Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 24 iunie 1999 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 906/1999, ca urmare a deciziei nr. 3331 din 2 decembrie 1999 a Tribunalului București, de declinare a competenței soluționării cauzei, reclamantul A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială, anularea hotărârii nr. 1534 din 29 ianuarie 1996 emisă de Comisia municipiului București de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamant că a solicitat recunoașterea perioadei de la 15 august 1953, la 21 decembrie 1989, ca vechime neîntreruptă în muncă, incident în speță fiind art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1998 și că, prin hotărârea nr. 1534 din 29 ianuarie 1996, Comisia i-a respins cererea, reținând nelegal că aceasta a mai fost analizată prin hotărârea nr. 2201 din 10 decembrie 1990, a aceleiași comisii.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 467 pronunțată la 9 mai 2000, a respins ca nefondată contestația, reținând că o atare cerere a mai fost analizată de Comisia de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1999, care i-a respins acțiunea, constatând că reclamantul nu a făcut dovada că s-ar încadra în situațiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) - e) din actul normativ menționat.
Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declarat recurs reclamantul A.I., invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
În motivarea recursului s-a susținut că instanța de fond nu a analizat toate probele administrate în cauză și că nu a ținut cont de hotărârea nr. 123, pronunțată de Tribunalul București, definitivă și executorie, prin care i-au fost acordate drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1981 – 1989.
Recursul este nefondat.
Din verificarea actelor dosarului, Curtea urmează să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică.
Rezultă că cererea prin care recurentul a solicitat recunoașterea perioadei 15 august 1953 – 21 decembrie 1989, ca vechime neîntreruptă în muncă, a mai fost analizată de Comisia de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, ca făcând obiectul hotărârii nr. 2201 din 10 decembrie 1990, când i-a fost respinsă, astfel că actul atacat, respectiv hotărârea nr. 1534/1995, întrunește condițiile de legalitate.
În condițiile în care hotărârea nr. 2201/1990 rămăsese definitivă, în mod întemeiat aceiași comisie a respins cea de-a doua cerere, prin care recurentul menținea aceleași pretenții.
Invocarea de către recurent a sentinței civile nr. 123, pronunțată de Tribunalul municipiului București la 20 martie 1997, în sensul că nu a fost avută în vedere și că prin aceasta au fost dovedite drepturile solicitate, nu are legătură cu speța de față.
În acea cauză, recurentul s-a plâns împotriva refuzului de a i se elibera o adeverință de vechime în muncă și drepturile bănești de care a fost lipsit în perioada 1981 – 1989, când a fost persecutat, iar cu privire la acordarea drepturilor, instanța a trimis spre soluționare cererea la Direcția de Muncă și Protecție Socială care, așa cum rezultă deja, se pronunțase, din nici un act nerezultând atare drepturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.I. împotriva sentinței nr. 467 din 9 mai 2000 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2003.