Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 26 din 13 iunie 2002, Colegiul jurisdicțional Timiș a admis capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar și a obligat pe pârâții A.Z., V.A. și C.G. la plata despăgubirilor civile către SC I.L. SA Timișoara, în modul următor:
- A.Z., la plata sumei de 95.852.900 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Națională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999, până la achitarea integrală a debitului;
- V.A., la plata sumei de 96.852.900 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Națională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999 și până la achitarea integrală a debitului;
- C.G., la plata sumei de 97.498.700 lei, asupra căreia urmează să se aplice taxa de scont stabilită de Banca Națională a României pentru luna mai 2002, la nivelul de 32,2% pe an, începând cu data de 1 iulie 1999, până la achitarea integrală a debitului.
Hotărând astfel, Colegiul jurisdicțional a reținut că pârâții au făcut parte din echipa managerială căreia i s-a încredințat conducerea SC I.L. SA și în baza prevederilor art. 4 pct. 5 din Contractul de management, pe durata mandatului încredințat, au încheiat cu SC A.R. SA asigurări complexe, iar primele de asigurare au fost achitate de unitate și evidențiate în contul 613 „cheltuieli cu primele de asigurare”. La încetarea mandatului, pârâții au încasat suma asigurată și Colegiul jurisdicțional a stabilit răspunderea lor civilă, reținând că, la expirarea asigurării, suma era datorată unității care a plătit primele de asigurare.
Recursurile jurisdicționale declarate de pârâți împotriva acestei sentințe au fost respinse prin decizia nr. 617 din 8 noiembrie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, cu motivarea că asigurarea, deși încheiată pe numele pârâților, a fost plătită de societate și încasarea de către pârâți a sumei asigurate a fost prevăzută numai în caz de accident sau de deces.
Împotriva deciziei nr. 617 din 8 noiembrie 2002 și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată, au declarat recurs pârâții, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare s-a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii, pentru că se face trimitere la condițiile de asigurare Tarif VII, care nu au legătură cu asigurarea încheiată pe durata mandatului, reținându-se astfel eronat că asigurarea a fost încheiată de SC I.L. SA.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de recurs jurisdicțional a interpretat greșit contractul de management și contractul de asigurare, pentru că unitatea a avut numai obligația să plătească primele de asigurări, dar nu a avut și obligația să încheie asigurarea, care reprezintă un drept al managerului negociat cu comisia de selecție. Sub același aspect, recurentul C.G. a arătat că, polița de asigurare reprezintă un contract numit de adeziune și societatea a consimțit ca efectele să se producă față de persoana pe numele căreia a fost încheiată.
În cel de-al treilea motiv de casare, recurenții au criticat hotărârea instanței de recurs jurisdicțional pentru aplicarea greșită a legii, susținând că nu au fost dovedite condițiile prevăzute de art. 998–999 C. civ., pentru a fi stabilită răspunderea lor civilă delictuală.
Ultima critică formulată de recurenți se referă la omisiunea instanței de recurs jurisdicțional de a analiza și de a se pronunța asupra unor dovezi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cum sunt declarațiile martorei M.M. și adresa nr. 5428 din 4 iunie 2002 emisă de SC A.R. SA.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:
În contractul de management nr. 246/61213, încheiat la data de 27 martie 1995 între SC I.L. SA și recurenți, în calitate de manageri, s-a stipulat la art. IV/A/5 că managerul are dreptul de a primi „asigurarea completă pentru cazuri de accidente, suportate de unitate”.
În baza acestei clauze contractuale, fiecare recurent a încheiat cu SC A.R. SA, pe durata mandatului de 4 ani, asigurarea facultativă a managerilor pentru cazurile de accidente Tarif VI, pentru suma asigurată de 50.000.000 lei de persoană, iar primele de asigurare au fost achitate de Societatea SC Industria Lânii SA.
Conform art. 3 lit. f) și art. 7 alin. (1) lit. a) din Polița de asigurare, suma asigurată urma să fie plătită asiguratului sau altei persoane desemnată de acesta în contract, dacă la expirarea asigurării persoana asigurată va fi în viață.
La încetarea mandatului lor de management și la expirarea asigurării, recurenții au încasat sumele asigurate, pentru care instanțele Curții de Conturi au apreciat că s-a cauzat un prejudiciu în patrimoniul SC I.L. SA și au dispus recuperarea acestor sume în baza art.998–999 C. civ.
