Ședințe de judecată: Decembrie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 2441/2003

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 12 iulie 2001, astfel cum a fost precizată la 19 februarie 2002, SC L.D. SRL Pitești a solicitat anularea atât a deciziei nr. 844 din 11 iunie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, cât și a procesului verbal nr. 24 din 20 octombrie 2000 încheiat de Direcția Controlului Financiar Fiscal Argeș, precum și a hotărârii nr. 43 din 23 noiembrie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Argeș.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că actele atacate, prin care nu i s-a acordat dreptul de deducere a sumei de 1.305.110.884 lei T.V.A. plătită în vamă pentru aportul în natură a asociatului unic SC L.D. GmbH, sunt netemeinice și nelegale, întrucât se bazează pe o premisă falsă, constând în împrejurarea de fapt potrivit căreia importul a fost efectuat de asociatul unic și nu de societate, pe o interpretare eronată a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și pe aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la deductibilitatea în speță a T.V.A., conform O.U.G.nr. 17/2000.

Aceasta a mai arătat că a înregistrat la Administrația Finanțelor Publice și la Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș o cerere de rambursare, că în urma cererii sale s-a dispus efectuarea controlului Direcției de Control Financiar Fiscal Argeș, control finalizat prin procesul verbal atacat, întrucât s-a diminuat T.V.A. de rambursat cu suma de 1.305.110.884 lei reprezentând T.V.A. neadmisă la deducere.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sesizată prin declinare de competență, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând, în esență, că societatea nu beneficiază de dreptul de deducere T.V.A. conform art. 19 lit. b) din O.U.G.nr. 17/2000, deoarece, pe de o parte, aceasta nu a probat cu acte că bunurile importate sunt destinate nevoilor firmei și sunt proprietatea ei (produsele importate neîndeplinind cerințele impuse de O.G. nr. 3/1992 și nu au devenit proprietatea reclamantei nefiind predate efectiv). Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat și că nu se pot reține concluziile raportului de expertiză, acestea fiind contradictorii și în neconcordanță cu interpretarea dată de instanță dispozițiilor legale incidente pricinii (art. 19 din O.U.G.nr. 17/2000).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, SC L.D. SRL Pitești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs, societatea comercială a invocat nemotivarea sentinței atacate, apreciind, pe de o parte, că aceasta nu a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile recurentei-reclamante și mijloacele sale de apărare, respectiv înscrisuri și raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul A.N., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în opinia recurentei-reclamante referirile făcute la textele de drept substanțial sunt în termeni foarte generali.

Astfel, arată recurenta, referirea la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu modificările subsecvente și la art. 19 din O.U.G.nr. 17/2000 sunt desprinse de contextul unei interpretări judiciare corect și bazate pe motive de fapt eronate și contradictorii, situație ce corespunde cu o nemotivare.

Printr-un alt motiv de recurs s-a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (2), art. 8 alin. (1) teza II, art. 11 lit. a), art. 17 A, art. 18 lit. a) din O.U.G.nr. 17/2000 și cu aplicarea greșită a art. 19 lit. a) și b) din O.U.G.nr. 17/2000, aprobată prin Legea nr. 547/2001, precum și a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată și completată, fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de fond a dat o greșită soluționare a problemei de drept dedusă judecății care constă în a stabili dacă societatea îndeplinea la momentul achitării T.V.A. solicitată prin cererea de rambursare, condițiile prevăzute de art. 19 din O.U.G.nr. 17/2000 și nu la un moment ulterior, iar considerentul instanței potrivit căruia numai procesul verbal de predare-primire a bunurilor importate face probațiunea realizării aportului în natură este lipsit de fundament juridic. De altfel, arată recurenta, astfel cum rezultă din materialul probatoriu administrat în cauză, bunurile aprobate sunt în patrimoniul societății.

Hotărârea atacată a fost criticată și sub aspectul că instanța a interpretat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în mod nelegal și greșit, considerând în mod eronat că în speță nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra aporturilor în lipsa predării efective, deși din chiar textul legii rezultă existența a două obligații, de a da (transferul drepturilor corespunzătoare), cât și a obligației subsecvente, de a face (predarea efectivă), iar nu prin predarea efectivă a bunurilor aprobate se realizează însăși transferul dreptului de proprietate și nu doar transferul riscurilor.

În fine, recurenta-reclamantă a susținut și că instanța de fond nu a aplicat în mod corect dispozițiile legale privind regimul deducerii T.V.A. aferentă bunurilor și serviciilor pentru realizarea operațiunilor prevăzute în art. 18 al O.U.G.nr. 17/2000, deși societatea a justificat prin documente legal întocmite cuantumul T.V.A. (respectiv prin declarațiile de import, întocmite de comisionarul său în vamă).

În concluzie, societatea recurentă consideră că a devenit proprietara bunurilor aprobate din momentul facturării lor către furnizor și, în calitate de titulară a operațiunilor de import derulate în perioada 2 martie - 18 august 2000, avea obligația achitării taxelor vamale, a comisionului vamal și a T.V.A. și dreptul de a deduce T.V.A. în cuantum de 1.305.110.884 lei pentru bunurile importate, constituind aport în natura la capitalul social.

Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate, cu întregul material probatoriu administrat în cauză și cu toate prevederile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 6 pct. B din O.U.G. nr. 17/2000 sunt scutite de T.V.A. operațiunile de import prevăzute limitativ la lit. a) - i), astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

În cauză, importul bunurilor pentru care s-a refuzat deducere de T.V.A. este o operațiune anterioară celei în care acestea devin aport în natură și astfel nu se poate beneficia de scutire de TVA.

Extinderea beneficiului prevăzut de lege și asupra altor operațiuni decât cele strict și limitativ prevăzute de art. 6 din O.U.G.nr. 17/2000 nu este posibilă.

Potrivit prevederilor art. 18 lit. a) din O.U.G.nr. 17/2000 privind T.V.A.: „Contribuabilii înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării de:

a) operațiuni supuse T.V.A. conform art. 17 din prezenta ordonanță (…)”, iar conform normelor pentru aplicare a O.U.G. nr. 17/2002 aprobate prin H.G. nr. 401/2000, pct. 10.6: „Nu poate fi dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la (…)

b) bunuri și servicii destinate realizării de operațiuni scutite de T.V.A., pentru care prin lege nu se prevede exercitarea dreptului de deducere”, care se coroborează cu pct. 10.13 din aceeași hotărâre:

„Documentele aferente achiziționărilor de bunuri și/sau servicii care nu au legătură cu activitatea economică desfășurată de contribuabili sau pentru a fi puse la dispoziție altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit nu vor fi înscrise în jurnalul pentru cumpărări, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă nu este deductibilă”.

În conformitate cu reglementările legislației vamale, respectiv Codului vamal, obligația plății drepturilor vamale datorate pentru bunurile provenite din import revine titularului operațiunii de import, persoană juridică română, care poate fi destinatarul bunurilor achiziționate în scopul constituirii sau majorării capitalului social prin aportul în natură, în speță, faptul de a fi titularul operațiunilor de import neechivalând cu a fi și proprietarul bunurilor importate.

În cauză, se constată că instanța de fond, corect a reținut și a aplicat dispozițiile legale în materie, de strictă aplicare, precum și faptul că importul bunurilor este o operațiune anterioară celei în care acestea devin aport în natură, iar în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare, aportul în natură „se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare”, deci se constituie aport în natură la capitalul social printr-un act de predare-primire a acestor bunuri și înregistrarea în patrimoniu, iar nu prin facturarea lor; susținerile recurentei că transmiterea proprietății asupra bunurilor importate a avut loc la momentul individualizării acestora prin predarea efectivă către societate, respectiv la momentul în care bunurile au fost puse la dispoziția societății, persoană juridică română, în vama română sunt, evident, nefondate.

Referitor la susținerea recurentei privitor la deducerea T.V.A. pentru operațiunea aportului la capitalul social care este scutită de T.V.A. se reține că potrivit H.G. nr. 401/2000, aceasta nu a făcut dovada preluării prin act de predare primire a bunurilor și înregistrării în patrimoniul societății, ca aport în natură la capitalul social al societății, facturarea respectivelor bunuri conducând la aplicarea de către organele fiscale a dispozițiilor pct. 10.6 și art. 10.13 din H.G. nr. 401/2000. Facturarea presupune operațiunea de achiziționare prin vânzare-cumpărare și corect s-a reținut de organele fiscale că T.V.A. achitat în vamă de societatea română pentru respectivele bunuri destinate utilizării ca aport în natură la capitalul social, este o taxă referitoare la bunuri destinate operațiunii scutite, pentru care legea nu prevede exercitarea dreptului de deducere.

Așadar, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că este proprietara bunurilor, corect s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile concrete privind exercitarea dreptului de deducere prevăzut de art. 18 din O.U.G.nr. 17/2000, cu modificările ulterioare, în vigoare la data controlului, normele fiscale fiind de strictă aplicare. În plus, deși se invocă o notă contabilă din 30 noiembrie 1998 de înscriere în evidență contabilă a societății a majorării capitalului social subscris de asociatul unic, nu rezultă că aceasta ar fi fost depusă cu ocazia controlului sau a exercitării căilor administrative de atac, la dosar fiind doar actul adițional autentificat.

Totodată, se constată că din actele depuse de recurentă în dosarul cauzei (adresa nr. 12950 din 11.03.2002 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor) nu rezultă că recurenta este titularul operațiunii de import așa cum pretinde în motivele de recurs (răspunsul Direcției Generale a Vămilor limitându-se la o recomandare privind posibilitatea de adresare a cererii).

În ceea ce privește referirile recurentei-reclamante la noul act normativ care reglementează materia T.V.A., se constată că acestea nu au relevanță în speță, fiind aplicabile dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin urmare, constatându-se că recurenta nu a făcut dovadă că bunurile în cauză sunt destinate nevoilor societății și sunt proprietatea ei - art. 18 coroborat cu art. 19 lit. b), se reține că în mod corect instanța de fond a stabilit atât situația de fapt, cât și motivele de drept care au format convingerea sa în pronunțarea sentinței atacate.

În consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar motivele de recurs neîntemeiate, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge recursul declarat de SC L.D. SRL Pitești împotriva sentinței civile nr. 635 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.