Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.T. a formulat acțiune la data de 6 august 2001 împotriva pârâtei C.N.V.M., înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 1484/2001 și a solicitat ca în contradictoriu cu această pârâtă să se anuleze ordonanța nr. 258/2000 ca fiind nelegală.
A susținut reclamanta în motivarea acțiunii sale că prin ordonanța nr. 258/2000 pârâta a anulat tranzacția din 13 mai 1999, prin care a achiziționat 19.196 acțiuni emise de SC U. SA Sighetul Marmației, că pârâta nu avea abilitarea legală să se pronunțe asupra legalității acestei tranzacții.
A mai susținut că prin sentința civilă nr. 140/2000 a Tribunalului București – rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1469/2000 pronunțată de secția comercială a Curții de Apel București, s-a constatat legalitatea tranzacției.
Pârâta, prin întâmpinarea depusă, a invocat tardivitatea acțiunii, excepția discutată de instanță și respinsă prin încheierea din 4 octombrie 2001, reținându-se că actul administrativ în litigiu nu a fost comunicat reclamantei. S-a mai invocat de pârâtă neîndeplinirea procedurii prealabile, tranzacțiile din 13 și 14 mai 1999 efectuate în contul reclamantei sunt nelegale, că nu au fost respectate dispozițiile art. 88 și 89 din Legea nr. 52/1994.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1553 din 15 noiembrie 2001 a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea ordonanței nr. 258/2000.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei a fost formulată în termen, pârâta nefăcând dovada comunicării actului administrativ reclamantei, și că instanțele comerciale sesizate cu litigiul privind legalitatea tranzacțiilor au constatat legalitatea acestora.
Împotriva sentinței nr. 1553/15 noiembrie 2001 pronunțată de secția de contencios administrativ a Curții de Apel București a declarat recurs pârâta C.N.V.M., susținând că aceasta este nelegală și netemeinică.
A precizat recurenta că în mod nelegal a fost supusă excepția de tardivitate, acțiunea fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, alin. ultim, făcând trimitere la data emiterii ordonanței nr. 258, adică 27 iulie 2000 și promovarea acțiunii la 6 august 2001, solicitând să se constate că acțiunea a fost depusă peste termenul de un an.
În ceea ce privește legalitatea tranzacției s-a susținut că instanțele nu au pronunțat soluții definitive și irevocabile, că oricum inspectorii de specialitate au constatat încălcarea de către S.I.V.M. Bacău T. SA a prevederilor art. 5 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 4/1998, în sensul că reclamantul-intimat S.T. nu avea numerar în cont la data efectuării tranzacțiilor, soluția fiind dată ca urmare a aprecierii nelegale a probelor de către instanță.
La data de 5 februarie 2003 s-a depus cerere de intervenție în interesul recurentei de către SC S.B. SRL, întemeiat pe dispozițiilor art. 49 alin. (3) și art. 51 C. proc. civ., cerere care a fost încuviințată în principiu în ședința din 22 mai 2003 și s-a dispus soluționarea acesteia împreună cu recursul, conform art. 55 C. proc. civ.
Examinând recursul sub aspectul motivelor de casare invocate și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., ca și cererea de intervenție în interesul recurentei, Curtea constată că acesta este nefondat, în consecință și intervenția, pentru considerentele ce se vor expune:
Termenul de un an în care se poate exercita acțiunea în contencios administrativ, conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990 este un termen de decădere. Acest termen curge de la comunicarea actului administrativ a cărui anulare se cere. În cazul în care nu este obligatorie comunicarea actului, termenul se calculează de la data la care partea interesată a luat cunoștință de act.
Ordonanța nr. 258 a fost emisă la 26 iulie 2000, are caracterul uni act administrativ individual, iar el trebuie comunicat, această obligație rezultând chiar din dispozitivul actului, art. 4 care precizează că intră în vigoare la data comunicării părților vizate și acestea sunt în art. 1.
Recurenta-pârâtă nu a făcut dovada comunicării, astfel că în mod judicios, în respectarea dispoziției legale, instanța de fond a respins excepția și a constatat că reclamanta a formulat acțiunea în termen la data de 2 august 2001, dată ce rezultă din ștampila poștei aplicată pe plic.
La dosar este făcută dovada procedurii prealabile, fiind sesizări făcute de reclamant în octombrie 2000 și revenire, fără a se fi primit răspuns.
În ceea ce privește critica privind legalitatea tranzacțiilor din 13 și 14 mai 1999, acesta este rezolvată irevocabil prin decizia civilă nr. 6817/27 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, care a menținut decizia civilă nr. 1469/17 mai 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, hotărâri prin care se constată respectarea prevederilor Regulamentelor C.N.V.M. și Legii nr. 52/1994.
În raport de aceste considerente Curtea constată că recursul este nefondat, pe cale de consecință urmând a fi respins.
Soluția în ce privește cererea de intervenție accesorie este determinată de raportul de dependență dintre caracterul ei accesoriu și acțiunea principală.
Așa fiind, respingerea recursului determină și respingerea intervenției, astfel că va fi respinsă cererea de intervenție formulată de SC S.B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.V.M. împotriva sentinței civile nr. 1553 din 15 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat, precum și cererea de intervenție formulată de SC S.B. SRL București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2003.