Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 18 februarie 2002, reclamantul P.F. a chemat în judecată Ministerul Justiției – Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător Anticomunist, solicitând anularea măsurii de respingere a cererii sale privind recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă și acordarea acestui statut în conformitate cu dispozițiile art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999.
În motivarea cererii sale, reclamantul a susținut că hotărârea Comisiei nr. 1131 din 25 ianuarie 2001, prin care i s-a respins cererea formulată în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, este greșită, întrucât cu actele depuse a făcut dovada că a fost persecutat politic.
Prin sentința civilă nr. 3000 din 21 martie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea reținând că reclamantul nu a dovedit că se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P.F. care a susținut, în esență, că din actele depuse la dosar, respectiv memoriul nr. 56995/1997 adresat Ministerului Justiției; memoriul nr. 10329/1997 adresat Președintelui României, Cotidianului România Liber” din 15 august 1997 și memoriul nr. 34033/1986 depus de salariații Întreprinderii Frigotehnica la fostul C.C. al P.C.R.; decizia penală nr. 30 din 7 martie 1991 a Tribunalului municipiului București, secția a 2-a penală și decizia civilă nr. 54 din 2 februarie 2000 a secției a IV-a civile a Curții de Apel București, rezultă, în mod evident, opoziția sa față de regimul comunist, precum și persecuțiile politice la care a fost supus.
Recursul nu este fondat.
O.U.G. nr. 214/1999 recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse unei măsuri administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 2 din acest act normativ sunt considerate infracțiuni săvârșite din motive politice cele care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teoriei comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; militarea pentru democrație și pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestări împotriva acesteia; respectarea drepturilor fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență politică, de avere și de origine socială.
Potrivit art. 3, prin măsuri abuzive se înțeleg măsurile luate de organele fostei miliții sau securități ca urmare a săvârșirii unor fapte în scopurile menționate la art. 2, în baza cărora s-a dispus: privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; internarea în spitale de psihiatrie; stabilirea de domiciliu obligatoriu; strămutarea într-o altă localitate și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice.
Astfel fiind, și cum din actele depuse la dosar a rezultat că petiționarul reclamant a fost arestat în 1984 la 8 mai pentru comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu și eliberat la 15 octombrie 1984, în baza sentinței penale nr. 148/1984 a Tribunalului municipiului București, secția a 2-a penală, prin care s-a schimbat încadrarea juridică din art. 249 alin. (2) în art. 249 alin. (1) C. pen. și s-a constatat intervenția comunistă, conform Decretului nr. 290/1984, în mod legal și temeinic Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă a reținut că reclamantul nu se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999.
Împrejurarea că, prin sentința penală nr. 30/1991 a Tribunalului municipiului București, secția a 2-a penală, a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar prin decizia nr. 54 din 2 februarie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, i s-au acordat daune pentru arestare nelegală, nu reprezintă și dovada îndeplinirii cerințelor O.U.G. nr. 214/1999, cum susține reclamantul, întrucât infracțiunea pentru care a fost condamnat și, respectiv, achitat ulterior, nu este o infracțiune săvârșită din motive politice.
Astfel fiind, urmează a se reține ca fiind legală și temeinică hotărârea Curții de Apel București, motiv pentru care recursul declarat de P.F. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
İN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.F., împotriva sentinței civile nr. 300 din 21 martie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2003.