Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea introdusă la 7 februarie 2002, reclamanta SC B.C. SA Reșița, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Caraș-Severin și Administrația Financiară Reșița, a solicitat anularea deciziei nr. 1679/12.12.2000 emisă de primul pârât, a dispoziției nr. 14./21.03.2000 emisă de cea de a doua pârâtă, a hotărârii nr. 652/20.01.2000 și a procesului verbal nr. 7062/26.11.1999 ale ultimei pârâte, privind obligarea reclamantei la plata sumei de 103.734.063 lei reprezentând T.V.A. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că nu datorează suma reținută ca diferență T.V.A. în urma derulării a 10 contracte de asociere în participațiune în perioada 1997 - 1999, întrucât potrivit art. 25 pct. C 11.12 din H.G. nr. 512/1998 drepturile și obligațiile prevăzute de reglementările legale privind T.V.A. revin asociatului care contabilizează cheltuielile și veniturile potrivit contractului încheiat între părți, iar în contracte s-a prevăzut că celălalt asociat efectuează contabilizarea veniturilor și a cheltuielilor, astfel că impunerea T.V.A. nu poate fi îndreptată împotriva sa.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 491 din 27 noiembrie 2001 a admis acțiunea, a anulat actele contestate, exonerând pe reclamantă de plata sumei de 103.734.063 lei T.V.A. și a obligat pârâții să plătească reclamantei 4.483.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că obligația colectării T.V.A. revenea asociatului reclamantei, conform clauzei cuprinse în art. 7 pct. A din Capitolul VI din contracte.
Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor a declarat recurs, susținând în principal, admiterea lui, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a arătat că art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 506/2001 (M. Of., nr. 648/16.10.2001), prevede soluționarea în regim de urgență cu participarea procurorului, lucru nerealizat în cauză.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3284 din 1 noiembrie 2002, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pe considerentul că reprezentantul Ministerului Public nu a participat la judecată, deși acțiunea reclamantei a fost depusă la Curtea de Apel Timișoara la data de 7 februarie 2001, dată la care O.U.G. nr. 13/2001 a fost în vigoare, astfel că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 12 din O.U.G.nr. 13/2002, modificată prin Legea nr. 596/2001.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 5 din 14 ianuarie 2003, după rejudecarea cauzei în prezența procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a respins ca nefondată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs SC B.C. SA Reșița, susținând în esență că a încheiat 10 contracte de asociere în participațiune cu 10 societăți comerciale, conform art. 251 și urm. C. com. pe perioada anilor 1997 – 1999.
Potrivit art. 25 pct. C.11 din H.G. nr. 512/1998 drepturile și obligațiile prevăzute de reglementările în vigoare privind T.V.A., revin asociatului care contabilizează cheltuielile și veniturile potrivit contractelor încheiate între părți.
Conform art. 101 din Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității nr. 83/1991 și art. 12 din decizia nr. 3/1994 privind aprobarea soluțiilor unice referitoare la aplicarea prevederilor O.G. nr. 3/1992, cheltuielile și veniturile determinate de operațiunile asocierilor în participațiune se contabilizează distinct de către unul din asociați, conform prevederilor contractelor de asociere, iar toate operațiunile privind T.V.A. se reflectă numai la unitatea care conduce evidența contabilă.
Prin actul de control atacat nu s-a reținut că la fiecare sfârșit de trimestru conform contractelor de asociere, asociații SC B.C. SA au depus balanțele de verificare, stabilindu-se astfel veniturile și cheltuielile realizate de asociați pe fiecare trimestru.
