Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2002, reclamanta SC C. SRL București a solicitat anularea dispoziției nr. 57778 din 6 decembrie 2001 emisă de pârâta Direcția Generală a Vămilor, cu privire la confiscarea cantității de 62 tone motorină aflată în regim de tranzit în Stația CFR Galați și obligarea pârâtei să-i acorde prelungirea termenului de tranzit sub supraveghere vamală, cerere formulată prin actul nr. 71/1 p-188 din 21 noiembrie 2001 al S.N.T.F.M. - CFR Marfă SA, sucursala Galați.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că măsura de confiscare a fost nelegal dispusă de către pârâtă, în condițiile în care a prezentat titlul executor nr. 1.199/1999 prin care a fost mandatată să vândă cantitatea de 62.281 kg motorină, depozitată în două vagoane CFR în Stația Galați, în scopul recuperării creanței asupra unei firme din Republica Moldova. Totodată, reclamanta a susținut că este nejustificat refuzul pârâtei de a prelungi cu 90 de zile regimul de tranzit sub supraveghere vamală.
Prin sentința civilă nr. 246 din 11 martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.
Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că refuzul de aprobare a cererii de prelungire este justificat deoarece, potrivit art. 167 din Regulamentul vamal, mărfurile aflate în regim de tranzit vamal care, din cauze fortuite, se valorifică pe teritoriul României, sunt supuse plății taxelor vamale și altor drepturi de import, iar în art. 381 alin. (1) din același regulament se prevede că la expirarea termenelor de păstrare, dacă titularii nu au reglementat situația vamală a bunurilor, se procedează la valorificarea lor conform normelor legale în materie.
Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul acestuia, pentru că au fost aplicate fără o justificare și fără dovedirea unor cauze fortuite dispozițiile art. 167 din Regulamentul vamal, deși acțiunea s-a întemeiat pe prevederile art. 375-376 din același regulament.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată hotărârea instanței de fond pentru aplicarea greșită a legii, cu motivarea că nu s-a avut în vedere faptul că nereglementarea situației bunurilor nu se datorează culpei recurentei, care nu este autorizată să efectueze acte sau fapte de comerț cu produse petroliere pe teritoriul României și nu poate fi obligată de autoritatea vamală la desfășurarea unei asemenea activități pentru a plăti taxele vamale.
În ultimul motiv de recurs s-a susținut că în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 375-376 din Regulamentul vamal, care nu au fost analizate de instanța de fond, deși a dovedit că nu este proprietatea mărfii și că nu-și poate valorifica dreptul de creanță recunoscut prin titlu executoriu nr. 1.199/1999, neavând licență de comercializare a produselor petroliere.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin încheierea din 20 octombrie 1999, pronunțată în dosarul nr. 1.199/1999, Tribunalul Galați a admis cererea de autorizare a vânzării mărfii formulată de SC C. SRL și, în temeiul art. 71, art. 387 alin. (1) și art. 388 alin. (4) C. com., a ordonat vânzarea cantității de motorină sechestrată prin procesul-verbal nr. 1277 din 30 septembrie 1999, proprietatea unei firme din Republica Moldova, până la concurența sumei de 17.251 dolari SUA, vânzare care urma să fie realizată de societatea recurentă, în calitate de creditor.
Mărfurile astfel intrate în țară și pentru care nu au fost îndeplinite condițiile de vămuire la import, sunt supuse regimului de supraveghere vamală pe un termen de 120 de zile conform art. 375-376 din Regulamentul vamal, termen care poate fi prelungit de autoritatea vamală dacă expirarea termenului nu este din culpa titularului.
Invocând prevederile legale sus-menționate, recurenta a confirmat regimul vamal suspensiv sub care s-au aflat mărfurile, precum și aplicarea acestuia de către autoritatea vamală, care a prelungit de mai multe ori termenul, așa după cum s-a motivat și în acțiune.
Potrivit art. 92 alin. (1) și art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997, autoritatea vamală aprobă regimul vamal suspensiv numai în cazul în care poate asigura supravegherea și controlul regimului vamal suspensiv, dar poate dispune, din oficiu, încheierea acestui regim atunci când titularul nu finalizează operațiunile în termenul aprobat.
Constatând că a expirat și ultimul termen de prelungire acordat de autoritatea vamală și că, nu a fost reglementată situația vamală a bunurilor, instanța de fond a apreciat judicios ca fiind justificat refuzul prelungirii termenului de către intimată și că bunurile urmează a fi valorificate în condițiile prevăzute de art. 381 alin. (1) din Regulamentul vamal.
În consecință, recurenta a susținut fără temei că la pronunțarea hotărârii atacate nu au fost examinate dispozițiile art. 375-376 din Regulamentul vamal, invocate drept cauză juridică a acțiunii.
Critica din recurs privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății este, de asemenea, nefondată, întrucât dispozițiile art. 167 din Regulamentul vamal au fost invocate de intimată prin întâmpinare și hotărârea atacată cuprinde numai considerentele referitoare la apărarea astfel formulată.
De altfel, nici recurenta nu a contestat că pentru valorificarea bunurilor aflate în regim vamal suspensiv este necesară plata taxelor vamale și a altor drepturi de import, motivând, însă, că nu are această obligație, nefiind proprietara bunurilor și nefiind autorizată să comercializeze mărfuri de natura celor aflate sub supraveghere vamală.
Obligația de a plăti drepturile de import a fost impusă recurentei pentru încheierea regimului vamal suspensiv, care reprezintă o condiție de exercitare a dreptului său de a vinde bunurile pe piața internă sau externă pentru valorificarea dreptului de creanță.
În atare situație, este lipsit de relevanță faptul că recurenta nu este proprietara mărfurilor aflate sub supraveghere vamală. De asemenea, este lipsit de relevanță în raporturile juridice cu autoritatea vamală dacă recurenta are sau nu licență de comercializare a bunurilor respective, dat fiind că operațiunile de comercializare sunt ulterioare celor vamale și condițiile de efectuare a lor exced obiectului prezentei cauze.
Susținerea recurentei că intimata i-a impus să desfășoare o activitate de comercializare a produselor petroliere pentru care nu deține autorizarea legală este nefondată, în condițiile în care recurenta a fost împuternicită, în acest sens, prin titlul executoriu nr. 1.199/1999, în scopul valorificării dreptului de creanță și, deci, mandatul comercial acordat pentru vânzare nu este consecința exercitării atribuțiilor conferite prin lege autorității vamale.
Pentru considerentele expuse și constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 246 din 11 martie 2002 a Curți de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2003.