A. rezultă fără nici un dubiu atât din procesul verbal de control, cât și din dispoziția de urmărire, iar achitarea debitelor care le-au generat s-a realizat de reclamantă până la termenul legal stabilit, rezultă chiar din certificatul de atestare eliberat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj.
Instanța de fond a mai apreciat că în aceste condiții este total greșită susținerea pârâților conform căreia O.U.G. 163/2000 nu poate fi aplicabil speței, deoarece nu era în vigoare la data controlului, câtă vreme din dispozițiile art. 4 alin. (2) al acestui act normativ rezultă exact contrariul.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. a județului Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esență, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că intimata-reclamantă nu avea debite restante față de bugetul de stat, ci doar majorări, deși societatea înregistra debite neachitate în cuantum de 99.350.124 lei reprezentând T.V.A. aferentă lunii octombrie 1998 și 1.537.670.351 lei accize datorate la 31 decembrie 1998, debite ce sunt exceptate de la aplicarea prevederilor favorabile ale O.U.G. nr. 163/2000.
Totodată, recurenții au susținut că s-a supraevaluat forța probantă a certificatului de atestare fiscală și nu s-a cerut dovada achitării debitelor în discuție.
Cu privire la aplicarea art. 4 alin. (2) din O.U.G.nr. 163/2000 recurenții au arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că autoritățile fiscale au susținut că aceste dispoziții nu devin incidente pe motiv că nu erau în vigoare la data controlului, deși aceste autorități au invocat neaplicarea prevederilor O.U.G.nr. 163/2000 deoarece nu sunt îndeplinite condițiile impuse imperativ, în sensul că art. 4 alin. (2) exceptează debitele neachitate de la aplicarea celorlalte dispoziții.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 163/2000 pentru diminuarea arieratelor la bugetul de stat (M. Of., nr. 514/19.10.2000) se scutesc la plată și majorările de întârziere datorate și neplătite până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, aferente impozitelor, taxelor și altor venituri ale bugetului de stat achitate până la aceeași dată, numai că aceste prevederi trebuie coroborate cu celelalte dispoziții ale O.U.G.nr. 163/2000, în principal cu cele art. 6–11 din ordonanța care prevăd punctual condițiile în care se poate beneficia de scutirea prevăzută de art. 4, precum și situațiile în care prevederile art. 4 nu se aplică.
În cauză, din conținutul actelor de control, precum și a somației și a dispoziției de urmărire rezultă că până la 15 iunie 2000 s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 2.893.528.255 lei, aferente T.V.A. și accize, rămase după achitarea din sumele inițial stabilite în urma controlului, doar 107.646.195 lei la majorări de întârziere la T.V.A. și 100.368.136 lei la majorări de întârziere la accize.
Mai mult, chiar din adresa intimatei-reclamante cu nr. 25082 din 16 noiembrie 2000 către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj rezultă că până la 19 octombrie 2000 societatea avea debite restante la acea dată după cum urmează:
1) la accize debit de 1.537.670.351 lei și majorări de întârziere în val. de 2.389.555.912 lei;
2) la T.V.A. debit de 99.350.124 lei și majorări de 864.119.169 lei
3) zero debit restant la impozitul pe profit și majorări de întârziere de 10.784.253 lei, totalizând, după calculele intimatei reclamante: debite restante la 19 octombrie 2000 în sumă de 1.637.020.475 lei și majorări de întârziere în sumă de 3.264.459.334 lei.
Totodată, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj - D.A.V.S. a eliberat intimatei-reclamante certificatul de atestare fiscală cu nr. 24532 din 14 noiembrie 2000 în baza cererii nr. 5269 din 24 octombrie 2000 potrivit căreia, la data de 14 noiembrie 2000 aceasta figurează în evidențe cu următoarele obligații de plată către buget: fond pentru risc tehnologic în sumă de 114.934.276 lei și majorări în sumă de 56.743.002 lei conform dispoziției de urmărire nr. 485 din 10 noiembrie 2000 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Cluj (și nedepusă la dosar), certificat valabil, însă, doar 30 de zile de la data eliberării.
Având în vedere dispozițiile art. 129 C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar și când părțile se împotrivesc, precum și inadvertențele dintre înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond trebuia să dispună administrarea unor probe concludente, de natură a înlătura orice dubiu cu privire atât la natura obligațiilor bugetare, cât și la cuantumul acestora. În acest sens instanța de fond trebuia să oblige la depunerea la dosarul cauzei a ordinelor de plată a debitelor pe care intimata-reclamantă pretinde că le-a achitat, precum și a altor înscrisuri doveditoare, eventual chiar ordonarea efectuării unei expertize care să analizeze pe etape natura plăților efectuate având în vedere, pe de o parte, toate dispozițiile O.U.G.nr. 163/2000, și în principal pe cele ale art. 6–11, iar, pe de altă parte, că intimata-reclamantă a beneficiat și de diverse eșalonări la plată.
Neprocedând în modul mai sus arătat instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică, motiv pentru care se va admite recursul, se va casa sentința atacată și se va trimite cauza spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului în sensul celor mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P., împotriva sentinței civile nr. 197 din 7 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2003.