Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 21 septembrie 2001, la Curtea de Apel București, sub nr. 1715, reclamantul K.A. a contestat decizia nr. 525 din 26 iunie 2001 emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială București, prin care i s-a respins cererea de fi încadrat în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că respingerea cererii sale de către pârâtă este nefondată, întrucât a făcut dovada cu acte, că, minor fiind, împreună cu tatăl său (în prezent decedat) se încadrează în categoria persoanelor strămutate, conform art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1610 din 27 noiembrie 2001, a respins acțiunea reclamantului K.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială București, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței s-a reținută că persecuțiile suferite de tatăl reclamantului, care a fost internat în lagărul de la Teiș, se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000, dar reclamantul, în calitate de fiu, nu beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, reclamantul K.A., criticând-o pentru netemeinicie, susținând, în esență, că solicită acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 în nume propriu, iar nu în calitate de fiu, întrucât minor fiind, la data eliberării tatălui său din lagăr, a fost strămutat împreună cu acesta, din localitatea de domiciliu Ploiești, la Brașov, la data de 25 noiembrie 1941; ca urmare a aplicării Dispoziției Marelui Cartier General Secția I nr. 58406 din 18 noiembrie 1941, stabilirea evreilor în orașul Ploiești era interzisă, astfel că șederea în orașul Brașov a constituit domiciliu forțat, respectiv strămutare în altă localitate decât cea de domiciliu.
Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Strămutarea din localitatea de domiciliu în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de persecuție etnică, persecuție care durează pe toată perioada strămutării, constând în privarea persoanei de folosirea locuinței sale și a bunurilor din localitatea de domiciliu și obligarea sa să accepte condițiile ce i s-au putut oferi în localitatea în care a fost strămutată.
Prin actele depuse, recurentul a făcut dovada prezenței sale, alături de tatăl său, în Brașov, în perioada noiembrie 1941 – august 1944, familia sa fiind în imposibilitate de a reveni la domiciliul din Ploiești, din cauza persecuțiilor etnice, față de interdicția dispusă prin Dispoziția Marelui Cartier General – Secția I nr. 58406/1941, de a avea domiciliu în regiunea petroliferă. Se rețin în acest sens, extrasul din recensământul populației evreiești din anul 1942, decizia Primăriei Brașov nr. 20133/1943, autorizația Primăriei Brașov din 5 august 1944, adeverința nr. A 7 din 11 ianuarie 2001 a Federației Comunităților Evreiești din România, declarația martorei G.A.
În consecință, pentru motivele arătate, urmează a se admite recursul declarat de reclamant. Se va casa sentința atacată și în fond, se va admite acțiunea, anulându-se decizia nr. 525 din 26 iunie 2001 emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială București. Se va obliga Casa de Pensii a municipiului București să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului K.A., drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de K.A. împotriva sentinței civile nr. 1610 din 27 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și în fond, admite acțiunea reclamantului K.A. Anulează decizia nr. 525 din 26 iunie 2001 emisă de Direcția Generală de Muncă și Solidaritate Socială a municipiului București. Obligă Casa de Pensii a municipiului București să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului-recurent drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.