Curtea de Apel Timișoara a înlăturat concluziile raportului de expertiză în mod nelegal, reținând că acestea contravin legii și a stabilit în mod greșit că, în fapt, raporturile contractuale din SC B.C. SA și cei 10 asociați nu sunt de natură juridică a asociației în participațiune, pentru că nu îndeplinesc cerința expresă prevăzută în art. 251 C. com. și anume, împărțirea beneficiilor și pierderilor între asociați, condiție impusă acestui tip de contract și prin art. 34 din Legea nr. 15/1990 în vigoare pe perioada controlului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamanta SC B.C. SA Reșița a încheiat contracte de asociere în participațiune cu alte 10 societăți comerciale, în temeiul art. 251 și urm. C. com. și în baza cărora a pus la dispoziția asociaților sale spații comerciale pentru care a încasat lunar sume fixe.
Prin art. 8 din contractele tip încheiate de reclamantă s-a prevăzut, referitor la împărțirea rezultatelor asocierii în participațiune, că aceasta va beneficia de un procent din veniturile lunare, dar nu mai puțin de o anumită sumă fixă stabilită în lei.
Prin actul de control pârâții au impus-o pe reclamantă la plata T.V.A. în sumă de 103.734.063 lei pe motiv că în perioada 01.01.1997 – 30.06.1999, aceasta a întocmit pentru sumele încasate din asociere facturi, fără a colecta T.V.A aferentă, cu toate că avea această obligație, pentru că societățile asociate nu au transmis reclamantei cota de venituri și cheltuieli, cât și rezultatele asocierii, respectiv partea din profit sau pierdere.
Pârâții și-au întemeiat impunerea pe dispozițiile art. 101 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1992, aprobat prin H.G. nr. 704/1993, potrivit căruia, cheltuielile și veniturile determinate de operațiunile asocierilor în participațiune se contabilizează distinct de către unul din asociați, conform prevederilor contractului de asociere, la sfârșitul perioadei de raportare, cheltuielile și veniturile înregistrate, în funcție de natura lor, se transmit pe bază de decont fiecărui asociat în vederea înregistrării acestora în contabilitatea proprie și pe prevederile pct. 11.12 din Normele de aplicare a O.G. nr. 3/1992 privind T.V.A., aprobate prin H.G. nr. 512/1998, care dispun că: „Cheltuielile și veniturile determinate de operațiunile asociaților în participațiune se contabilizează distinct de către unul din asociați, conform prevederilor din contractul de asociere.
Drepturile și obligațiile prevăzute de reglementările legale privind T.V.A. revin asociatului care contabilizează cheltuielile și veniturile, potrivit contractului încheiat între părți.
La sfârșitul perioadei de raportare, cheltuielile și veniturile înregistrate pe naturi se transmit, pe bază de decont, fiecărui asociat, în vederea înregistrării acestora în contabilitatea proprie.
Sumele decontate între părți fără respectarea prevederilor menționate la alineatul precedent se supun T.V.A., în cotele prevăzute de lege”.
Cum este indubitabil că decontarea veniturilor și cheltuielilor, pe perioada controlată, nu s-a făcut de către societățile asociate către reclamantă, încălcându-se prevederile pct. 11.12. din HG nr. 512/1998 privind T.V.A., obligația de a plăti T.V.A. calculat de pârâți subzistă.
Raportat la această constatare, instanța de fond a înlăturat concluziile expertizei contabile efectuate în cauză întrucât contravin legii.
Se mai reține că, în fapt, raporturile contractuale dintre recurentă și asociații săi, nu sunt de natura juridică a asociației în participațiune pentru că nu îndeplinesc cerința expres prevăzută în art. 251 C. com. și anume, împărțeala beneficiilor și pierderilor între asociați, condiție impusă acestui tip de contract și prin art. 34 din Legea nr. 15/1990, în vigoare pe perioada controlului.
Din acest punct de vedere este irelevantă sub aspect juridic denumirea dată de reclamantă și asociații săi, contractul încheiat, pentru că ceea ce determină natura juridică a unei convenții este conținutul drepturilor și obligațiilor stipulate de părți.
Față de cele expuse, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC B.C. SA Reșița împotriva sentinței civile nr. 5 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2003.