Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 5 februarie 2003, la Curtea de Apel București, SC B.I.L. Nicosia a declarat recurs împotriva sentinței nr. 105/2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin care instanța de fond și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții Supreme de Justiție.
În motivarea recursului, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond și-a declinat competența, întrucât față de obiectul pricinii, anularea pentru nelegalitate a deciziei Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare cu nr. 1980/31 octombrie 2002, pentru autorizarea prospectului de ofertă publică de preluare a întregului pachet de acțiuni ale SC T.R. SA și anularea deciziei Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 2265/7 decembrie 2002, de respingere a contestației recurentei-reclamante, împotriva deciziei nr. 1980/31 octombrie 2002, deci reclamând ilegalitatea actelor administrative, competentă este instanța de drept comun, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Cât privește decizia Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 2265/2002, dată în aplicarea art. 2, art. 7 alin. (1) și (4) și art. 9 alin. (1) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, nu putea fi atacată direct cu recurs la Curtea Supremă de Justiție, pentru că nu are caracter de act administrativ jurisdicțional.
Recurenta a susținut în privința deciziei nr. 1980/2002, atacată în cauză, că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (7) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, în cauză nefiind vorba de o pronunțare pe oportunitate, evaluare și analize calitative pentru ca în caz de litigiu, actul emis de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, cu privire la interpretările prevăzute la alin. (6) din Statut, să fie atacat cu recurs în fața Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ.
De asemenea, recurenta a precizat că nu sunt îndeplinite nici prevederile alin. (7) al art. 7 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, atunci când stabilește competența Curții Supreme de Justiție, cu trimiterea expresă la interpretările prevăzute de art. 7 alin. (6) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține că, prin sentința nr. 105/30 ianuarie 2003, Curtea de apel București, secția de contencios administrativ, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe recurenta-reclamantă în cauză, în contradictoriu cu Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, la Curtea Supremă de Justiție. Curtea de Apel București a constatat că cele 2 acte atacate în cauză se încadrează în art. 7 alin. (7) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, aprobat prin O.G. nr. 25/2002.
Sentința este nelegală și netemeinică, astfel încât recursul declarat va fi admis.
Conform art. 7 alin. (7) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, „Comisia Națională a Valorilor Mobiliare este singura autoritate în măsură să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor și analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale, prevăzute la art. 1 și 2, iar în caz de litigiu actele individuale emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, cu privire la interpretările prevăzute în alin. (6) al aceluiași articol, pot fi atacate cu recurs în fața Curtea Supremă de Justiție.
În cauză, nu este vorba de un act ce interpretează oficial reglementările emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ci potrivit obiectului pricinii, așa cum este prevăzut în cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a cerut anularea celor 2 acte administrative, întrucât prin decizia nr. 1980/31 octombrie 2002 emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, aceasta a autorizat derularea ofertei publice inițială de SC T.C. SA, deși această ofertă încălca dispozițiile O.U.G.nr. 28/2002.
Respectiv, conform dispozițiilor O.U.G.nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciilor de investiții și piețele reglementate, așa cum această ordonanță a fost aprobată de Legea nr. 525/2002 și modificată prin O.U.G. nr. 122/2002, care impuneau o informare exactă a investitorilor asupra ofertei, cât și dispozițiile referitoare la oferta publică de cumpărare și stabilirea prețului de ofertă, provizorie.
Așa fiind, se constată că în mod greșit s-a declinat competența soluționării cauzei la Curtea Supremă de Justiție, astfel încât admițân-du-se recursul , se va casa hotărârea atacată cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC B.I.L. Nicosia împotriva sentinței civile nr. 105 din 30 ianuarie 2003 Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată cu trimitere pentru continuarea judecății la Curtea de Apel București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2003.