Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 9 octombrie 2001, reclamantul V.D. a chemat în judecată pe pârâții Președintele României, Prim-ministrul României și Ministerul Justiției, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, pârâții să fie obligați să-i răspundă cererii adresate în luna august 2001, să dispună cele legale conducerii SC S. SA Hunedoara, în calitatea funcțiilor acestora de garanți ai Constituției, ai legilor țării și reprezentanți ai acționarului majoritar la această societate și mandatari ai reprezentanților capitalului privat al statului și să se constate încălcarea drepturilor sale constituționale stabilite prin art. 47 și 31 de către cei trei pârâți.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în luna august 2001 a solicitat pârâților ca, în baza art. 31 și 47 din Constituția României, să-i răspundă la petițiile adresate acestora prin scrisoare cu confirmare de primire, după care a revenit cu cererea de comunicare a răspunsului, în temeiul prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, însă nu a primit nici un răspuns, astfel că este întemeiată cererea sa în contencios administrativ. În plus, reclamantul a arătat că și întregul patrimoniu al Combinatului Siderurgic Hunedoara a fost transferat în mod gratuit în proprietatea SC S. SA Hunedoara la care inițial Statul român era acționar unic și ca urmare, are dreptul să ceară rezolvarea situației sale locative, în calitatea sa de chiriaș în locuința de serviciu aparținând SC S. SA.
În drept, a invocat prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
V.D. a mai arătat că, în opinia sa, este inadmisibil refuzul prelungirii contractului de închiriere a chiriașilor locuințelor de serviciu ale societăților comerciale rămase în continuare cu capital majoritar de stat, după data de 1 ianuarie 1990, în raport cu drepturile recunoscute celor care locuiesc cu chirie la stat sau în locuințe de serviciu aparținând societăților comerciale privatizate integral după data respectivă (1 ianuarie 1990).
Prin completarea la acțiune depusă la dosarul cauzei la 28 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat modificarea art. 5 al O.U.G. nr. 40/1999, în temeiul art. 24 din H.G. nr. 400/2000, în sensul obligării prelungirii contractului de închiriere pe o durată de 5 ani chiriașilor și foștilor chiriași, pentru suprafețele locative deținute de către societățile comerciale la care statul este acționar majoritar.
Totodată, reclamantul a arătat că răspunsurile primite la scrisorile adresate celor trei pârâți (nr. 15 B/CA/1090 din 25 octombrie 2001 și nr. 233747/22/2001) nu-l mulțumesc, întrucât nu au răspuns solicitărilor sale privind interpretarea și aplicarea O.U.G. nr. 40/1999.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 331 din 28 noiembrie 2001, a respins acțiunea reclamantului, reținându-se, în esență, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar în raport cu răspunsul la petiția sa trimisă acestuia, drepturile recunoscute de art. 31 și 47 din Constituție au fost îndeplinite, astfel că nu se poate reține vătămarea în aceste drepturi.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs (impropriu denumit „apel”), în termen legal, reclamantul V.D.
În motivarea cererii sale, recurentul-reclamant a arătat că, în mod greșit, a fost respinsă acțiunea sa, întrucât nu a primit răspuns punctual la întrebările puse în memoriile sale adresate pârâților, iar instanța de fond, pe de o parte, nu a ținut cont de completarea acțiunii sale, iar pe de altă parte, a pronunțat o sentință nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 5 din Legea nr. 29/1990 și cele ale art. 24 din H.G. nr. 400/2000, respectiv interpretarea art. 5 al O.U.G nr. 40/1999.
Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-au fost cauzate.
În sensul alin. (2) din art. 1, se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege și faptul de a nu se răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
În cauză, însă, așa cum corect a reținut prima instanță, reclamantul nu a fost vătămat în drepturile sale recunoscute de Constituție (art. 31 privind dreptul la informație și art. 47 privind dreptul la petiționare), întrucât, astfel cum de altfel recunoaște și recurentul-reclamant, autoritățile pârâte i-au răspuns cu adresele nr. 15 B/CA/1090 din 25 octombrie 2001 și nr. 23374/22/2001.
Pe de altă parte, în raport cu cele înserate în practicaua și considerentele sentinței atacate, nu se confirmă nici susținerea recurentului că instanța nu ar fi avut în vedere completarea acțiunii sale.
Prin urmare, constatându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, iar recursul nefondat, se va menține sentința atacată și se va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de V.D. împotriva sentinței civile nr. 331 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.