Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 aprilie 2002 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 771, reclamanta G.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală de Control și Audit Public Intern, anularea procesului-verbal de inspecție nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 și a deciziei nr. 27 din 22 februarie 2002, ca nelegale.
În motivarea acțiunii s-a precizat de către reclamantă că prin procesul-verbal de inspecție, încheiat de Ministerul Finanțelor, s-a stabilit în sarcina sa nerespectarea unor prevederi legale, cu consecința răspunderii pentru producerea unor pagube.
S-a mai susținut că obiectul inspecției l-a format modul de constituire, urmărire și încasare a debitelor de la societățile comerciale care au făcut importuri, în contul recuperării creanțelor României din R.S. Vietnam și în cadrul lichidării contului de cliring-cooperare pe relația Bangladesh.
Cu acea ocazie s-a reținut, în mod nelegal, situație menținută și de decizia Ministerului Finanțelor, că termenul de plată a contravalorii în lei a importului a fost stabilit la 180 de zile de la data declarației vamale de import și că s-au încălcat prevederile capitolului IV pct. 5 din Ordinul nr. 1547/1994, în care se stipulează un interval ce nu depășește 90 de zile.
Referitor la responsabilitatea neverificării contractului de gaj cu deposedare de acțiuni și semnarea contractului de gaj, fără a se face o verificare a calității acestuia și fără avizul Direcției Județene din Ministerul Finanțelor, reclamanta a susținut că persoanele care au încheiat procesul-verbal de inspecție nu aveau competența și calificarea necesară controlării modului de evaluare a acțiunilor respective, iar corectitudinea datelor privind valoarea acțiunilor depuse în gaj a fost stabilită de experți autorizați.
Legat de responsabilitatea urmăririi depunerii scrisorilor de garanție bancară, reclamanta a susținut că este nelegală stabilirea în sarcina sa a răspunderii, această situație fiind gestionată de lucrătorul responsabil pe țară.
Și în cea ce privește răspunderea pentru urmărirea depunerii actelor privind importul, reclamanta a arătat că a solicitat importatorului respectarea termenelor de depunere convenite de comun acord.
De asemenea, reclamanta a arătat că este nelegală stabilirea răspunderii pentru acordul dat de SC E.P. SRL, de a efectua un import din Bangladesh după expirarea Convenției și cu încălcarea Notei Comisiei Interdepartamentale, întrucât aceasta a rămas în vigoare și și-a produs efectele pe toată durata derulării contractului, până la încasarea efectivă a importului.
Aceeași motivare a susținut-o și în legătură cu importul efectuat de SC R.H. SRL, iar în legătură cu răspunderea pentru modificarea prevederilor referitoare la modalitatea de garantare, reclamanta a precizat că președintele Comisiei Interdepartamentale a fost autorizat să ia decizia asupra termenului de plată și modalităților de garantare a plății, astfel încât să fie asigurate preluarea fără întârziere a mărfurilor care făceau obiectul importurilor respective.
De asemenea, reclamanta a contestat și modul de calcul al penalităților, în funcție de termenele de plată de 90 de zile și de aplicarea unor cote de penalizări aferente altor categorii de obligații de plată datorate bugetului de stat.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 999, pronunțată la 24 octombrie 2002, a respins acțiunea formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut ca situație de fapt, că la data de 24 ianuarie 2002 s-a efectuat o inspecție la Direcția Generală a Finanțelor Publice Externe, în perioada 26 septembrie – 19 octombrie 2001, control dispus de conducerea ministerului, având ca obiect modul de constituire, urmărire și încasare a debitelor de la societăți comerciale care au efectuat importuri în contul recuperării creanțelor României din R.S. Vietnam și în cadrul lichidării contului de cliring-cooperare pe relația Bangladesh.
Cu acea ocazie au fost verificate dosarele societăților care nu au achitat la termenele scadente, contravaloarea în lei a importurilor, iar în baza Ordinului comun al Ministerului Finanțelor, Ministerului Comerțului și Ministerului Afacerilor Externe, nr. 1547 din 6 decembrie 1994, a fost reglementată funcționarea Comisiei Interdepartamentale pentru avizarea modalităților de încasare a creanțelor României din activitatea de comerț exterior și alte activități externe derulate înainte de 31 decembrie 1989, comisie din care a făcut parte și reclamanta, care a deținut funcția de director general adjunct al D.G.F.P. Externe.
Comisia a avizat încheierea unor convenții cu trei societăți comerciale: SC E.I. SRL, SC E.P. SRL și SC E.R. SRL.
În drept, instanța de fond a reținut că s-au produs încălcări al Ordinului nr. 1547/1994, întrucât Comisia Interdepartamentală a întocmit note, prin care termenul de plată a contravalorii importului în lei a fost stabilit la 180 de zile de la data declarației vamale de import, față de 90 de zile, că, de asemenea, aceasta a modificat modalitatea de garantare a importului din scrisoarea de garanție bancară în gaj cu deposedare de acțiuni, renunțând astfel la o formă sigură și rapidă de executare a garanției.
Instanța de fond a înlăturat apărarea formulată de reclamantă, în sensul că ordinele în baza căreia a funcționat Comisia Interdepartamentală, din care a făcut și ea parte, nu sunt valabile întrucât nu au fost publicate în Monitorul Oficial, reținând că acestea nu aveau caracter general pentru a se impune publicarea lor.
