Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Bihor sub nr. 230/C/2002, reclamantul M.D.T., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Vămilor, a solicitat anularea deciziei nr. 1987 din 28 noiembrie 2001, prin care pârâta i-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. j) C. muncii și art. 37 din O.G. nr. 16/1998 privind Statutul personalului vamal. Totodată, reclamantul a solicitat reîncadrarea sa în funcția deținută anterior și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor ce i se cuvin.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat următoarele:
- la data de 19 septembrie 2001, el, reclamantul a fost reținut în baza unei ordonanțe de reținere, conform art. 136 lit. a) C. proc. pen., fiind acuzat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 248 C. pen.;
- prin decizia nr. 1987 din 28 noiembrie 2001, pârâta Direcția Generală a Vămilor al cărei angajat era, deținând funcția de inspector vamal gradul II la subunitatea teritorială Biroul Vamal de Control și Vămuire la Frontiera Episcopia Bihorului, i-a desfăcut contractul de muncă;
- măsura arestării este abuzivă, întrucât nu se face vinovat de săvârșirea faptelor pentru care a fost acuzat, iar autoritatea vamală avea obligația să-i acorde protecție, în conformitate cu prevederile art. 80 lit. b) din Statutul personalului vamal, potrivit căruia, personalul vamal are dreptul la protecția autorității vamale în cazul desfășurării de anchete sau cercetări cu caracter administrativ sau penal, atunci când acestea sunt generate de acte sau fapte produse sau săvârșite în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, din cauze neimputabile lui;
- măsura desfacerii contractului de muncă, în baza art. 130 lit. j) C. muncii este abuzivă în raport cu prevederile art. 109 din Statutul personalului vamal, întrucât, potrivit acestei reglementări, chiar și în situația în care el, reclamantul, ar fi săvârșit fapte deosebit de grave, care pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru care autoritatea vamală a formulat sesizare penală împotriva sa sau ar fi fost trimis în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu funcția deținută, autoritatea vamală putea să dispună doar suspendarea din funcție, iar nu desfacerea contractului de muncă în baza art. 130 lit. j) C. muncii.
Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 224/C/2002 din 8 mai 2002, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, reținând că, potrivit funcției deținute, reclamantul este funcționar public, iar decizia contestată de acesta reprezintă un act emis de o autoritate publică centrală, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei aparține instanței menționate.
Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 560/CA/2002-P din 28 octombrie 2002, a respins acțiunea, ca nefondată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
- reclamantul, deținând funcția de inspector vamal gradul II – inspector de specialitate A III 2 la Biroul Vamal de Control și Vămuire la Frontiera Episcopia Bihorului, este funcționar public, funcția sa fiind o funcție de execuție prevăzută în anexa la Legea nr. 188/1999, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile acestei legi care se completează cu prevederile Codului muncii;
- potrivit art. 109 din Statutul personalului vamal, în cazul săvârșirii unor fapte deosebit de grave, care pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru care autoritatea vamală a formulat sesizare penală împotriva unui salariat sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu funcția deținută, directorul general al Direcției Generale a Vămilor dispune suspendarea din funcție a salariatului;
- măsura suspendării din funcție este prevăzută și de Legea nr. 188/1999, în cazul în care împotriva funcționarului s-a dispus începerea urmăririi penale;
- art. 130 lit. j) C. muncii prevede măsura desfacerii contractului de muncă al salariatului în cazul în care acesta este arestat mai mult de 60 de zile, indiferent de natura infracțiunii;
- atât Legea nr. 188/1999, cât și Statutul personalului vamal fac trimitere la legislația muncii în vigoare, astfel că nefiind contestată măsura arestării mai mult de 60 de zile, acțiunea formulată de reclamant împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, este nefondată;
- în ceea ce privește apărarea reclamantului privind nevinovăția sa în săvârșirea faptelor, aceasta nu poate fi analizată întrucât cercetarea faptelor este de competența organelor de cercetare penală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
- instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că deși în cauză sunt incidente prevederile art. 130, lit. j) C. muncii, conform căruia, contractul de muncă poate fi desfăcut în cazul în care angajatul este arestat mai mult de 60 de zile; dispozițiile art. 109 din Statutul personalului vamal, potrivit căruia, autoritatea vamală va dispune suspendarea din funcție în cazul săvârșirii unor fapte deosebit de grave, care pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru care autoritatea vamală a formulat sesizare penală împotriva unui salariat sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu funcția deținută, precum și dispozițiile art. 79 din Legea nr. 188/1999, potrivit căruia, în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale, autoritatea publică va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care o deține, totuși primează dispozițiile legale generale ale Codului muncii, iar nu dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 188/1999 a funcționarilor publici și Statutul personalului vamal;
- instanța de fond nu ar fi ținut seama de faptul că indiferent de vinovăția sau nevinovăția reclamantului, care urmează a fi stabilită de organele în drept, calitatea acestuia de funcționar public determină incidența și aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 1/1970 și cele ale art. 109 din Statutul personalului vamal care prevăd, în mod exclusiv, măsura suspendării din funcție, iar nu pe cea a desfacerii contractului de muncă;
- instanța de fond a apreciat că fiind aplicabile dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. j) C. muncii care se referă la cazurile generale, când un angajat este arestat mai mult de 60 de zile, iar nu la cazurile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 1/1970 și nici la cele prevăzute de Statutul personalului vamal.
Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., această instanță constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
În raport cu funcția deținută de reclamant și anume, aceea de inspector vamal gradul II – inspector de specialitate A III 2 la Biroul Vamal de Control și Vămuire la Frontiera Episcopiei Bihorului, acesta este funcționar public în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, întrucât funcția sa este o funcție de execuție, fiind prevăzută în anexa cuprinzând funcțiile publice de execuție la legea menționată, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 82/2000.
Art. 79 din Legea nr. 188/1999, reglementând răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă, prevede că în cazul în care în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorității publice va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care acesta o deține.
Potrivit art. 109 din O.G. nr. 16/1998 privind Statutul personalului vamal, în cazul săvârșirii unor fapte deosebit de grave, care pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, pentru care autoritatea vamală a formulat sesizare penală împotriva unui salariat sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu funcția deținută, directorul general al Direcției Generale a Vămilor dispune suspendarea din funcție. O reglementare identică, însă, aplicabilă tuturor categoriilor de salariați conține și art. 16 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea și disciplina muncii în unități.
Art. 130 C. muncii, în vigoare la acea dată, reglementând cazurile de desfacere a contractului de muncă din inițiativa angajatorului, prevede la lit. j) aplicarea acestei măsuri în cazul în care angajatul este arestat mai mult de 60 de zile, indiferent de natura faptei săvârșite și de cel care a formulat sesizarea penală.
La măsura desfacerii contractului de muncă, autoritatea vamală pârâtă s-a prevalat de prevederile art. 130 lit. j) C. muncii, făcând astfel aplicarea art. 103 din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii.
Din reglementarea art. 130 lit. j) C. muncii rezultă că angajatorul poate să dispună, din proprie inițiativă, desfacerea contractului de muncă al angajatului care este arestat mai mult de 60 de zile, indiferent de existența sau inexistența vinovăției acestuia, măsura prevăzută de lege fiind de natură a proteja interesele legitime ale angajatorului, în ceea ce privește ocuparea postului care nu poate să rămână neocupat pe o perioadă incertă.
În raport cu cele arătate, se va avea în vedere faptul că în cazul în care nu va interveni o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare a reclamantului și se va stabili că arestarea sa a fost nelegală sau nejustificată, pentru eventualele erori judiciare va fi angajată răspunderea statului în temeiul art. 48 alin. (3) din Constituție și în condițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.
Cu această motivare, sentința instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică, iar recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.D.T. împotriva sentinței civile nr. 560/CA/2002-P din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2003.