Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Autoritatea de Control a Curții de Conturi nu a acordat descărcare de gestiune pentru exercițiul bugetar 2001 ordonatorului de credite Penitenciarului de Maximă Siguranță Aiud în urma efectuării controlului de verificare a contului de execuție și a bilanțului contabil, reținând săvârșirea unor abateri financiare prin care a fost prejudiciat bugetul de stat.
S-a stabilit că la nivelul întregului an bugetar 2001, precum și în perioada 1 ianuarie 2002 – 31 mai 2002 instituția controlată a realizat venituri din activitatea de prestări servicii prin folosirea unor deținuți la efectuarea unor lucrări, în afara locului de detenție, în ramura construcțiilor și agriculturii și că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din O.U.G.nr. 17/2002, coroborate cu prevederile pct. 2.3 din Normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 401/2000, Penitenciarul Aiud avea obligația să se înregistreze ca unitate plătitoare de T.V.A. și, în consecință, să calculeze, înregistreze și vireze această taxă la bugetul de stat. Suma calculată pentru perioada indicată este de 993. 906.710 lei, iar majorările de întârziere aferente sunt de 214.204.623 lei.
Pentru nerespectarea prevederilor legale care au condus la cauzarea acestui prejudiciu, controlul a reținut vinovăția pârâților mr. M.I. – șef contabil și M.O.I. - conducătorul activității financiare a instituției în perioada ianuarie – iunie 2001.
Prin încheierea completului constituit la nivelul Direcției de Control Financiar Ulterior Alba a Curții de Conturi a fost sesizată instanța în vederea stabilirii răspunderii juridice a persoanelor făcute răspunzătoare pentru prejudicierea bugetului de stat cu suma de 993.906.710 lei T.V.A. neplătită și majorările aferente în sumă de 214.204.623 lei, pentru care s-a reținut răspunderea solidară a pârâților M.I. și M.O.I., pentru încălcarea prevederilor legale privind regimul de aplicare a T.V.A.
Prin sentința nr. 21 din 20 august 2002, Colegiul jurisdicțional Alba a respins încheierea nr. 33 din 11 iulie 2002 a Direcției de Control Ulterior a Camerei de Conturi județene Alba pentru abateri financiare și despăgubiri civile și, în consecință, a respins cererea pentru obligarea la plata sumei de 933.906.710 lei a Penitenciarului de Maximă Siguranță Aiud, reprezentând T.V.A. datorată bugetului de stat, precum și a majorărilor de întârziere în sumă de 214.204.623 lei.
Totodată, a respins și cererea pentru obligarea pârâților mr. M.I., contabil șef și M.O.I., contabil, la plata în solidar a sumei de 214.204.623 lei în favoarea bugetului de stat cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a se pronunța în acest sens, Colegiul jurisdicțional a reținut, în esență, pe de o parte, că nici dispozițiile O.G. nr. 3/1992, nici cele ale Legii nr. 345/2002 nu creează obligația de plată a T.V.A. în sarcina Penitenciarului de Maximă Siguranță Aiud, iar pe cale de consecință inexistența unui prejudiciu în dauna bugetului de stat. Pe de altă parte, prima instanță a constatat că întrucât prejudiciul reținut în sarcina pârâților este inexistent, aceștia trebuie exonerați de plata despăgubirilor civile.
Curtea de Conturi, secția jurisdicțională, prin decizia nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul jurisdicțional declarat de procurorul financiar împotriva sentinței nr. 21/2002 a Colegiului jurisdicțional Alba și a modificat sentința atacată în sensul că a obligat Direcția Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul de Maximă Siguranță Aiud să vireze la bugetul statului suma de 933.906.710 lei reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere în sumă de 214.204.623 lei pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 mai 2002 și în continuare până la plata integrală a prejudiciului efectiv, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, secția jurisdicțională a reținut în motivarea deciziei aspectele expuse în continuare.
Potrivit art. 3 lit. d) din O.U.G.nr. 17/2000 nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A. operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de „instituțiile publice, pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive” și că potrivit art. 5 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepsei, deținuții sunt obligați la executarea unei munci utile, dar munca acestora poate fi interpretată ca având un profund caracter socio-educativ și mai ales cultural educativ, atâta timp cât se desfășoară în temeiul unor contracte de prestări de servicii în agricultură sau construcții (de obicei) ce au drept scop principal aducerea de venituri extrabugetare instituției publice.
Totodată, s-a reținut că art. 3 din O.U.G.nr. 17/2000 nu exclude instituțiile publice de la plata T.V.A., ci numai activitățile acestora, enumerate la lit. d), în rest pentru celelalte operațiuni impozabile ele sunt supuse T.V.A. (art. 3 alin. ultim).
De asemenea, s-a reținut că, deși în motivarea sentinței nr. 21/2002 se aduce ca argument noua reglementare în materie, cuprinsă în Legea nr. 345/2002, care se recunoaște, nu se aplică perioadei verificate (1 ianuarie 2000- 31 mai 2001), totuși „instanța nu poate să nu țină seama de faptul că o hotărâre judecătorească finalizează pe o treaptă superioară un proces complex și conținând ipotetic un element de progres, ar deveni încă de la pronunțare anacronică prin ignorarea noilor reglementări”.