Răspunderea civilă delictuală a recurenților a fost greșit stabilită și hotărârile pronunțate în acest sens urmează a fi casate.
Deși au reținut ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanțele Curții de Conturi au motivat soluțiile date prin neîndeplinirea de către recurenți a unor obligații contractuale, fără a avea în vedere că, față de relativitatea efectelor contractului și în limitele acestei relativități, răspunderea contractuală nu poate fi invocată decât de părțile contractante.
Pe de altă parte, se constată că, instanțele Curții de Conturi nu au analizat contractul de management, distinct de contractul de asigurare și nu au avut în vedere obiectul complex al asigurărilor încheiate de recurenți.
În contractul de management, SC I.L. SA s-a obligat să acorde recurenților asigurarea pentru cazurile de accidente, în sensul de a plăti pentru aceștia primele de asigurare.
SC I.L. SA nu a fost parte în contractul de asigurare, având calitatea de terț beneficiar al asigurării numai la realizarea cazului asigurat prevăzut în art. 3 lit. a) din Polița de asigurare și anume, în caz de pierderi de venituri ale societății produse ca urmare a erorilor involuntare de management.
Pentru celelalte cazuri asigurate, incapacitate temporară de muncă, invaliditate permanentă sau deces al asiguratului, precum și la expirarea asigurării, în contractul de asigurare s-a stipulat ca suma asigurată să fie încasată de asigurat sau de alți beneficiari înscriși în polița de asigurare.
Cum în polița de asigurare nu a fost desemnată o altă persoană ca beneficiară la expirarea asigurării, societatea de asigurare a plătit sumele asigurate recurenților, în calitatea lor de asigurați.
Asigurarea astfel încheiată reprezintă o asigurare contractuală facultativă de persoane și de răspundere civilă, având ca obiect atât viața și integritatea corporală a asiguratului, cât și despăgubirile pe care acesta le-ar fi datorat pentru prejudiciul cauzat involuntar SC I.L. SA, în perioada exercitării mandatului.
În atare situație, din clauzele contractului de management rezultă că SC I.L. SA a acceptat plata primelor de asigurare ca drept acordat recurenților, dar și pentru propriul interes legitim și patrimonial la asigurare, în cazul suportării unui prejudiciu ca urmare a erorilor de management.
În consecință, prin contractul de management, care este inopozabil asigurătorului, SC I.L. SA s-a obligat să plătească primele de asigurare pentru toate cazurile asigurate, indiferent de beneficiarul asigurării, iar recurenții s-au obligat să desemneze societatea sa, beneficiar al asigurării în cazul angajării răspunderii lor pentru daune din erori de management.
Plata primelor de asigurare nu a cauzat, deci, o pagubă în patrimoniul SC I.L. SA, pentru că a reprezentat în același timp un drept al recurenților, consimțit prin voința părților din contractul de management și o garanție a dreptului de creanță al societății împotriva asigurătorului pentru indemnizația de asigurare, în cazul suportării de daune produse prin erori involuntare de management.
Lipsa unui prejudiciu patrimonial, cert și actual pentru SC I.L. SA, ca o primă condiție pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a recurenților, rezultă și din faptul că actul de sesizare s-a întocmit pentru recuperarea de la recurenți a sumei asigurate și nu a contravalorii primelor de asigurare.
SC I.L. SA nu era în drept să încaseze suma asigurată decât pentru prejudiciul suportat din erorile de management și acest risc asigurat nu s-a produs până la expirarea asigurării, dar și în cazul în care s-ar fi produs până la acea dată, suma asigurată trebuia să o solicite, în calitate de terț beneficiar al asigurărilor de răspundere civilă, pe calea unei acțiuni directe de la asigurator.
De asemenea, instanțele Curții de Conturi și-au însușit greșit concluzia din actul de sesizare privind săvârșirea unei fapte ilicite prin încălcarea contractului de management de către recurenți care, la expirarea asigurării, au încasat suma asigurată.
Contractul de management nu a prevăzut obligația recurenților ca în schimbul plății primelor de asigurare să încheie o stipulație în favoarea societății, în sensul desemnării acesteia ca beneficiar al sumei asigurate, dacă la expirarea contractului de asigurare nu s-au produs cazurile asigurate.
