Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E. SA Călărași a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, precum și SC Z.F. SRL București, solicitând ca instanța să dispună anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0196 din 8 august 1994, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei secunde, cu privire la o suprafață de 5.126 mp de teren.
A cerut, de asemenea, să i se recunoască dreptul de proprietate, pentru o porțiune de teren situată în orașul Fundulea, pe care se află amplasată stația electrică de 110/20 kw și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de succesoare a fostului E. București, ocupă imediata vecinătate a SC Z.F. SRL București, respectiva suprafață de teren, având destinația de stație electrică, în scopul transformării și livrării de energie electrică, încă de la data înființării stației, 29 septembrie 1994, conform procesului-verbal de recepție nr. 1283, iar terenul aferent îi aparține, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 și figurează în patrimoniul propriu.
A mai arătat că față de acest teren s-a comportat ca un bun proprietar, achitând la bugetul de stat taxa aferentă în fiecare an.
A susținut că numai prin nesocotirea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 și a dreptului său asupra terenului, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei secunde, suprafața de teren în litigiu.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 704 din 21 iunie 2000, a admis excepția privind lipsa calității procesuale active reclamantei, invocată de pârâta SC Z.F. SRL București, cu consecința respingerii acțiunii.
Instanța a reținut că procesul-verbal de recepție, a punerii în funcțiune a stației electrice și extrasul din fișa obiectivelor patrimoniale prezentate de reclamantă nu sunt acte, de natură să confere titlul de proprietate asupra terenului „deoarece stația electrică și obiectivele patrimoniale nu înseamnă și terenul pe care sunt amplasate acestea”.
Pe de altă parte, incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 5/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, este condiționată de clarificarea situației juridice a terenului, ceea ce, în speță, nu s-a realizat.
În plus, actul administrativ atacat a fost trecut în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, sub nr. 720 din 29 mai 1995, iar din conținutul acțiunii rezultă că reclamanta însăși admite că nu are un drept de proprietate asupra terenului.
Împotriva hotărârii a formulat recurs reclamanta SC E. SA Călărași.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a soluționat litigiul pe baza unei excepții, ignorând probele administrate care confirmă atât calitatea sa procesuală activă, cât și dreptul subiectiv, care i-a fost vătămat prin emiterea actului administrativ.
În realitate, a precizat recurenta, s-a demonstrat că ea a avut neîntrerupt exercițiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv posesia și folosința, atât a stației electrice, cât și a terenului aferent, astfel că includerea în suprafață mai mare de teren atribuită SC Z.F. SRL București, a porțiunii de 5.128 mp, nu se justifică.
Prin decizia nr. 3819 din 23 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceiași instanță.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că nu s-au administrat suficiente dovezi pentru stabilirea naturii juridice reale a terenului și implicit, a drepturilor părților asupra lui.
În acest sens, trebuiau administrate probele suplimentare, pentru a se verifica dacă reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute cumulativ de H.G. nr. 834/1991, anual existentă în patrimoniul propriu a bunului imobil și faptul că terenul aferent să-i fie necesar pentru desfășurarea activității specifice.
Instanța de trimitere, prin sentința civilă nr. 710 din 27 iunie 2002, rejudecând cauza în fond după casare, după care, în prealabil, a respins ca inadmisibil cererea de luare în garanție a F.P.S. București, formulată de SC Z.F. SRL București, a admis acțiunea, a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru suprafața de 2975,50 mp, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și soluția, instanța a arătat că prin H.G. nr. 365/1998 privind reorganizarea R.E.N.E.L., s-a înființat SC E. SA. De la acea dată reclamanta putea solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile aferente clădirilor, stațiilor de înaltă tensiune.
Pârâta nu a avut niciodată în obiectul său de activitate transformarea, distribuția ori furnizarea energiei electrice, deținând, prin certificatul emis, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită, ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut.
Expertiza tehnică efectuată în cauză a concluzionat că suprafața de teren aferentă stației 110/20 kw Fundulea, este de 2.975,50 mp și aparține reclamantei.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC Z.F. SRL, București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului a susținut, în esență, că instanța a reținut eronat situația de fapt și a aplicat greșit legea.
Astfel, recurenta a susținut următoarele: prima instanță a reținut în mod eronat că reclamanta ar fi proprietara terenului în suprafață de 2.975,5 mp, când acest teren a fost atribuit în administrarea Centralei Producției și Industrializarea Sfeclei de Zahăr încă din anul 1992; a reținut în mod eronat și faptul că reclamanta ar fi devenit proprietara terenurilor aflate în patrimoniul său, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990, ca și împrejurarea că SC Z.F. SRL București ar fi deținut, „prin certificat, un titlu de proprietate pentru o incintă împrejmuită”, deși aceasta era ocupată cu instalații și clădiri care nu le-au aparținut”, instanța de rejudecare nu a respectat nici dispoziția Curții Supreme de Justiție care a trimis cauza spre rejudecare; reclamanta a achitat impozitul pe clădiri, nu și pe teren.
În subsidiar, a invocat și excepția tardivității introducerii acțiunii, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990 și, de asemenea, a criticat soluția dată de instanță, în ce privește cererea de chemare în garanție a F.P.S. București.
Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului, normele legale incidente, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este condiționată de faptul deținerii în folosință a terenurilor în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, în măsura în care le sunt necesare desfășurării activității, conform obiectului lor de activitate.
Or, din actele dosarului, coroborate cu constatările expertului, rezultă că terenul în litigiu face parte din patrimoniul intimatei-reclamante încă din anul 1984, an în care s-a realizat punerea în funcțiune a stației electrice, pe de o parte.
Pe de altă parte, este de necontestat că pe terenul respectiv se află nu o simplă stație, ci un ansamblu energetic, având la suprafață și subteran, echipamente, instalații electrice și de construcții, inclusiv anexe.
Clădirea adăpostește sala de comandă, protecție și automatizări la liniile electrice aeriene de 110 KU, trofo 110/20, sala de conexiuni, cameră baterii acumulatori, grup sanitar, magazie etc., iar în exteriorul clădirii se află o serie de celule, transformatoare curent, câmp bare, cuvă cable pentru echipamentele stației, etc.
Prin această stație, intimata-reclamantă asigură, indiscutabil, realizarea unui serviciu public de interes național, prin transformarea și livrarea energiei electrice, terenul fiind, deci, folosit pentru desfășurarea activităților specifice obiectului său de activitate.
De altfel, recurenta-pârâtă SC Z.F. SRL București nu a avut niciodată în obiectul său de activitate, transformarea, distribuția ori furnizarea energiei electrice.
Prin urmare, în mod corect, instanța de fond, însușindu-și concluziile din raportul de expertiză tehnică efectuate în cauză, raport la care recurenta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni, a admis acțiunea reclamantei SC E. SA Călărași și a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, pentru suprafața de 2.975,50 mp.
Față de cele de mai sus, se constată instanța de fond a făcut o justă apreciere a situației de fapt și o aplicare corectă a legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.
În consecință, motivele de casare formulate nefiind întemeiate în cauză, față de probele dosarului neputându-se reține nici excepția de tardivitate invocată de recurentă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC Z.F. SRL București, împotriva sentinței civile nr. 710 din 27 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2003.