S-a mai considerat că față de afirmația de mai sus, pe fond (excluzând forma susținerii), se reține că dispozițiile Legii nr. 345/2002 au aplicație exclusiv pentru viitor și, în consecință, faptele supuse judecății se vor aprecia în funcție de legea în vigoare la data constatării, precum și că motivația sentinței recurate referitoare la faptul că organizarea distinctă a contabilității aparține structurii ierarhic superioare, deși nu exonerează de la plata T.V.A. Penitenciarul de Maximă Siguranță Aiud poate fi reținută la înlăturarea culpei pârâților M.I. și M.O.I.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul Aiud, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 82 din Legea nr. 94/1992, republicată și cele ale art. 304 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs formulate în cauză, se susține: întâi, că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 din O.U.G.nr. 17/2000, potrivit cărora în sfera de aplicare a T.V.A. nu se cuprind operațiunile privind livrările de bunuri și prestări de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de instituții publice, pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive; în al doilea rând că, potrivit art. 3 din O.G. nr. 68/1999, veniturile extrabugetare realizate din activitățile organizate în sistemul penitenciar din prestațiile de muncă, în atelierele de producție bugetară și centrele de reeducare și în gospodăriile agrozootehnice, sunt reținute în scopul finanțării parțiale a cheltuielilor curente și de capital, indiferent de momentul încasării acestora, nu sunt purtătoare de T.V.A.; în al treilea rând că, Direcția Generală a Penitenciarelor și unitățile subordonate nu efectuează activități comerciale, conform prevederilor Codului comercial, care să fie purtătoare de T.V.A.; în fine, în recurs se invocă și faptul că nu există prejudiciu efectiv la bugetul de stat, că nu s-au avut în vedere consecințele sociale ce pot decurge, în opinia recurentei, din adăugarea contravalorii T.V.A. la tariful negociat de către penitenciare cu beneficiarii forței de muncă speciale și nici faptul că prevederile art. 2.3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, referitoare la obligativitatea organizării distincte a evidenței gestiunilor și contabilității care să permită determinarea T.V.A. nu sunt opozabile sistemului penitenciar în raport cu numărul de personal necesar pentru ținerea unei astfel de evidențe.
Examinând decizia atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este cunoscut că T.V.A. reprezintă venit al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte. În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 3/1992 și art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2000, operațiunile privind livrările de bunuri mobile, transferul proprietății bunurilor imobile, importul de bunuri, prestările de servicii, precum și operațiunile asimilate acestora.
Așadar, potrivit acestor dispoziții legale, veniturile de natura celor realizate de recurentă, indiferent de forma juridică prin care se realizează, constituie operațiuni supuse impozitării, iar O.G. nr. 68/1999 și celelalte acte normative invocate în recurs, nu instituie dispoziții derogatorii de la O.G. nr. 3/1992 și O.U.G.nr. 17/2000.
Referitor la activitatea desfășurată în timpul executării pedepselor s-a reținut corect că, potrivit Legii nr. 23/1969, aceasta are și un caracter educativ, dar acest aspect nu face inoperante dispozițiile art. 2 din O.U.G.nr. 17/2000.
Astfel, în cauză ne aflăm în prezența unei activități conexe, nespecifică administrației penitenciare ca atare și care pune în valoare niște raporturi juridice cu terțe persoane și cârmuite de dispoziții specifice dreptului obligațional, atât penitenciarul, prin direcția sau serviciul său de specialitate, cât și beneficiarul acționând ca agenți economici.
Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăsește și la alte instituții publice, fără scop lucrativ și cu privire la care sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărțită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esența ei nelucrativă, specifică instituției respective și aplicat primei regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.
A crea unui beneficiar de prestații de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării T.V.A. atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleași servicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare, o nelegalitate de tratament care nu-și găsește nici un temei în lege.
Nu se poate aduce nici cel puțin argumentul de oportunitate, în sensul că din rațiuni social educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituției ca atare, întrucât T.V.A. este suportată de beneficiar, colectată de prestator și vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând același și pentru instituția prestatoare și pentru persoanele fizice.
Sunt de asemenea lipsite de pertinență și celelalte argumente invocate de către recurentă.
Astfel, referitor la afirmația că statul nu a fost prejudiciat în speță fiindcă unitățile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a T.V.A. colectată, se reține că ceea ce se impută este cu totul altceva și anume faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată și care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului, motiv pentru care recurenta a fost obligată să vireze la bugetul statului sumele respective, astfel cum de altfel recunoaște și aceasta în motivarea recursului
Tot astfel, susținerea că pentru a fi plătitor de T.V.A. este necesar să existe o „activitate independentă (subl. n.) de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă, deoarece dacă este adevărat că specific activității penitenciare poate fi și reeducarea prin muncă, este nespecific activității de reeducare valorificarea prestărilor de servicii, consimțită de către deținuți, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care țin de natura activităților comerciale, sunt specifice acestora și, funcțional, au un caracter independent.
Nici argumentul referitor la nivelul scăzut al numărului de personal specializat pentru ținerea evidenței impozitelor nu poate fi luat în considerare, acest aspect ținând de managementul recurentei, iar nu de obligativitatea plății taxei indirecte.
Prin urmare, constatându-se că decizia atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Penitenciarelor pentru Penitenciarul Arad împotriva deciziei nr. 613 din 7 noiembrie 2002 a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 iunie 2003.