În lipsa unei asemenea clauze exprese și neechivoce și conform Anexei nr. 1 la Circulara ASIROM nr. I -137 din 14 decembrie 1994 privind încheierea asigurării managerilor pentru cazurile de accidente Tarif VI, recurenții nu au avut obligația ca la rubrica nr. 12 din declarația de asigurare să desemneze societatea comercială ca persoana îndreptățită să primească suma asigurată la expirarea asigurării.
În decizia atacată s-a reținut, neîntemeiat, că recurenții au avut această obligație potrivit circularei nr. 6 din 15 noiembrie 1995, întocmită de F.P.S. cu privire la modificarea contractelor de asigurare, în sensul că la expirarea termenului, primele de asigurare să fie restituite societății comerciale.
În primul rând, instanța de recurs jurisdicțional nu a ținut seama de faptul că circulara nr. 6 din 15 noiembrie 1995 este ulterioară datei la care s-a încheiat contractul de management și nu reprezintă o modificarea de drept a clauzelor convenite de părți.
Pe de altă parte, instanța de recurs jurisdicțional nu a analizat toate probele administrate în cauză și care dovedesc voința reală a părților din contractul de management cu privire la asigurare. Astfel, se reține că și după comunicarea de către F.P.S. a circularei nr. 6 din 15 noiembrie 1995, SC I.L. SA a continuat să plătească primele de asigurare fără să solicite recurenților modificarea contractului de asigurare, prin desemnarea sa ca beneficiară a sumei asigurate dacă până la expirarea asigurării nu s-au produs riscurile asigurate. Chiar în cazul unui refuz din partea recurenților, SC I.L. SA avea posibilitatea fie să rezilieze contractul de management fie, pe cale indirectă, să determine rezilierea contractului de asigurare prin neplata la termen a primelor de asigurare.
În consecință, plata primelor de asigurare nu a cauzat o pagubă în patrimoniul SC I.L. SA și nu a fost consecința unei fapte ilicite a recurenților, reprezentând numai executarea propriilor obligații asumate prin contractul de management.
Conduita ilicită a recurenților a fost, de asemenea, greșit dedusă de Colegiul jurisdicțional din necompletarea rubricii nr. 12 din declarația de asigurare, motivându-se că, în mod voit, recurenții au procedat astfel, cunoscând că riscul asigurat nu s-a produs.
Colegiul jurisdicțional nu a avut, însă, în vedere că SC I.L. SA nu a condiționat plata primelor de asigurare, de desemnarea sa ca beneficiară a sumei asigurate și la expirarea asigurării și că, în asemenea cazuri, sumele asigurate au fost plătite asiguraților, așa după cum rezultă din adresa nr. 5428 din 4 aprilie 2002 întocmită de ASIROM.
De asemenea, Colegiul jurisdicțional nu a analizat asigurarea ca un contract aleatoriu, în care riscul asigurat, ca o condiție esențială de valabilitate a contractului, trebuie să existe din momentul încheierii asigurării și deci, la data respectivă, recurenții nu aveau certitudinea dacă evenimentele asigurate se vor produce sau nu până la expirarea asigurării.
Pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursurile, va casa decizia nr. 617 din 8 noiembrie 2002 și sentința nr. 26 din 13 iunie 2002 și va respinge capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar nr. 9035/12D din 9 februarie 2001, constatând că recurenții nu datorează despăgubirile civile de 95.852.900 lei, de 96.852.900 lei și de 97.498.700 lei către SC I.L. SA Timișoara.
Pe cale de consecință, se vor ridica măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor recurenților până la concurența sumelor menționate anterior, prin încheierea dată de Colegiul jurisdicțional Timiș în ședința publică de la 5 aprilie 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de V.A., A.Z. și C.G. împotriva deciziei nr. 617 din 8 noiembrie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională.
Casează decizia atacată și sentința nr. 26 din 13 iunie 2002 a Colegiului jurisdicțional Timiș și respinge capătul de cerere de la pct. 8 din sesizarea Procurorului financiar.
Ridică măsurile asiguratorii instituite asupra bunurilor recurenților prin încheierea din 5 aprilie 2001 a Colegiului jurisdicțional Timiș.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2003.