Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2002, așa cum a fost precizată, reclamanții Orașul Făget și Primăria Făget au solicitat, pe cale de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, anularea deciziei nr. 2023/2001, emisă de primul pârât și a procesului-verbal din 14 septembrie 2001, al celei de-a doua pârâte, referitor la obligarea sa de a plăti T.V.A., în sumă de 469.608.670 lei și majorări de întârziere, în sumă de 466.723.386 lei, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că, în mod nelegal, prin actele contestate, i s-au reținut și menținut în sarcină obligații fiscale de această natură, întrucât Primăria este o structură funcțională cu activitate administrativă și activitățile legate de livrarea de bunuri sau prestarea de servicii efectuate de instituțiile publice pentru activitățile lor administrative, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 203 din 25 iunie 2002, a admis acțiunea, a anulat actele administrative contestate cu privire la T.V.A., în sumă de 469.608.670 lei și majorări aferente de 466.723.386 lei și a obligat pârâții la 12.000.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat de interes local sau județean, constituie venituri ale bugetului local, sub titlu de taxe de folosință, în temeiul unor hotărâri emise în condițiile Legii nr. 69/1991, republicată. Pe de altă parte, activitatea autorităților publice locale, de închiriere sau concesionarea bunurilor specificate nu are caracter economic, nefiind producătoare de valoare adăugată. Aceste caracteristici determină lipsa de incidență în cauză a prevederilor O.G. nr. 3/1992 sau a O.U.G. nr. 17/2000, T.V.A. fiind nelegal stabilită în sarcina reclamanților.
Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, arătând, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor speciale ale O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000, precum și de normele aplicare a acestora, care prevăd că acest tip de activități sunt supuse T.V.A.
Curtea va respinge recursul ca nefondat, în considerarea și în sensul celor arătate în continuare.
În fapt, Primăria a realizat venituri din operațiuni de închiriere și concesionare a unor bunuri aflate în administrarea domeniului public și privat al statului.
În materie de fiscalitate, constituie un imperativ, consacrat chiar prin Legea fundamentală, principiul legalității impozitelor și taxelor, nici o obligație fiscală neputându-se situa în afara unei dispoziții legale, prin care să fie instituită, după cum nu poate opera o scutire sau exceptare în afara unei dispoziții legale exprese.
Potrivit art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 17/2000, ca și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 3/1992, republicată, operațiunile efectuate de primărie i-au adus în mod direct și sistematic, un profit, astfel că și în conformitate cu pct. 2-3 alin. (2) din H.G. nr. 401/2000, privind Normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 și cu pct. 1.4. din Normele de aplicare a O.G. nr. 3/1992, aprobate prin H.G. nr. 512/1998, intră în sfera de aplicare a T.V.A.
Închirierea și concesionarea de bunuri aparținând domeniului public și privat al statului, nu se regăsesc la activitățile de administrație publică, astfel încât să poată fi considerate a fi exceptate din cadrul operațiunilor supuse T.V.A.
Prin urmare, susținerile instanței de fond sunt eronate, întrucât, din interpretarea dispozițiilor legale incidente la acea dată, reieșea că actele administrative contestate au fost corect emise, operațiunile de vânzare sau închiriere a unor bunuri din domeniul public sau privat al statului de către autoritățile administrației publice locale, nefiind exceptate din sfera celor supuse T.V.A.
Cu toate acestea, recursul se va admite, întrucât printr-o dispoziție legală expresă, ulterioară, legiuitorul a înțeles să anuleze creanțele de acest tip datorate bugetului de stat.
Astfel, dispozițiile art. 169 din O.G. nr. 61/2002 prevede că: „Sumele reprezentând T.V.A., datorate de către autoritățile administrației publice locale, pentru prestări de servicii, constând în închirieri și/sau concesiuni de bunuri imobile , care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor și nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările de întârziere și penalitățile de întârziere aferente”.
Întrucât soluția pronunțată de prima instanță, în sensul anulării actelor administrative, este conformă noilor prevederi legale incidente, Curtea va respinge recursul și va menține sentința atacată cu prezenta motivare, care va înlocui considerentele hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
î
Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în numele și pentru pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 203 din 25 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2003.