În aceeași ordine de idei, instanța a mai argumentat că dacă s-ar accepta inexistența acestor ordine, ar însemna că nici activitatea desfășurată de comisie nu ar avea temei legal, or temeiul legal al constituirii comisiei l-a reprezentat H.G. nr. 362/1994.
De asemenea, a fost înlăturată și apărarea referitoare la prelungirea termenului de achitare a contravalorii importurilor în temeiul O.M.F. nr. 1283/1998, întrucât acest act nu era aplicabil în cauză.
În ce privește responsabilitatea reclamantei pentru neverificarea contractului de gaj cu deposedare de acțiuni și semnarea acestuia fără a-l verifica, precum și în legătură cu faptul că nu a urmărit depunerea scrisorilor de garanție bancară, instanța a stabilit culpa reclamantei atât în ceea ce privește cazul SC E.I. SRL, cât și SC E.P. SRL.
Referitor la cazul SC E.R. SRL, instanța a reținut că importurile s-au efectuat fără a exista o convenție valabilă și că acceptarea de către reclamantă a acestor condiții a dus la crearea de grave prejudicii.
Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta G.A., invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, este nemotivată cu privire la modul de soluționare al pct. 3, 4, 5 și 6 din cererea de chemare în judecată.
De asemenea, s-a precizat că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că atât procesul-verbal contestat, cât și decizia emisă în soluționarea contestației, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât organul care a realizat controlul, respectiv Direcția Generală de Control și Audit Public Intern din Ministerul Finanțelor, nu era competentă în soluționarea cauzei.
O ultimă critică s-a referit la faptul că Ordinul comun nr. 1547/1994, cât și Ordinul nr. 2362/1996 nu au fost publicate în Monitorul Oficial, astfel că nu-și produc efecte juridice și că, în mod greșit, instanța a reținut că sunt simple acte administrative fără caracter normativ.
În argumentarea acestei critici s-a mai arătat că prin adresa nr. 60689 din 29 aprilie 1997, aceste acte au fost transmise spre publicare chiar de către Ministerul de Finanțe, fiind, însă, returnate de Regia Autonomă Monitorul Oficial, faptă ce demonstrează inaplicabilitatea lor.
Și în ipoteza valabilității acestora, recurenta a susținut că acordarea termenelor de plată mai mari de 90 de zile se referă la momentul încărcării mărfii în portul de plecare și nu de la data documentelor vamale de import, distinct de împrejurarea că Ordinul comun nr. 1547/1994 a fost modificat la cap. 3 pct. 5 care conține prevederi referitoare la stabilirea termenului de plată, în funcție de natura mărfii.
Recursul este fondat.
Curtea, verificând actele dosarului, urmează să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, este nelegală.
Rezultă că atât procesul verbal de inspecție, cât și decizia emisă în soluționarea contestației sunt lovite de nulitate absolută, întrucât autoritatea care a realizat controlul și care a soluționat în același timp contestația – Direcția Generală de Control și Audit Public Intern (D.G.C.A.P.I.) din cadrul Ministerului Finanțelor, nu era competentă.
Această autoritate, așa cum o arată și denumirea, este o direcție internă din cadrul Ministerului Finanțelor, ea neavând competența să controleze activitatea unor comisii constituite din membrii mai multor ministere ale instituțiilor publice – Banca Națională României, F.P.S.
Atât Comisia Interdepartamentală pentru avizarea modalităților de încasare a creanțelor României din activitatea de comerț exterior și alte activități externe, constituită în baza H.G. nr. 362/1994, modificată prin H.G. nr. 19/1999 și a Legii nr. 29/1994, cât și cealaltă Comisie, constituită în baza O.G. nr. 59/1994 privind reglementarea operațiunilor de import-export care se derulează prin cliring, barter și cooperare economică internațională, nu sunt structuri interne ce se subordonează Ministerului Finanțelor, ele având în componență reprezentanți ai mai multor instituții publice, respectiv Ministerul Comerțului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Industriilor, Ministerul de Interne, F.P.S., ce puteau fi controlate de Curtea de Conturi.
Chiar din actele atacate, rezultă că, într-o oarecare măsură, Direcția Generală de Control și Audit Public Intern din cadrul Ministerului Finanțelor și-a sesizat necompetența întrucât, atunci când a stabilit prejudiciul, acesta a fost pus doar în sarcina membrilor comisiei ce reprezentau Ministerul Finanțelor, înlăturând astfel răspunderea celorlalți membrii ai Comisiei, fără nici o justificare legală.
În legătură cu celelalte critici, Curtea apreciază că față de constatarea nulității actului administrativ atacat devine inutilă analizarea legalității ordinelor prin care au fost stabilite procedurile de recuperare a creanțelor provenite din activitatea de comerț exterior, precum și cele referitoare la prejudiciu, cu atât mai mult, cu cât acesta nici nu a fost înregistrat în contabilitatea Trezoreriei Statului.
Admițând recursul, Curtea urmează să caseze sentința atacată și, pe fond, să admită acțiunea pentru considerentele precizate, dispunând astfel anularea procesului verbal nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 și a deciziei nr. 27 din 22 februarie 2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de G.A. împotriva sentinței civile nr. 999 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și, în fond, admite acțiunea, anulează procesul-verbal nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 și decizia nr. 27 din 22 februarie 2002 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2003.